Nulitate act juridic. Hotărâre din 04-11-2014, Curtea de Apel CLUJ
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel CLUJ la data de 04-11-2014 în dosarul nr. 3583/100/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIE CIVILĂ Nr. 560/2014
Ședința publică de la 04 Noiembrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. P.
Judecător C. I.
Grefier M. H.
Pe rol, judecarea apelului declarat de reclamanta C. M. O. împotriva sentinței civile nr. 5606 din 09.10.2011 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Maramureș în contradictoriu cu intimata RO C. I. SA- SUCURSALA BAIA M., având ca obiect nulitate act juridic.
La data de 04.11.2014 se înregistrează din partea apelantei-reclamante – concluzii scrise.
Se constată că mersul dezbaterilor au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 28 octombrie 2014, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar pronunțarea s-a amânat pentru data de astăzi.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 5606 din 09.10.2011 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Maramureș s-a respins excepția de inadmisibilitate; s-a respins acțiunea formulată de reclamanta C. M. O., împotriva pârâtei Ro C. I. SA – Sucursala Baia M., fără cheltuieli judiciare.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul pronunțându-se cu prioritate asupra excepției inadmisibilității invocate de către pârâtă, a reținut următoarele:
În ceea ce privește motivul legat de neurmarea procedurii prealabile prevăzute de art. 7201 Cod procedură civilă, instanța reține că acesta este neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Cererea inițială de constatare a nulității clauzelor considerate abuzive de către reclamantă a fost formulată în cadrul contestației la executare, sub forma contestației la titlu care era pus în executare.
Or, prin raportare la termenele stricte de formulare a contestației la executare, dacă se urma procedura prealabilă a concilierii directe reclamanta se vedea în situația de a pierde termenele de formulare a contestației la executare.
Mai mult, din poziția pârâtei față de cererea reclamantei se poate deduce lipsa de finalitate a eventualei cereri de conciliere directă, sens în care aprecierea ca inadmisibilă a prezentei cereri pe considerentul lipsei procedurii concilierii directe ar apărea ca excesivă și formalistă.
În ceea ce privește motivul legat de domeniul reglementat de dispozițiile art. 1 alin. 1 din Legea 193/2000, potrivit cărora orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, instanța a reținut următoarele:
Contractul ce cuprinde clauzele a căror anulare ca abuzive se solicită în prezenta cauză este unul de fidejusiune, respectiv de garanție, astfel accesoriu unui contract principal de credit, în raport de acesta din urmă apreciindu-se includerea sau nu în sfera avută în vedere de legiuitor.
Or, atâta timp cât contractul de credit se circumscrie sferei prestării de servicii, mai mult, ambii contractanți principali fiind profesioniști, excepția inadmisibilității sub acest aspect apare ca neîntemeiată.
Pentru aceleași considerente a fost apreciată ca neîntemeiată excepția inadmisibilității invocată de către pârât și sub aspectul obligației unilaterale la care acesta susține că ar da naștere contractul de fidejusiune, aceste aspecte fiind analizate prin raportare la contractul principal și nu la cel de garanție, care constituie un accesoriu al primului.
Sub aspectul lipsei de interes ce decurge din avalizarea de către reclamantă a biletelor la ordin constituite ca și garanție a restituirii creditului, instanța a apreciat că nici acest motiv nu este unul întemeiat, atâta timp cât eventualele apărări pe care reclamanta și le poate face pe de o parte în calitate de avalist iar pe de altă parte în calitate de fidejusor sunt diferite, ultima putând constitui o poziție mai avantajoasă, ceea ce face ca reclamanta să justifice un folos practic urmărit prin prezenta acțiune.
În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a reținut în fapt că, între ., a cărui administrator era reclamanta și care în prezent se află în procedura insolvenței și pârâtă s-au încheiat mai multe contracte de credit, care, în urma apariției unor dificultăți privind plata ratelor, au fost restructurate prin încheierea contractului de credit nr. RQ_71 din 19.11.2009.
Aferent acestui contract de credit, printre alte modalități de garantare, s-a încheiat contractul de fidejusiune între reclamantă persoană fizică și pârâtă nr. 926/A din 19.11.2009.
Potrivit clauzelor contractului, reclamanta se obliga pe de o parte în solidar cu împrumutatul . la restituirea creditului, iar pe de altă parte renunța la beneficiul de discuțiune și de diviziune, precum și la orice cale de atac împotriva deciziei de urmărire în baza acestui contract, aceste din urmă clauze fiind atacate ca abuzive în prezenta cauză.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000 o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În ceea ce privește prima condiție prevăzută de legiuitor pentru constatarea unor clauze ca fiind abuzive, respectiv ca aceasta să nu fi fost negociată, instanța a apreciat, din analiza probatoriului administrat, respectiv declarația martorului audiat și interogatoriul luat reclamantei, că aceasta este îndeplinită.
Astfel, s-a reținut că reclamanta nu a avut posibilitatea influențării conținutului acestor clauze la momentul semnării contractului.
În ceea ce privește a doua condiție, respectiv existența unui dezechilibru semnificativ între prestațiile părților, instanța apreciază că aceasta nu subzistă în cauză.
Astfel, se poate aprecia, în baza raporturilor contractuale anterior desfășurate între părți, că tocmai această clauză este cea care era menită să asigure păstrarea echilibrului contractual, prin crearea premiselor rezonabile la acel moment, care să conducă la asigurarea că sumele acordate ca și credit urmau a fi restituite.
Pe de altă parte, tocmai riscul urmărit a fi eliminat prin inserarea clauzelor considerate ca și abuzive s-a produs, prin . procedura insolvenței.
În aceste sens, prin raportare și la criteriile prevăzute de art. 4 alin. 5 din Legea 193/2000, instanța a apreciat că, prezentele clauze ce fac obiectul acțiunii nu pot fi considerate ca dând naștere unui dezechilibru semnificativ între pozițiile reclamantei și a pârâtei, interesul primei de a-și vedea restituit creditul acordat fiind pe deplin justificat.
Mai mult, reclamanta nu a invocat și dovedit nici un moment în ce fel interesele și poziția sa ar fi fost mai avantajoasă și protejată în cazul în care aceste clauze apreciate ca și abuzive nu ar fi existat sau ar fi fost înlăturate din contract, atâta timp cât, prin . procedura insolvenței, orice acțiune de recuperare a creditului se vedea suspendată de drept potrivit art. 36 din Legea 85/2006.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta C. M. O. solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate si pe cale de consecința admiterea acțiunii asa cum a fost formulata, cu cheltuieli de judecata.
În motivele de apel se arată că prin hotărârea atacata a fost respinsa acțiunea formulata de către reclamanta, acțiune prin care aceasta solicita a se constata nulitatea absoluta a clauzei cuprinse in art.5 din contractul de fidejusiune nr.926/A/l9.11.2009, clauza prin care se renunța la „beneficiul de discuție si diviziune, precum si la orice cale de atac îndreptata împotriva deciziei paratei de urmărire a sumelor datorate".
Pentru a dispune in acest sens prima instanța a apreciat ca, potrivit prevederilor art.4 din Legea 193/2000, pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie indepinite cumulativ doua condiții, aceea de a nu se fi negociata direct cu consumatorul si aceea de a se creea, în detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile pârtilor.
Raportat la probatiunea administrata in cauza prima instanța a constatat in mod corect ca s-a demonstrat ca reclamanta nu a avut posibilitatea de a negocia conținutul contractului, insa a considerat nejustificat ca neindeplinita cea de-a doua dintre condițiile apreciate de judecătorul fondului ca fiind necesar a fi intrunite cumulativ.
In mod neintemeiat prima instanța a respins acțiunea formulata de către reclamanta, considerând ca neabuziva inserarea in contractul de fidejusiune a clauzelor prin care reclamanta renunța la beneficiul de discuție si diviziune si la orice cale de atac impotriva deciziei paratei de urmărire a sumelor datorate. Probatiunea administrata in cauza confirma caracterul abuziv al clauzei atacate. Astfel din probatiune reiese ca reclamanta a nu a inteles conținutul clauzei atacate, sens in care a solicitat lămuriri care nu i-au fost acordate. Potrivit art.l alin.l din Legea nr.193/2000"1 republicata în Monitorul Oficial nr.305/18.04.2008 „Orice contract încheiat între comercianți si consumatori pentru vânzarea unor bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fara echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate""".Prin urmare, este evident ca noțiuni de genul „beneficiul de discutiune" sau „beneficiul de diviziune", nu sunt de natura a fi înțelese de consumatori, sunt străine acestora si, în speța, nu au fost înțelese de către reclamanta s-a refuzat a-i fi explicate si ca atare nu a putut estima efectele asumării unei asemenea obligații, acesta nefiind calificata pentru a înțelege astfel de noțiuni. Este evidenta astfel si confirmata de probatiunea administrata in cauza (in sensul ca reclamantei nu i-a fost explicat intelesul celor doua noțiuni, in ciuda faptului ca a solicitat aceasta) încălcarea prevederilor art. 1 al. 1 din Lege, termenii de beneficiu de discuție si diviziune necesitând pentru intelegere cunoștințe de specialitate. Instanța de fond nu a făcut analiza caracterului abuziv al clauzei atacate din perspectiva prevederilor legale menționate anterior, acesat in contextul in care, anexa la lege, anexa cuprinzând clauze considerate ca fiind abuzive, prevede in enumerare, la li.b, clauzele care „obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului" . Apreciem ca dispozițiile contractuale atacate se subsumează sferei avute in vedere de legiuitor la litera b din anexa, in contextul in care, prin ii^lcarea prevederilor art.l al. 1, respectiv prin neintelegerea noțiunilor de beneficiu de discuție si diviziune, noțiuni care s-a refuzat a-i fi explicate, reclamanta nu a avut posibilitatea reala sa ia cunoștința, la data semnării contractului de condițiile contractuale in care se obliga, respectiv, de posibilitatea de a fi urmărita, in baza acestei clauze, pentru sumele datorate de debitorul principal fara a fi obligat creditorul sa se indrepte anterior impotriva debitorului principal si fara a putea solicita fidejusoarea a se urmări, proporțional si alti garanți.
Ca atare apreciază ca in mod greșit instanța de fond a subsumat analiza caracterului abuziv al clauzei atacate la prevederile art.4 al. 1-3, fara a analiza clauza prin raportare la prevederile legii in ansamblul sau, fara observarea incalcarii prevederilor art.l al.l, al anexei la aceasta lege si fara a analiza caracterul abuziv din perspectiva prevederilor art.4, al. 5 care impun a se avea in vedere natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; toți factorii care au determinat încheierea contractului; alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde si fara a observa importanta pe care o acorda legiuitorul înțelegerii de către consumator a condițiilor in care se obliga, inclusiv prin reluarea in al.6 a art.4 a cerinței vizând exprimarea clauzelor . inteligibil.
In esența din analiza condițiilor in care s-a contractat, asa cum rezulta din probatiunea administrata in cauza se poate observa ca reclamanta nu a avut posibilitatea de a negocia clauzele contractuale (aspect valabil si in ceeea ce privește contractul de credit pentru garantarea căruia s-a incheiat), reclamanta nu a inteles in totalitate clauzele contractuale si acestea nu i-au fost explicitate in ciuda solicitării făcute in acest sens, incheierea contractului s-a făcut sub presiunea exercitata de posibilitatea afirmata de parata de a fi introduse la plata biletele la ordin lăsate ca garanție de către societatea pe care reclamanta o administra si de diverși parteneri contractuali cu consecința evidenta a perturbării si chiar întreruperii activității societății. Mai mult, aceasta clauza nu au făcut obiectul negocierii si a fost cuprinsa . prezentat spre direct spre semnare de banca, fara posibilitatea efectiva de a fi negociata sau înțeleasa, martorul arătând ca discuțiile privind contractual si semnarea contractului au avut loc cu aceeași ocazie, fara discuții prealabile si fara a se da explicațiile solicitate. Titlul executoriu în baza căruia s-a procedat la executare silita a reclamantei este un contract de credit si parata a trecut la executarea silita direct impotriva reclamantei tocmai in baza clauzei a cărei nulitate solicitam sa o constatați. Așadar intelegerea acestei clauze de către reclamanta era esențiala pentru a intelege condițiile in care se obliga. Mai grav este ca inserarea in contractul de fidejusiune a acestei clauze, nenegociate, prin care se renunța la beneficiul de discuție si diviziune conturează o practica a societăților financiare nebancare si bancare, practica ce pe lângă faptul ca încalcă orice principiu de echitate si morala, se materializează prin adoptarea unor contracte de adeziune ce sunt impuse consumatorilor fara * posibilitatea de a fi negociate si impunând cerințe si condiții favorabile creditorilor.
Dincolo de aceste critici apreciază ca este indeplinita, contrar susținerilor instanței de fond, condiția de a se fi creat în detrimental reclamantei si contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile pârtilor, mai exact, între obligația pe care acesta si-a asumat-o prin semnarea în calitate de giranta a contractului de fidejusiune si modalitatea de stipulare a acesteia de către parata. Este inechitabil fidejusoarea sa fie obligata la plata unei datorii pe care acesta a înțeles, raportat la ce inseamna uzual a garanta pe cineva - respectiv a achita datoria numai daca debitorul principal nu ar putea plați - si nu de drept, în locul sau, asa cum s-a ajuns datorita prevederii in contract a clauzei atacate, clauza asa cum am arătat neexplicata si implicit nenegociata cu reclamanta.
Apreciază ca sub acest aspect este evident dezechilibrul semnificativ intre obligațiile pârtilor. Parata a creat un sistem de clauze menite să o asigure perfect împotriva oricărui risc, eliminând astfel posibilitatea ca vreunul dintre aceste riscuri să aibă repercusiuni asupra situației financiare a băncii și transferând in baza clauzei atacate toate riscurile pe care le implică activitatea de creditare, in mod inechitabil, în sarcina fidejusorului, a priori, la momentul semnării contractului, prin includerea cluauzei atacate, speculând necunoașterea de către reclamanta a conținutului acestei cțze, exprimate in limbaj de specialitat. Reclamanta nu a avut astfel posibilitatea de a limita consecințele negative produse asupra patrimoniului sau de neefectuarea plații de către debitorul principal, prin invocarea unei obligații de a fi urmărit in principal acesta si de a fi valorificate, proporțional si alte garanții. Reclamanta a fost singura urmărita pentru recuperarea creditului si parata nici măcar nu s-a inscris pe lista creditorilor in procedura de insolventa adebitorului principal, astfel incat reclamanta nu are posibilitatea de a-si recupera sumele achitate de la acesta,fiind evidenta ca nu s-a acționat cu buna credința nici ulterior incheierii contractului de fidejusiune. Concluzionând, rezulta fara dubiu ca includerea acestei clauze in contractul de fidejusiune este in fapt rezultatul încălcării exigențelor bunei-credințe si un constitue un comportament contractual abuziv. Nu poate fi primita argumentația instanței de fond in sensul ca oricum prin . impotriva debitorului pentru recuperarea creanței se suspenda de drept. Creditorul isi poate recupera sumle datorate si in aceasta procedura, cel puțin in parte, fapt care ar fi profitat reclamantei, nemaivorbind de faptul ca in acea procedura se stopează curgerea penalităților, or prin executarea reclamantei se ajunge ca aceasta sa fie obligate sa suporte plata unor sume mai mare decât cele la care ar putea fi obligat debitorul principal.
De asemenea, raportat la partea finala a clauzei atacate respectiv, renunțarea de către reclamanta la orice cale de atac indreptata impotriva deciziei paratei de urmărire a sumelor datorate, apare ca evident caracterul abuziv al clauzei atacate, existnad menționata in anexa la lege, la litera 1, ca fiind clauza abuziva, clauza care „exclude dreptul consumatorului de a întreprinde o acțiune legală sau de a exercita un alt remediu legal, solicitându-i în același timp rezolvarea disputelor în special prin arbitraj". Se ingradeste, prin clauza atacata, dreptul reclamantei de a contesta decziile băncii privind urmărirea sumelor datorate, cu consecința ingradirii prin contract a accesului la justiție.
Prin cererea de adera la apel, ROCREDIT I. S.A. solicită în principal respingerea cererii introductive ca inadmisibilă; iar în subsidiar, respingerea cererii introductivă ca nefondată; totodată solicită obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, conform documentelor justificative anexate prezentelor concluzii.
Sub aspectul întâmpinării, solicită respingerea apelului ca nefondat, precum și cheltuieli de judecată conform dovezilor existente la dosarul cauzei.
În motivarea întâmpinării se arată că, prin hotărârea atacată, judecătorul fondului respinge criticile noastre de inadmisibilitate, respingând în acelaDi timp pe fond, cererea introductivă și omite să se pronunțe prin considerente în ceea ce privesc cheltuielile de judecată, dar prin dispoziții se subliniază „fără cheltuieli de judecată".
Împotriva acestei hotărâri, apelanta C. M. O. a formulat apel reținând nelegalitatea hotărârii instandei de fond, din următoarele perspective: se susține că judecătorul fondului nu ar fi analizat criticile petentei decât din perspectiva ,,literei b. sub sunandu-si analiza caracterului abuziv doar din perspectiva prevederilor art. 4 alin 1- 3."; reclamanta - intimată „nu a înțeles în totalitate clauzele contractuale Ui acestea nu i-au fost explicate. "; ,,discuțiile privind contractul și semnarea contractului au avut loc cu aceeași ocazie, fără discuții prealabile și fara a se da explicațiile solicitate." s-a creat „în detrimentul reclamantei și cerințelor bunei - credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".
Față de cele de mai sus, apreciază cererea de aderare la apel ca fiind legală și temeinică, iar apelul declarat de către reclamanta C. M. O., nefondat pentru următoarele considerente.
Sub aspectul inadmisibilitătii are în vedere excepția din patru perspective, după cum urmează: nerespectarea procedurii prealabile instituită de dispozițiile art. 7201 Cod procedură civilă.
Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată introduse de reclamanți, faptul că litigiul implică cel puțin un profesionist în raporturile juridice dintre părți, litigiul este evaluabil în bani, rezultă în mod evident că, reclamanților le revenea obligația ca, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, să efectueze procedura concilierii directe, în modalitatea și termenele reglementate de dispozițiile art.7201 Cod procedură civilă.
Astfel, reclamanții nu au făcut dovada respectării acestei proceduri, că au încercat soluționarea litigiului prin conciliere directă, respectiv că au convocat subscrisa, stabilind în acest scop o dată certă pentru o întâlnire între părți, că au comunicat acesteia pretențiile lor, temeiul lor legal și actele doveditoare, și nici nu au anexat cererii de chemare în judecată procesul-verbal cu privire la rezultatul concilierii și nici dovada că de la data primirii convocării au trecut 30 de zile.
In aceste condiții, cum procedura prevăzută de dispozițiile art.7201 Cod de procedură civilă este o procedură prealabilă, obligatorie și cum, potrivit art. 109 alin. 2 Codul de procedură civilă, în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face după îndeplinirea procedurii prealabile, neparcurgerea de către reclamanți a acestei proceduri reprezintă un fine de neprimire a acțiunii, astfel încât vă solicităm să resping această acțiune ca inadmisibilă.
Solicită a se avea în vedere și Decizia civilă nr.2392/2006, Decizia civilă nr. 1699/2006, Decizia civilă nr. 2390/2006 ale înaltei Curți de Casație și Justiție prin care instanța noastră supremă a statuat că încălcarea prevederilor art. 7201 atrage chiar inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată și nu prematuritatea ei.
Mai mult decât atât, prin Decizia I.C.C.J. nr. 3971/2006 instanța precizează faptul că dovada încercării soluționării litigiului prin conciliere directă este reflectată de "dovada convocării părții adverse, în acest scop, la o dată certă, dovada că s-au comunicat acesteia pretențiile, temeiul lor legal și actele doveditoare".
Or, în speța de față reclamanții nu au făcut nici un demers în acest sens, existând cel mult o notificare adresată subscrisei, dar fără să se stabilească o întâlnire la vreun sediu sau la o dată anume în vederea rezolvării aspectelor puse în discuție.
Față de aceste considerente, în mod nelegal, judecătorul fondului respinge excepția considerând că în raport de disjungerea acestui capăt de cerere din cadrul contesta□ iei la executare și în raport de termenul scurt de 15 zile pentru formularea contestației la executare „se poate deduce lipsa de finalitate a eventualei cereri de conciliere direct. "
Arată că este vorba de o dispoziție imperativă a legii, iar pe de altă parte faptul că în mod greșit cu asistența de specialitate a formulat o astfel de cerere în cadrul contestației la executare, nu fac decât partea să fie în culpa procesuală, iar o astfel de culpă nu poate fi invocată în valorificarea unui drept procesual sau material. („Nemo auditorpropriam turpitudinem allegans")
Pe de altă parte, o astfel de excepție nu devine neîntemeiată în reflexia formulării (în mod greșit ) a unui astfel de petit în cadrul contestației la executare.
Astfel, indiferent de pârghia juridică uzitată obligațiile legale prevăzute de art. 7201 Cod procedura civilă, sunt irefutabile.
„Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus" - Unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem."
Excepția inadmisibilității din perspectiva dispozițiilor art .1 alin.l din Legea nr. 193/2000:
Conform dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, "Orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelgerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. "
Suprapunând sfera de cuprindere a protecției instituite de norma juridică, mai sus menționată, peste petitul cererii în anulare, în mod neechivoc rezultă inadmisibilitatea acestuia, în condițiile în care legea are în vedere "Vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii", iar cererea introductivă are în vedere, un contract de fidejusiune care reprezintă un contract de garanție personală.
Contractul de garanție nu se regăsește între cele două clase avute în vedere de către art. 1, alin.l din lege, iar în condițiile în care, nulitatea nu poate fi decât expresă, rezultă că o astfel de cerere excede cadrului prevăzut de norma juridică, motiv pentru care petitul introductiv este inadmisibil.
Față de această critică, judecătorul fondului o respinge raportându-se la contractul de credit și nu la contractul de fidejusiune.
Mai mult decât atât, face următoarea reținere:
„Or, atâta timp cât contractul se circumscrie sferei prestării de servicii, mai mult, ambii contractanUi principali fiind profesioniști, excepția inadmisibilității sub acest aspect apare ca neîntemeiată. "
O astfel de apreciere intră în conflict cu noțiunea de „consumator" și ar face inadmisbilă, în condițiile în care vorbim de doi profesioniști; dispozițiile Legii nr. 193/2000 nefiind aplicabile profesionițtilor, ci doar consumatorului.
Pornind de la aceeași premisă, dispozițiile Legii nr. 193/2000, vizează contracte sinalagmatice, cu obligații reciproce, apreciind de asemenea cererea introductivă ca fiind inadmisibilă, în condițiile, în care se vizează un contract de fideiusiune, raportat tocmai la caracterul unilateral al obligațiilor.
Pentru analiza naturii abuzive a unor clauze în art. 4 alin. 1 se stabilesc actele de raportare după cum urmează:
"O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților."
Astfel, în condițiile în care buna-credintă se analizează ca un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, din perspectiva contractului de fideiusiune nu avem decât obligații ale fideiusorului (garantului), cererea apare ca fiind inadmisibilă.
Fiind de esența, contractului de fidejusiune, obligația unilaterală și doar în cazuri excepționale obligații bilaterale, dar în raport de debitorul garantat un astfel de contract în mod implicit este exclus în cadrul contractelor avute în vedere de dispozițiile Legii nr. 193/2000.
La final, ca o chestiune de natură juridică, se pune problema dacă reflexia art. 6 din Legea nr. 193/2000 vorbim de o nulitate sau inopozabiliate ... noi consideră că se află în prezența unei inopozabilități și nu a unei nulități, fapt ce a determinat, contrar petitului introductiv, care vizează o nulitate și care pe cale de consecință urmează a fi reținut.
Și din această perspectivă, judecătorul fondului respinge excepția reținând:„aceste aspecte fiind analizate prin raportare la contractul principal și nu la cel de garanție, care constituie un accesoriu al primului. "
Se poate constata că accepțiunea judecătorului fondului are în vedere contractul de credit care este între doi profesioniști și pe cale de consecință nu poate fi criticat din perspectiva Legii nr. 193/2000, fapt ce determină că aceste considerente să fie nelegale, cu atât mai mult neîntemeiate.
Tot sub aspectul inadmisibilității, are în vedere excepția lipsei de interes din partea petentei în condițiile în care, chiar înlăturând obligațiile contractuale prin care aceasta ar renunța la beneficiile de diviziune și discuțiune, singurul obligat urmărit este debitoarea petentă, atât din perspectiva dispozițiilor Codului civil cât și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 58/1934 în ceea ce privește avalizarea în nume personal a biletelor la ordin depuse spre încasare și supuse executării, ca urmare a nedecontării de către debitoarea societate administrată de către petenta, respectiv S.C. AMO G. S.R.L.
Sub aspectul nefondării: arată că este vorba de un contract unilateral, cu o obligație consacrată prin efectul legii doar în sarcina garantului fideiusor.
Dacă în chiar disputa legii, clauzele inserate sunt stabilite prin lege, analiza acestuia trebuie făcută pornind de la cele 2 dispoziții, instituții legale:beneficiul de diviziune;beneficiul de discuțiune.
In reflexia dispozițiilor art. 1662, art. 1663 raportat la art. 1664 Cod civil:
Art. 1662: "Fidejusorul nu este ținut a plăti creditorului, decât când nu se poate îndestula de la debitorul principal asupra averii căruia trebuie mai întâi să se facă discuție, afară numai când însuși a renunțat la acest beneficiu, sau s-a obligat solidar cu datornicul..."
Art. 1663: "Creditul nu este îndatorat să discute averea debitorului principal, dacă garantul nu o cere de la cele dintâi lucrări îndreptate contra sa."
Art. 1664: "(1)Fidejusorul care cere discuția trebuie să indice creditorul averea debitorului principal și să anticipeze spezele cuviincioase pentru punerea în lucrare a executăm.
(2) Nu se va ține în seama arătarea bunurilor debitorului principal situate afară din teritoriul jurisdicțional al tribunalului județean în care trebuie să se efectueze plata, sau a bunurilor în litigiu, ori a bunurilor deja ipotecate pentru siguranța datoriei, care nu mai sunt în posesiunea debitorului."
In concluzie, se poate reține că pretențiile sunt nefondate, petenta nedovedind nici un moment că debitoarea ar avea bunuri supuse executării, ba dimpotrivă aceasta este în faliment, iar din perspectiva diviziunii obligației, aceasta este fără substanță în condițiile în care, nu există și alte obligații supuse executării.
Nici un moment nu au fost dovedite consecințele renunțării la beneficiile de diviziune și discuțiune din perspectiva dezechilibrului semnificativ, nefiind nici cel puțin identificate elementele care au determinat și care au caracterizat dezechilibrul ca și condiție absolută, în reflexia dispozițiilor art. 4, alin. 1 din Legea nr. 193/2000, a abuzului de drept, cu reflexie asupra clauzelor abuzive.
De asemenea, din perspectiva nenegocierii directe a contractului de fideiusiune, petenta vine și își susține cererea, pornind de la premisa că nu avea cunoștință de ceea ce semnează, cu toate că este chiar semnatara contractului de credit, în calitate de administrator a S.C. AMO G. S.R.L.
Din această perspectivă, consideră atitudinea petentei ca fiind cel puțin abuzivă, intrând în sfera abuzului de drept material procesual, promovând o cerere vădit nefondată, pentru că este inacceptabil să ai cunoștință de ceea ce îți asumi prin contractul de credit, să iei niște bani, ca administrator, dar să nu-i restitui, ba mai mult, să susții că nu ai cunoștiință de ceea ce semnezi și de termeni contractuali pe care ți i-ai asumat.
Dacă se acceptă o astfel de teză, nu poate decât să constate incidența infracțiunii de înșelăciune avută de petentă în vedere încă de la început, aceasta urmărind să se îndestuleze din bani, să-și producă insolvență, iar la final, mizând pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, să elimine orice posibilitate a subscrisei de a recupera împrumutul acordat.
Analizând apelul formulat, cererea de aderare la apel, prin prisma motivelor invocate și având în vedere dispozițiile legale incidente, Curtea reține următoarele:
Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta apelantă, rezultă că litigiul vizează constatarea nulității absolute a caluzei cuprinse în art.5 din contractul de fidejusiune nr.926/a din 19.11.2009, clauză prin care s-a renunțat la beneficiul de discuție și diviziune precum și la orice cale de atac îndreptată împotriva deciziei pârâtei de urmărire a sumelor datorate.
Ca și chestiuni prealabile, sub aspectul inadmisibilității acțiunii, pârâta-intimată Rocredit I. SA Baia M. a invocat sub aspectul inadmisibilității acțiunii această excepție din patru perspective.
În primul rând, datorită nerespectării procedurii prealabile instituită de dispoz.art.720/1 C.pr.civ., care este una obligatorie și în raport de dispozițiile art.109 alin.2 din vechiul cod de procedură civilă, potrivit căruia în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se face după îndeplinirea procedurii prealabile.
Câtă vreme, litigiul implică cel puțin un profesionist în raporturile juridice dintre părți și este evaluabil în bani, în mod evident reclamanților le revenea obligația ca înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, să efectueze procedura concilierii directe în modalitatea și termenele reglementate de dispozițiile art.720/1 C.pr.civ. Or, în speță, reclamanta-apelantă nu a făcut niciun demers în acest sens, motiv pentru care în opinia intimatei această excepție trebuia admisă.
Curtea constată însă fără a nega natura juridică a litigiului care implică și un profesionist, faptul că cererea inițială de constatare a nulității clauzelor considerate abuzive de către reclamantă a fost formulată în cadrul contestației la executare, sub forma contestației la titlu care era pus în executare. De aceea prin raportare la termenele stricte de formulare a contestației la executare era imposibil de urmat procedura prealabilă a concilierii directe, reclamanta fiind în situație de a pierde aceste termene, iar în prezent apare și o lipsă de finalitate a unei eventuale cereri de conciliere directă, drept pentru care în mod corect a fost respinsă excepția inadmisibilității ca fiind considerată una excesivă și formalistă.
Aceeași excepție a inadmisibilității a fost invocată și din perspectiva dispozițiilor art.1 alin.1 ale Legii nr.193/2000 potrivit căreia sfera de cuprindere a protecției este clar și limitativ prevăzută de lege, respectiv vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii în timp ce contractul de garanție nu se regăsește între cele două clase avute în vedere de textul legal, iar în condițiile în care nulitatea nu poate fi decât expresă, rezultă că o astfel de cerere excede cadrului prev.de norma juridică.
Chiar dacă contractul ce cuprinde clauze a căror anulare ca abuzive se solicită în prezenta cauză este unul de fidejusiune, respectiv de garanție, care nu intră în sfera directă de aplicare a dispoz.art.1 alin.1 a Legii nr.193/2000 respectiv vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, acest contract însă este unul accesoriu contractului de credit principal, și în raport de acest din urmă contract se va aprecia includerea sau nu în sfera avută în vedere de legiuitor. Și este așa, câtă vreme contractul de fidejusiune, are ca scop garantarea îndeplinirii obligațiilor stabilite în contractul principal care este un contract de credit. De aceea, instanța de apel constată că atâta timp cât contractul principal, respectiv contractul de credit se circumscrie sferei prestării de servicii, ambii contractanți principali fiind profesioniști, nu poate fi opusă cu succes excepția inadmisibilității. Astfel, critica formulată de intimată potrivit căreia această excepție a fost analizată de prima instanță prin raportare la contractul de credit și nu la cel de fidejusiune, apare c aneîntemeiată, devreme ce așa cums –a arătat mais us, cele două contracte sunt strâns legate între ele, cel de-al doilea fiind încheiat tocmai îns copul îndeplinirii obligațiilor derivate din primul contract.
Pornind de la aceeași premisă, intimata mai susține că dispozițiile Legii nr.193/2000 vizează contracte sinalagmatice, cu obligații reciproce, apreciind de asemenea cererea introductivă ca fiind inadmisibilă, în condițițiile în care se vizează un contract fidejusiune, raportat tocmai la caracterul unilateral al obligațiilor.
Această excepție a fost analizată în mod corect de către prima instanță tot prin raportare al contractul principal și nu la cel de garanție care constituie un accesoriu al primului, motiv pentru care și sub acest aspect excepția apare ca neîntemeiată.
Tot sub aspectul inadmisibilității, având în vedere excepția lipsei de interes, din partea petentei în condițiile în care, chiar înlăturând obligațiile contractuale prin care aceasta ar renunța la beneficiile de diviziune și discuțiune, singurul obligat urmărit este debitoarea petentă, atât din perspectiva Codului civil, cât și din perspectiva Legii nr.58/1934 în ceea ce privește avalizarea în nume personal a biletelor la ordin depuse spre încasare și supuse executării, ca urmare a nedecontării de către debitoarea, societate administrată de intimată.
Și această excepție în mod corect a fost apreciată ca neîntemeiată deoarece eventualele apărări pe care reclamanta și le poate face pe de o parte în calitate de avalist, iar pe de altă parte în calitate de fidejusor, sunt diferite, ultima putând constitui o poziția mai avantajoasă, ceea ce face ca reclamanta să justifice un folos practic urmărit, prin prezenta acțiune.
Urmare a analizei excepției inadmisibilității din cele patru perspective invocate pe calea aderării la apel de către intimată, Curtea rămâne a analiza nelegalitatea hotărârii primei instanțe sub aspectul fondului cererii de chemare în judecată.
Astfel, între . a cărui administrator era reclamanta-apelantă C. M. O. și care în prezent se află în procedura insolvenței și pârâta intimată Rocredit I. Baia M. s-au încheiat mai multe contracte de credit, care în urma apariției unor dificultăți privind plata ratelor au fost reeșalonate prin încheierea contractelor de credit nr.RQ_ din data de 19.11.2009. Aferent acestui contract de credit, alături de alte modalități de garantare s-a încheiat și contractul de fidejusiune de data aceasta între reclamantă în calitate de persoană fizică și pârâtă cu nr.926/A din 19.11.2009. Analiza clauzelor acestui contract conduc la ideea că reclamanta se obliga pe de o parte în solidar cu împrumutatul . la restituirea creditului, iar pe de altă parte aceasta renunță la beneficiul de discuțiune și de diviziune precum și la orice cale de atac împotriva deciziei de urmărire în baza acestui contract.
Aceste din urmă clauze constituie obiectul analizei, ele fiind invocate ca abuzive din perspectiva incidenței art.4 alin.1 a Legii nr.193/2000, respectiv o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă, dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, crează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Curtea apreciază astfel că incidente analizei acestei clauze sunt prev.art.1662, 1663 și respectiv 1664 C.civ., care vizează instituțiile legale ale beneficiului de diviziune și discuțiune.
Potrivit art.1662: "Fidejusorul nu este ținut a plăti creditorului, decât când nu se poate îndestula de la debitorul principal asupra averii căruia trebuie mai întâi să se facă discuție, afară numai când însuși a renunțat la acest beneficiu, sau s-a obligat solidar cu datornicul..."
Art. 1663: "Creditul nu este îndatorat să discute averea debitorului principal, dacă garantul nu o cere de la cele dintâi lucrări îndreptate contra sa."
Art. 1664: "(1)Fidejusorul care cere discuția trebuie să indice creditorul averea debitorului principal și să anticipeze spezele cuviincioase pentru punerea în lucrare a executăm.
(2) Nu se va ține în seama arătarea bunurilor debitorului principal situate afară din teritoriul jurisdicțional al tribunalului județean în care trebuie să se efectueze plata, sau a bunurilor în litigiu, ori a bunurilor deja ipotecate pentru siguranța datoriei, care nu mai sunt în posesiunea debitorului."
În concluzie se poate reține că pretențiile sunt nefondate, reclamanta apelantă nedovedind că debitoarea ar avea bunuri supuse executării, ba dimpotrivă aceasta este în faliment iar din perspectiva diviziunii obligației, aceasta este fără substanță în condițiile în care nu există și alte obligații supuse executării.
Pe de altă parte, nu au fost dovedite consecințele renunțării la beneficiile de diviziune și discuțiune din perspectiva dezechilibrului semnificativ, nefiind nici cel puțin identificate elementele care au determinat și care au caracterizat dezechilibrul ca și condiție absolută, în reflexia dispoz.art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, a abuzului de drept cu reflexie asupra clauzelor abuzive.
De asemenea, din perspectiva nenegocierii directe a contractului de fidejusiune, apelanta își susține cererea pornind de la premisa că nu avea cunoștință de ceea ce a semnat, că a fost un contract impus, fără a ignora însă faptul că ea este chiar semnatara contractului de credit, în calitate de adminbistrator al ., ceea ce denotă în opinia instanței o conduită ce intră în sfera abuzului de drept material procesual, fiind de neacceptat să cunoști ceea ce îți asumi prin contractul de credit, să beneficiezi de un împrumut ca administrator însă să nu-l restitui la termen și să susții că nu ai putut negocia contractul de garanție.
Față de aceste considerente, Curtea constată că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică fiind dată cu aplicarea corectă a prev.art.4 alin.1 din Legea 193/2000 motiv pentru care, atât apelul formulat, cât și aderarea la apel urmează a fi respinse ca neîntemeiate în considerarea dispoz.art.296 C.pr.civ. raportat la art.2934 alin.1 C.pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul declarat de reclamanta C. M. O. și cererea de aderare la apel a RO C. SA împotriva sentinței civile nr. 5606 din 9.10.2013 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Maramureș.
Decizia este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 4 noiembrie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
D. P. C. I. M. N. H.
plecată din instanță,semnează
P.-grefier
M. T.
red.C.I./A.C.
4 ex. – 13.11.2014
jud.fond.F. V.
| ← Anulare incident plată. Decizia nr. 640/2014. Curtea de Apel CLUJ | Cerere în anulare. OUG 119/2007. Decizia nr. 512/2014. Curtea... → |
|---|
