Contestaţie. Decizia nr. 3791/2014. Curtea de Apel CLUJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3791/2014 pronunțată de Curtea de Apel CLUJ la data de 06-05-2014 în dosarul nr. 6512/112/2012/a9
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIE CIVILĂ Nr. 3791/2014
Ședința publică de la 06 Mai 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE A.-I. A.
Judecător D. P.
Judecător L.-D. S.
Grefier M. N. Ț.
Pe rol, judecarea recursului declarat de . P. ADMINISTRATOR JUDICIAR RTZ PARTENERS SPRL împotriva sentinței civile nr.2037 din data de 08.11.2013 din pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Bistrița Năsăud în contradictoriu cu intimații ., SC S. & CO SRL, apelant, având ca obiect contestație la tabelul creanțelor.
La apelul nominal, făcut în cauză se prezintă dl. C. A. Ș. în reprezentarea intereselor practicianului în insolvență și av. S. I. S. R. în reprezentarea intereselor creditoarei-intimate cu împuternicire avocațială aflată la fila 36 din dosar .
S-a făcut referatul cauzei ocazie cu care se învederează instanței că pricina se află la al doilea termen de judecată. Se mai menționează că la data de 29.04.2014 se înregistrează din partea intimatei, . – note de ședință, în raport de care reprezentantul practicianului în insolvență arată că a ridicat un exemplar. Reprezentantul intimatei arată că raportat la notele de ședință înțelege să invoce decăderea din drept a recurentei de a formula recurs, așa cum reiese și din decizia atașată notelor de ședință din care reiese că acesta a formulat recurs. Mai mult de atât prevederile art. 103 prevăd decăderea din dreptul de a exercita calea de atac a recursului cu atât mai mult cu cât la termenul din 29 aprilie a formulat cerere de repunere în termen. Instanța unește cu fondul cererii de repunere în termen decăderea din dreptul de a formula cerere de repunere în termen.
Reprezentantul recurentei arată că între situațiile expuse nu există identitate în condițiile în care în speță recalificarea căii de atac s-a făcut de abia la termenul de judecată anterior, cererea de repunere în termen fiind formulată la acel termen de judecată.
Instanța solicită reprezentantului practicianului în insolvență să precizeze care este motivul pentru care în cadrul aceleiași proceduri au fost uzate căi diferite de atac, apel sau recurs, respectiv să precizeze care este motivul acestei inconsecvențe în promovarea căilor de atac.
Reprezentantul practicianului în insolvență arată că societatea și-a bazat demersurile în ceea ce privește căile de atac pe dispozitivul hotărârilor ce urmau a fi atacate, respectiv în acest caz se menționează că hotărârea se atacă în termen de 30 de zile, în ceea ce privește apelul și în termen de 7 zile în ceea ce privește recursul. Se mai arată că, recurenta nu poate fi sancționată pentru ceea ce dispune instanța în dispozitiv, practica instanțelor este de a recalifica calea de atac din apel în recurs. În caz contrar toată recalificarea ar fi lipsită de efect, criticile aduse sunt neîntemeiate; hotărârea primei instanțe ar fi irevocabile, legea nu poate permite tratament discriminatoriu.
Instanța solicită părții litigante să precizeze care este împrejurarea mai presus de lege care a împiedicat partea să declare recurs în termenul legal.
Reprezentantul recurentei arată că indicarea în cuprinsul hotărârii atacate a mențiunii că aceasta se atacă cu apel în termen de 30 de zile de la comunicare.
Reprezentantul intimatei arată că nu sunt motive mai presus de lege care să fi împiedicat partea să declare în termenul legal recurs. Calea de atac este dată de lege și nu de către Tribunalul Bistrița Năsăud. Se mai arată că este cel puțin periculos ca un practician în insolvență să afirme că ceea ce prevede legea nu este obligatoriu.
Solicită admiterea excepției tardivității recursului și respingerea acestuia ca tardiv.
Curtea reține cauza în pronunțare pe cererea de repunere în termenul de declarare a recursului, pe excepția tardivității.
CURTEA:
P. sentința civilă nr. 2.037 din 8.11.2013, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Bistrița Năsăud, s-a admis contestația precizată formulată de creditoarea . BISTRIȚA, în contradictoriu cu administratorul judiciar RTZ & PARTNERS SPRL, în dosarul de insolvență privind pe debitoarea . BISTRIȚA și în consecință, s-a dispus înscrierea creditoarei . în tabelul preliminar de creanțe cu o creanță chirografară de 6.359.994 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că deși în desfășurarea operațiunilor de plăți, compensări ori înregistrări în contabilitate au fost încălcate unele prevederi fiscale specifice, părțile ar fi putut fi sancționate de organele financiare dar acest fapt nu poate atrage nulitatea operațiunilor, acestea fiind atestate de expertiza contabilă ca fiind reale.
Expertiza tehnică contabilă a confirmat creanța creditoarei . (o astfel de expertiză contabilă a fost efectuată și în dosarul asociat „a10”, în care creditorul S. H. GEORG a contestat tabelul preliminar de creanțe în dosarul de insolvență privind pe debitoarea .), astfel că în temeiul art.73 rap.la art.11 alin.1 lit.”i” din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenței, se va admite contestația în sensul menționat, urmând să se dispună înscrierea în tabelul preliminar de creanțe a creditoarei . cu suma solicitată, cu titlu de creanță chirografară,înscrierea urmând să se facă și în tabelul definitiv de creanțe după rămânerea definitivă a hotărârii.
Împotriva acestei sentințe, ADMINISTRATOR JUDICIAR RTZ PARTENERS S.P.R.L. a declarat recurs prin care a solicitat admiterea acestuia și schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii contestației formulate de RWST la Tabelul preliminar al debitoarei ca fiind neîntemeiată.
Totodată, recurentul ADMINISTRATOR JUDICIAR RTZ PARTENERS S.P.R.L a formulat și o cerere de repunere în termenul de recurs, având în vedere mențiunea greșită în dispozitivul sentinței civile nr. 2037/2013, a căii de atac pe care o poate exercita împotriva acesteia, respectiv a apelului în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii. Faptul că în cadrul sentinței pe care înțelege să o atace a fost indicată ca și cale de atac apelul în termen de 30 de zile în loc de recursul în termen de 7 zile, recurentul consideră că sunt incidente dispozițiile art. 103 C.pr.civ., referitoare la împiedicarea printr-o împrejurare mai presus de voința sa de a exercita calea de atac în termenul legal, astfel că se impune repunerea sa în termenul de declarare a recursului în prezenta cauză. În acest sens, recurentul a invocat și dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului referitoare la garanțiile unui proces echitabil.
Intimata creditoare .. a depus întâmpinare prin care a solicitat recalificarea căii de atac formulată de administratorul judiciar din apel în recurs, iar după această recalificare, respingerea recursului ca tardiv formulat și pe fond, respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond,
Analizând cererea de repunere în termenul de declarare a căii de atac, Curtea reține următoarele:
I) Anterior analizării cererii de repunere în termenul de declarare a căii de atac, instanța de recurs va expune ,,ab initio,, argumentele pentru care în cazul concret analizat s-a impus recalificarea căii de atac declarate de către lichidatorul judiciar RTZ & Partners S.P.R.L. Astfel, . 15.02.2013 a noului cod de procedură civilă și a modificărilor operate cu privire la unele dispoziții procedurale existente în legi speciale prin Legea 76/2012 de punere în aplicare a noului cod de procedură civilă a ridicat chestiunea incidenței acestor noi dispoziții în procedurile de insolvență deschise anterior datei de 15.02.2013. Altfel spus, instanța a avut sarcina de a stabili în ce manieră va fi rezolvată problema aplicării în timp a normelor de procedură indiferent daca acestea sunt cuprinse în legea generală sau în legi speciale.
Încă de la început trebuie mentionat faptul că art. 2 din Legea 76/2012 este cuprins în Titlul I al Legii 76/2012 intitulat “Dispozitii generale “. Acest text de lege dispune că orice trimitere făcută în legi speciale sau complementare la Vechiul Cod de procedură civilă (VCPC) sau la dispoziții abrogate, modificate, completate prin Legea 76/2012 se consideră făcută la dispozițiile corespunzătoare care le înlocuiesc. Ca atare, dispozitia legală asigură doar completarea legilor speciale cu normele în vigoare fără însă a determina care este legea aplicabilă litigiilor în curs la data de 15.02.2013, respectiv legea sub care au început sau legea nouă. Ca atare, acest text legal nu reglementează problema aplicării legii procesuale în timp și în aceste condiții nu poate constitui un argument în sensul aplicării în cadrul litigiilor începute anterior ori în curs de desfasurare la data de 15 februarie 2013 a normelor de procedura intrate în vigoare la 15.02.2013, indiferent daca acest norme sunt incluse în Noul Cod de procedură civilă (NCPC) sau în legile speciale modificate de Legea 76/2012.
Chestiunea aplicării normelor procedurale în timp trebuie soluționată plecând de la analiza dispozițiile de drept tranzitoriu, respectiv acele dispoziții cuprinse în Legea 76/2012 care consacră regulile de aplicare a legii procesuale în cazul proceselor începute sub legea veche și continuate sub legea nouă. În acest sens dispozitiile tranzitorii sunt cuprinse în art. 3-6 din titlul II – Cap. I al Legii 76/2012. Art. 3 alin. 1 consacră regula că dispozițiile Codului de procedură civilă (NCPC) se aplică doar proceselor și cererilor de executare silita începute după ., respectiv începând cu data de 15.02.2013. Alineatul 2 al aceluiași articol prevede că procesele începute în condițiile legii prin cereri depuse la poștă, unități militare sau locuri de deținere înainte de 15.02.2013 rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanță după această dată.
Interpretarea coroborată a acestor două alineate duce la stablirea a doua reguli privind aplicarea legii procesuale in timp:
a) procesele începute înainte de 15.02.2013 rămân supuse legii vechi întelegând prin aceasta sintagma toate dispozitiile procesuale indiferent daca sunt cuprinse în legea generală procesuală sau în legile speciale întrucât textul de lege nu distinge, or ubi lex non distinquit nec nos distinguere debemus;
b) în procesele începute de la 15.02.2013 se aplica noile reguli de procedură indiferent că sunt cuprinse în NCPC sau în legi speciale procesuale.
Ca atare, în aplicarea art. 3 din Legea 76/2012 este necesar a se face o distinctie clară între legea în vigoare (care poate fi NCPC sau dispozitiile speciale de procedură intrate în vigoare la 15.02.2013 ca urmare a modificărilor operate prin Legea 76/2012) si legea de procedura generală sau specială aplicabilă litigiului pornit înainte de 15.02.2013. Din logica art. 3 sus mentionat rezultă așadar ca legiuitorul a optat pentru supraviețuirea (ultraactivitatea) legii vechi de procedură (indiferent că este generală sau specială) pentru toate procesele începute înainte de 15.02.2013.
Având în vedere această interpretare a art. 3 din Legea 76/2013, modificările aduse Legii 85/2006 prin Legea 76/2013, deși în vigoare după data de 15.02.2013, nu se aplică litigiilor începute anterior acestei date întrucât așa cum s-a arătat mai sus, legea veche ultraactivează. Dealtfel, modificările și completările aduse legilor speciale nu s-au făcut prin legi separate ci chiar prin însăși Legea 76/2012. Aceste modificări și completări urmăresc să pună de acord aceste legi speciale astfel modificate cu N.C.P.C. alcătuind astfel un sistem unitar și în aceste condiții este firesc ca ele să se aplice doar acelor situații care intră sub incidenta N.C.P.C., respectiv proceselor începute după data de 15.02.2013. Așa fiind, inclusiv calea de atac împotriva hotărârilor ce urmează a se pronunța în soluționarea cererilor ce fac obiectul Legii insolvenței (contestații, acțiuni în răspundere patrimonială, acțiuni în anularea transferurilor cu caracter fraudulos, etc.) este supusă acelorași reguli.
Admițând că în privința procedurilor de insolvență a căror deschidere este plasată înainte de 15.02.2013 și în care sunt sentințe pronunțate de către judecătorul sindic după această dată calea de atac ar fi apelul, se ridică imediat întrebarea conform căror reguli de procedură s-ar judeca acest apel ? Daca s-ar judeca conform VCPC ar însemna ca hotărârile sa fie susceptibile de a fi atacate cu recurs la ICCJ ceea ce ar părea deplasat și bizar în condițiile în care în sistemul procedurii insolvenței voința constantă a legiuitorului a fost aceea de a institui dublul grad de jurisdicție. NCPC nu poate fi aplicat pentru simplul considerent că acesta se aplica doar proceselor noi, prin procese noi înțelegând aici procedura de insolvență care are cererea de deschidere înregistrează după data de 15.02.2013. P. urmare, nu ar exista dispoziții legale în baza cărora sa se judece un asemenea apel.
Așa cum s-a relevat anterior, în materia insolvenței data relevantă în vederea stabilirii legii aplicabile conform regulilor enunțate în precedent este data formulării cererii de deschidere a procedurii insolventei. Toate cererile formulate ulterior în cadrul aceleiași proceduri de insolvență și determinate nemijlocit de această procedură reprezintă practic cereri incidentale în raport cu procesul de bază, fiind supuse ca atare acelorași reguli de procedură și, pe cale de consecință, aceleiași căi de atac. Altfel spus, în procedura reglementată de Legea 85/2006 noțiunea de proces avută în vedere de art. 3 din Legea 76/2012 se referă la procedura de insolvență în ansamblul său. Atragerea unor terți în această procedură, prin diferite categorii de cereri specifice procedurii (cererea de atragere a răspunderii patrimoniale ori cererea de anulare a unor acte frauduloase) nu constituie un argument pertinent în sensul aplicării legii noi. Astfel, o situație identică este aceea a unui litigiu având un alt obiect pornit înainte de 15.02.2013 și în care se formulează o cerere incidentală, de exemplu o cerere de chemare in judecata a altor persoane sau o cerere de chemare în garanție, cereri în care sunt atrași terți, străini până la acel moment de proces. Și în cazul acestora se aplică regulile de procedură care guvernează procesul de bază și în lipsa căruia cererea respectiva nu ar fi existat.
Scopul acestei norme generale de drept tranzitoriu, reglementată în cuprinsul art. 3 din Legea nr. 76/2012, normă special edictată pentru conflictele de legi rezultate din . N.C.P.C. este acela de a fixa legea aplicabilă întregii proceduri, în funcție de data începerii procesului. În acest fel, normele de competență și de procedură propriu-zisă sunt pe deplin previzibile pentru toți participanții la proces, care pot estima, de la bun început, coordonatele esențiale înăuntrul cărora se va desfășura procesul. Legiuitorul a valorizat așadar cu precădere principiul certitudinii juridice, precum și principiul protejării încrederii legitime: partea care sesizează instanța se poate încrede în stabilitatea regulilor „jocului” pe care a înțeles să-l inițieze și poate estima, în linii mari, fazele, durata și costurile procesului.
Pentru toate aceste argumente instanța a decis faptul că împotriva sentinței civile nr. 2037/18.11.2013 pronunțată în cadrul procedurii debitoarei S.C. S. & Co S.R.L. calea de atac corectă este recursul așa cum este reglementat de art. 8 din Legea 85/2006 anterior modificării prin Legea 76/2012. Concluzia se impune prin prisma argumentelor anterior enunțate și a faptului că procedura de insolvență a debitoarei a fost deschisă la data de 5.12.2012 prin sentința civilă numărul 2097 pronunțată în dosar_ 12.
II) Trebuie enunțat ca aspect esențial faptul că aceasta a fost practica unanimă și constantă a Curții de Apel Cluj începând cu data de 15.02.2013, data intrării în vigoare a N.C.P.C. și a modificărilor introduse în legile speciale prin legea de punere în aplicare 76/2012. Nu există nici măcar o singură soluție în practica Curții de Apel Cluj prin care să se accepte ulterior acestui moment declararea unui apel în procedurile de insolvență începute anterior datei de referință.
Cererea de repunere în termen formulată de către lichidatorul judiciar este argumentată exclusiv pe faptul că mențiunea greșită din dispozitivul sentinței atacate a fost aptă să inducă în eroare și constituie în esență o situație de forță majoră în accepțiunea art. 103 din vechiul C.p.c., iar practicianului în insolvență nu-i poate fi imputată această eroare și nici sancționat pentru faptul că s-a conformat mențiunilor dispozitivului sentinței judecătorești. Aceasta a fost și poziția exprimată prin reprezentant legal în cadrul ședinței din data de 6.05.2014.
În aprecierea caracterului întemeiat al acestor susțineri și a cererii de repunere în termen în ansamblul său nu se poate face abstracție de calitatea de profesionist practician în insolvență a titularului acestei cereri, situație în care exigența cu care se apreciază un astfel de demers este desigur sporită prin raportare la situația unui neprofesionist în domeniu.
Trebuie precizat în acest context faptul că este absolut nerealist ca recurentul să susțină cu temei faptul că la mai mult de un an de la . noului cod de procedură civilă nu cunoștea care este practica Curții de Apel Cluj în ceea ce privește calea de atac declarată de către părți împotriva unor hotărâri judecătorești pronunțate de către judecătorii sindici în cadrul unor proceduri deschise anterior datei de referință 15.02.2013, mai ales în condițiile în care este implicat în calitate de administrator sau lichidator judiciar în numeroase proceduri de insolvență aflate pe rolul tuturor instanțelor competente din circumscripția teritorială a Curții de Apel Cluj. P. raportare la data de referință enunțată, trebuie precizat că sentința atacată a fost pronunțată la data de 8.11.2013, comunicată cu administratorul judiciar la data de 27.01.2014 și atacată la data de 26.02.2014. Din această perspectivă era desigur ușor de sesizat faptul că unele dintre soluțiile pronunțate de către Tribunalul Bistrița Năsăud au un caracter de excepție în ceea ce privește calea de atac și termenul indicat de către judecătorul sindic și implicit un caracter derogatoriu atât de la practica unitară a Curții de Apel Cluj cât și de la practica constantă a celorlalte tribunale din raza acestei instanțe. Soluția dictată de o necesară diligență profesională era aceea ca practicianul în insolvență să declare calea de atac legală acceptată constant în practica instanței superioare prin raportare la data deschiderii procedurii de insolvență și nu să declare conformist acea cale de atac indicată de către judecătorul sindic în mod eronat și fără vreo minimă argumentație.
Circumstanțele enunțate relevă faptul că practicianul în insolvență a declarat o cale de atac greșită și într-un termen neincident nu dintr-o împrejurare mai presus de voința sa ci pentru unicul motiv că a urmat o mențiune eronată a judecătorului sindic, mențiune despre care avea la îndemână toate elementele care să-i permită să aprecieze că este greșită. Acest conformism procedural, enunțat și în ședința publică din data de 6.05.2013, este departe de a reprezenta o situație de forță majoră în accepțiunea dispozițiilor art. 103 alin. 2 din vechiul C.p.c. În opinia instanței de recurs indicarea greșită a unei căi de atac nu presupune automat că partea care s-a conformat acestei mențiuni eronate este îndreptățită la repunerea în termen, deoarece potrivit unui principiu unanim admis calea de atac și condițiile de exercitare sunt conferite de lege și nu de către judecător. Mai mult, calitatea de profesionist specializat în domeniul insolvenței a recurentului obligă la acea minimă diligență de a cunoaște permanent dispozițiile legale și practica constantă a unei instanțe pe orice chestiune esențială în procedură așa cum este natura și termenul de declarare a unei căi de atac.
III) Dincolo de aceste considerente abstracte, instanța reține faptul că nici modul în care s-a derulat procedura insolvenței în cazul concret analizat și comportamentul procesual al recurentului nu justifică admiterea unei cereri de repunere în termen.
Astfel, în cursul aceleiași proceduri de insolvență a debitoarei S.C. S. & Co S.R.L. derulată în dosarul_ 12 (la care se adaugă dosarele asociate), administratorul judiciar a declarat recurs împotriva sentinței 1870/11.10.2013 care însă a fost respins ca tardiv prin decizia civilă 1450 din 17.02.2014 pronunțată în dosar_ 12/a24, deoarece termenul de 7 zile a fost depășit cu două zile (f. 25-28 dosar recurs). Mai mult, în alte dosare asociate formate în aceeași procedură de insolvență, administratorul judiciar prin reprezentant legal a fost de acord cu recalificarea căii de atac din apel în recurs și în acest sens menționăm cu titlul de exemplu dosarele_ 12/a30 și_ 12/a37 (30 - 35 dosar recurs).
Este o dovadă evidentă a faptului că practicianul în insolvență a cunoscut maniera inconstantă în care judecătorul sindic a indicat calea de atac în hotărâri judecătorești pronunțate succesiv în aceeași procedură precum și practica constantă a instanței de recurs de recalificare a apelurilor greșit declarate. Confruntat cu această situație administratorul judiciar nu a urmat practica constantă a Curții de Apel ci s-a conformat dispozițiilor eronate din dispozitivul unei sentințe pentru ca apoi să invoce această chestiune ca o situație de forță majoră. În alte situații dimpotrivă, s-a declarat de acord cu recalificarea unor căi de atac din apel în recurs în aceeași procedură de insolvență, desigur atunci când interesul procesual dicta o astfel de poziție.
În baza tuturor acestor argumente și circumstanțe enunțate instanța reține că solicitarea de repunere în termen nu este întemeiată și urmează a fi respinsă potrivit dispozitivului deoarece declararea unei căi de atac greșite și într-un termen neinicident nu este rodul unei împrejurări mai presus de voința administratorului judiciar în accepțiunea art. 103 alin. 2 C.p.c. ci doar rezultatul unei diligențe procesuale insuficiente în realizarea actelor de procedură. Administratorul judiciar ca profesionist în domeniu nu poate invoca cu succes faptul că nu a observat și nu a cunoscut că mențiunea eronată din dispozitiv este un derapaj de la o practică constantă a instanței de recurs și a celorlalte tribunale din aria de competență a Curții de Apel Cluj în aplicarea normelor tranzitorii, așa cum am enunțat pe larg anterior.
IV) Întrucât cererea de repunere în termenul de declarare a căii de atac a fost respinsă, Curtea va analiza cu prioritate excepția tardivității, în conformitate cu dispozițiile art. 316, 298 Cod procedură civilă coroborat cu art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă, reținând următoarele:
Sentința recurată a fost comunicată recurentei-creditoare în data de 27.01.2014 (fila 363 dosar fond), iar calea de atac a fost înregistrată în data de 14.02.2014. În cuprinsul art. 8 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 (forma în vigoare în momentul deschiderii procedurii insolvenței față de debitoarea ., aplicabilă din perspectiva prevederilor art. 3 din Legea nr. 76/2012) se prevede că împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorul sindic se poate declara recurs în termen de 7 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu prevede altfel.
Din economia dosarului rezultă că instanța de fond a menționat în dispozitivul sentinței în mod eronat atât calea de atac de care este susceptibilă hotărârea cât și termenul în interiorul căruia se poate promova. Această eroare nu înlătură însă obligația părții interesate de a urmări dispozițiile legale imperative privind exercitarea regulată a căii de atac. deoarece legea este cea care reglementează regimul juridic al căilor de atac, inclusiv termenul de exercitare, independent de ceea ce se menționează la un moment dat într-o hotărâre judecătorească. În acest context, Curtea reamintește faptul că promovarea căilor de atac este guvernată de principiul unanim admis al legalității care semnifică faptul că o hotărâre judecătorească este supusă doar acelor căi de atac stabilite de lege și în interiorul termenelor legal reglementate. Așa fiind, menționarea, din eroare, în dispozitivul hotărârii, a posibilității folosirii unei căi de atac într-un anumit termen pe care legea nu le acordă, nu creează părții dreptul de a formula împotriva hotărârii calea de atac respectivă ori dreptul de a o introduce în termenul acolo menționat, deoarece atât căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești cât și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt determinate de lege, iar nu de instanța de judecată.
Termenul legal menționat este instituit de către legiuitor ca un termen legal imperativ, nerespectarea acestuia având drept consecință decăderea din dreptul de a mai exercita calea de atac, potrivit prevederilor art. 103 alin. 1 C.proc.civ., iar calea de atac exercitată după împlinirea termenului este considerată ca fiind formulată tardiv.
În acest context, raportat la cele ce precedă, Curtea reține că recursul nu a fost introdus în termenul legal special de 7 zile de la comunicare așa cum prevede în mod expres art. 8 alin. 2 din Legea nr. 85/2006. Termenul de 7 zile s-a împlinit la data de 4 februarie 2014, aceasta fiind ultima zi în care se putea, în mod legal, declara calea de atac a recursului.
Față de considerentele mai sus reținute și în temeiul art. 312 Cod procedură civilă și art. 8 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, recursul declarat de ADMINISTRATOR JUDICIAR RTZ PARTENERS SPRL va fi respins ca tardiv, menținându-se în întregime sentința atacată. Recursul fiind soluționat în temeiul unei excepții, se apreciază de către instanță că este de prisos a mai fi analizate motivele de recurs privind fondul cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge cererea de repunere în termenul de declarare a căii de atac formulată de către administratorul judiciar RTZ & PARTENERS S.P.R.L.
Respinge ca tardiv recursul declarat de către administratorul judiciar RTZ & PARTENERS S.P.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2.037 din 8.11.2013, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Bistrița-Năsăud, pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 6 mai 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
A. A. I. D. P. L.-D. S.
GREFIER
M. N. ȚAR
Red/A.A.I./ 19.05.2014.
Dact.H.C./3 ex.
Jud.fond: I.U..
| ← Cererea debitorului - L85/2006 art.27 alin.5. Decizia nr.... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
