Pretenţii. Decizia nr. 409/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA

Curtea de Apel CONSTANŢA - Sentințe și decizii comerciale / 2014

Decizia nr. 409/2014 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 15-05-2014 în dosarul nr. 846/118/2011*

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL C.

SECȚIA A II-A CIVILĂ,

DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DECIZIA CIVILĂ Nr. 409

Ședința publică din data de 15 Mai 2014

Completul compus din:

PREȘEDINTE A. P.

Judecător R. P.

Judecător M. C.

Grefier C. M.

S-a luat în examinare recursul litigiu cu profesioniști formulat de recurent reclamant F. H. cu domiciliul în C., ., nr.61, ., . și cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în C., ., J. C. la av. F. Stila împotriva Deciziei civile nr.51/02.05.2013 decizie ce a fost casată de ÎCCJ prin Decizia nr.3844/08.11.2013, cu trimitere spre rejudecare, pronunțată de Curtea de Apel C. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă AGENȚIA R. DE SALVARE A VIEȚII OMENEȘTI PE M. C. cu sediul în C., Incinta Port - D. 78, J. C., având ca obiect pretenții.

Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința publică din data de 08.05.2014, consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din cuprinsul prezentei încheieri, când instanța pentru a da posibilitatea reprezentanților părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 15.05.2014, dată la care a dispus:

CURTEA

Asupra recursului - litigiu cu profesioniști de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr._/212/03.07.2009, reclamanta LATON CONS SRL a chemat în judecată pe pârâta AGENTIA R. DE SALVARE A VIETII OMENESTI PE M. (ARSOVM) CONSTANTA, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:

- obligarea pârâtei la plata sumei de 37.143, 57 lei, reprezentând contravaloarea penalităților datorate pentru plata cu întârziere a facturilor fiscale nr._/6.07.2006 și_/ 30.06.2006 emise pentru lucrările executate în baza contractului de execuție de lucrări nr.652/19.02.2004, intervenit între părți, precum și,

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 30.10.2009, reclamanta a depus la dosar „Contractul de cesiune de drepturi litigioase” autentificat sub nr.02/16.07.2009 de Cabinet avocat A. M., (filele 33-34), încunoștințând instanța că, a cedat drepturile litigioase ce decurg din cauză, numitului F. H. care, se subrogă în toate drepturile procesuale ale societății, preluând cauza din stadiul de judecată în care se află.

În motivarea acțiunii, reclamantul F. H. – în calitate de cesionar al drepturilor litigioase a învederat instanței că acțiunea dedusă judecății este întemeiată pe dispozițiile art.969 cod civil și pe cele ale OUG 60/2001, referitoare la realizarea unui drept de creanță, izvorât din contractul de prestări servicii nr.652/19.02.2004 și a solicitat obligarea pârâtei ARSVOM la plata sumei de 37.143,57 lei reprezentând contravaloarea penalităților datorate pentru plata cu întârziere a facturilor fiscale nr._ din 06.07.2006 și_/ 30.06.2006, drepturile litigioase izvorând din semnarea contractului de prestări servicii nr.651/19.02.2004, având ca obiect executarea lucrărilor de investiții la „Baza de antrenament și instruire a personalului în dana 78 din Portul C.”, având în vedere și art.18.1 și art.18.6 din contractul părților .

S-a mai arătat că în derularea contractului prestatorul a emis facturile nr._/6.07.2006 și nr._/30.06.2006, beneficiarul efectuând plăți parțiale cu încălcarea termenului agreat prin contract, ceea ce în opinia reclamantului, antrenează incidența clauzei penale, instituite prin art.23.2, în drept, fiind invocate dispozițiile contractuale.

Cauza a fost declinată spre competentă soluționare prin Sentința civilă nr._/11.10.2010 a Judecătoriei C. la Tribunalul C., care la rândul său, prin încheierea din 18.01.2011, a dispus scoaterea de pe rolul Secției comerciale a cauzei și înregistrarea sa în sistem aleatoriu, la completele specializate în materia contenciosului administrativ din cadrul Tribunalului C..

La rândul său, după înregistrarea cauzei sub nr._, pe rolul Secției Tribunalului C. – complete specializate pe contencios administrativ, instanța prin încheierea din 24.02.2011, a constatat că litigiul este comercial, în raport cu dispozițiile art.286 alin.11 din OG nr.34/2006, situație în care a dispus trimiterea dosarului la Secția Comercială, din cadrul Tribunalului C..

La termenul de judecată din 26.09.2012, pârâta ARSVOM a înțeles a invoca excepția autorității de lucru judecat în raport cu conținutul Sentinței civile nr.808/18.06.2010, pronunțată de Tribunalul C. în dosarul_, precum și excepția tardivității cererii de modificare și întregire a obiectului acțiunii.

Prin încheierea interlocutorie din 05.12.2012, Tribunalul C. a admis excepția tardivității cererii reclamantului din 26.09.2012 de modificare și întregire a obiectului cererii de chemare în judecată, precum și excepția autorității de lucru judecat cu privire la suma de 37.143,57 lei, reprezentând penalități de întârziere în decontarea facturilor fiscale nr._/6.07.2006 și_/30.06.2006. De asemenea, potrivit aceleiași încheieri, s-a respins excepția autorității de lucru judecat cu privire la penalitățile de întârziere aferente decontării facturilor:

- nr._/20.02.2006,nr._/16.01.2006,nr._/01.07.2005,

nr._/01.07.2005 și nr._/22.03.2005,conform considerentelor expuse în evocata încheiere.

Prin Sentința civilă nr.204/23.01.2013, Tribunalul C. – Secția a II-a Civilă a fost respinsă – ca efect al autorității de lucru judecat – cererea reclamantului în realizarea creanței în valoare de 37.143,57 lei, reprezentând penalități de întârziere în decontarea facturilor fiscale nr._ din 06.07.2006 și nr._ din 30.06.2006 și s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru realizarea creanței constând în penalități de întârziere aferente facturilor fiscale nr._/20.02.2006, nr._/16.01.2006, nr._/01.07.2005, nr._/01.07.2005 și nr._/22.03.2005, iar pe cale de consecință s-a respins cererea formulată de reclamantul F. H., astfel cum a fost întregită la termenul din 21.06.2010, ca efect al împlinirii termenului de prescripție extinctivă, precum și cererea pârâtei ARSVOM, privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva încheierii interlocutorii din data de 05.12.2012 și a Sentinței civile nr.204 din 23.01.2013 pronunțate de Tribunalul C. reclamantul a declarat apel, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel C. sub nr._ 07.02.2011.

Prin Decizia nr. 51 din 2 mai 2013 Curtea de Apel C.– Secția a II-a Civilă, de C. Administrativ și Fiscal a respins ca nefondat apelul reclamantului.

Împotriva deciziei pronunțate în apel, reclamantul a declarat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul ÎCCJ sub nr._ 03.06.2011, care prin Decizia civilă nr. 3844/08.11.2013 a admis recursul declarat de reclamantul F. H. împotriva Deciziei nr. 51 din 2 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel C.– Secția a II-a Civilă, de C. Administrativ și Fiscal, dispunând casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei aceleiași instanțe, spre rejudecare în completul prevăzut de lege pentru judecata recursului.

Astfel, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel C. sub nr._ în data de 24.01.2014, primind termen de judecată în data de 2.02.2014.

La data de 21.02.2014 – domnii judecători G. P. și C. R., au formulat cerere de abținere având în vedere disp.art.27 pct.7 Cod pr.civ., deoarece au pronunțat Decizia nr. 51/02.05.2013, casată de ÎCCJ prin Decizia nr. 3844/08.11.2013, cerere ce a fost admisă la data de 24.02.2014.

La termenul de judecată din data de 27.03.2014 Curtea a pus în discuția contradictorie a reprezentanților părților cererea de suspendare a soluționării litigiului dedus judecății formulată în temeiul disp. art. 244 pct.1 Cod pr.civ formulată de Av. F. Stila pentru recurentul reclamant F. H., iar prin încheierea de ședință din aceeași dată, a respins cererea de suspendare a judecății în temeiul art.244 pct.1 Cod.pr.civ., ca nefondată.

Reclamantul F. H., critică hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate și netemeinicie, cu indicarea temeiului de drept prevăzut de art.304 1, 5, 7-9 ,cu următoarea motivație, în esență:

Decizia Curții de Apel, ca de altfel și sentința instanței de fond și încheierile premergătoare acesteia, sunt nelegale și netemeinice și se impun a fi reformate în totalitate în considerarea următoarelor argumente:

A. Cu privire la aspecte de procedură și legala compunere a instanței ce a judecat calea de atac:

Curtea de Apel C. a calificat calea de atac, în mod greșit, ca fiind apelul și a judecat această cale de atac în complet de 2 judecători.

Așa cum a arătat și cum a susținut în tot cuprinsul judecării cauzei la fond și în apel, acțiunea formulată a fost întemeiată pe dispozițiile O.U.G. 34/2006, obiectul cererii constând în pretenții rezultate din executarea necorespunzătoare a unui contract de achiziție publică, condiții în care, incidență în cauză au dispozițiile art. 287 din O.U.G. 34/2006 conform cu care "hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată numai cu recurs, în termen de 5 zile de la comunicare".

De altfel, susține recurentul că, atât instanța de fond cât și instanța de apel au apreciat că în cauză au incidență dispozițiile art. 286 și urm. din OUG 34/2006 și au stabilit taxa de timbru în conformitate cu dispozițiile procedurale stabilite de Cap. IX Secțiunea 9 a actului normativ citat.

În raport de aceste precizări apare ca nelegală calificarea căii de atac făcută de Curtea de Apel C., de asemenea, nelegală apare și compunerea completului de 2 judecători ce a judecat calea de atac.

In raport de aceste critici apreciază recurentul că se impune casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel C. pentru judecarea căii de atac în complet legal constituit.

  1. Cu privire la fondul cauzei:

In măsura în care instanța va trece peste motivele dezvoltate la prima secțiune, o analiză în profunzime a fondului cauzei duce la concluzia că atât instanța de apel, cât și instanța de fond au pronunțat soluții nelegale și netemeinice., astfel:

I. Cu privire la admiterea excepției tardivității cererii de majorare a câtimii obiectului pretenției, soluție dispusă prin încheierea din. 05.12.2012 și menținută de instanța de apel:

1) Atât prin cererea depusă la 14.09.2012, cât și prin cererea depusă la 21.06.2012 reclamantul nu a făcut decât să majoreze, în condițiile art. 132 pct. 3 C. pr. civ. câtimea obiectului pretențiilor.

In aceste condiții, în raport de argumentele de mai jos și pe care le-a atins și în cursul judecății în apel, dar și în fond, apreciază că soluțiile celor două instanțe sunt netemeinice și nelegale.

Astfel, elementele acțiunii civile sunt părțile, obiectul și cauza.

In speță: părțile sunt reclamantul F. H. și pârâta ARSVOM C.; obiectul cererii cu care a fost investită instanța este solicitarea de obligare a pârâtei la plata unor sume de bani, deci obiect pretenții; cauza promovării acțiunii este nerespectarea de către pârâtă a obligațiilor asumate în sarcina sa prin Contractul nr. 652/2004 încheiat între părți.

Concluzionând, obiectul acțiunii este pretenții având ca temei juridic răspunderea contractuală și întemeiată pe nerespectarea de către pârâtă a obligațiilor asumate prin Contractul nr. 652/2004.

Cu excepția câtimii obiectului cererii, respectiv a pretențiilor bănești solicitate, acțiunea nu a fost modificată: părțile au rămas aceleași: F. H. și ARSVOM C.; cauza a rămas aceeași - răspunderea contractuală dedusă din nerespectarea dispozițiilor Contractului 852/2004; de asemenea, aceeași a rămas și natura obiectului cererii cu care a fost investită instanța - pretenții bănești.

Singurul element ce a fost modificat este cuantumul pretențiilor bănești solicitate, ori, conform art. 132 alin. (2) pct.2 C.pr.civ., chiar și după prima zi de înfățișare se pot face astfel de majorări întrucât "cererea nu se socotește modificată (...) când reclamantul mărește sau micșorează câtimea obiectului cereri”.

În plus, așa cum a arătat în "Notele de ședință" formulate anterior termenului din 26.09.2012, reclamantul a majorat câtimea obiectului pretențiilor și a făcut precizări asupra calificării cererii principale.

Calificarea este o operațiune ce nu presupune modificarea obiectului acțiunii sau a cauzei acesteia, ci este un act prin care (în limitele aceluiași obiect și cauză - pretenții cauzate de incidența răspunderii contractuale) reclamantul a lămurit cererile sale.

Incidența în raporturile dintre părți a art. 1111 C.civ. este o chestiune ope lege care a intervenit la momentul efectuării plăților; este o chestiune ce ține de dreptul substanțial aplicabil raportului juridic, iar invocarea dispozițiilor acestui articol nu presupune prin prisma regulilor de procedură, modificarea acțiunii civile, ci reprezintă apărări în susținerea cererii de chemare în judecată în limitele predefinite ale cauzei și ale naturii obiectului acesteia.

2)în cauză au incidență și norme speciale în temeiul cărora se poate defini acțiunea în speță ca fiind o cerere în pretenții prin care se are în vedere obținerea despăgubirilor rezultate din executarea necorespunzătoare a obligațiilor autorității contractante asumate printr-un contract de achiziții publice.

Judecarea acestei cereri este reglementată de dispozițiile Cap. IX Secțiunea a 9-a "Soluționarea litigiilor în instanță" din OUG 34/2006, care, în art. 286 alin. (1), se referă în mod expres la acțiunile având ca obiect despăgubiri bănești, arătând că sunt suspuse reglementării sale "Procesele și cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de achiziție publică".

Nu a fost modificat în nici un fel obiectul acțiunii definit și prin prisma normelor speciale sus citate; și după majorarea pretențiilor prin cererea depusă la dosarul de fond la 14.09.2012, în prezenta cauză s-a urmărit acordarea despăgubirilor bănești pentru executarea defectuoasă a contractului de achiziție publică.

3) In susținerea motivelor asupra acestei chestiuni, alături de art. 132 și de argumentele sus indicate, trebuie invocat și art. 294 alin (2) C.pr.civ. care dispune chiar și în apel "se vor putea cere dobânzi, rate venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe "

Acest text se traduce prin aceea că, în speță, nu numai că avea posibilitatea să majoreze câtimea pretențiilor oricând în fața judecății fondului (inclusiv prin cererea depusă la 14.09.2012), ci avea posibilitatea să ceară dobânzile și penalitățile (identificate de legiuitor cu sintagma "orice alte despăgubiri") chiar și direct în apel.

4) In contextul tuturor apărărilor de mai sus, în măsura în care totuși instanța de apel ar considera că prin cererea introdusă 14.09.2012 s-a modificat cererea de chemare în judecată, aceasta trebuie defalcată în două direcții diferite:

1) pe de o parte s-au majorat penalitățile rezultate din plata cu întârziere a sumelor rezultate din contractul de execuție de lucrări nr. 625/2004;

2) pe de altă parte s-au solicitat sumele reprezentând rest debit principal, calculate prin invocarea incidenței în cauză a art. 1111 C.civ.

În raport de diferențierea de mai sus făcută între majorarea pretențiilor și solicitarea debitului principal, instanța de fond era obligată să facă distincția între cele două laturi ale cererii de majorare și să observe că, cel puțin în privința cererii de majorare a penalităților, cererea se încadrează în dispozițiile art. 132 pct. 3 C.pr.civ., aceasta întrucât prin cererea de chemare în judecată inițială, așa cum aceasta a fost modificată la data de 21.06.2010, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților rezultate din plata cu întârziere a obligațiilor pecuniare din contractul de execuție de lucrări nr. 625/2004 născute în legătură cu facturile: nr._/06.07.2006, nr._/30.06.2006, nr._/20.02.2006, nr._/13.01.2006, nr._/01.07.2005, nr._/01.07.205 și nr._/22.03.2005.

În urma suplimentului la expertiza contabilă efectuată în cauză a rezultat că din suma totală de 2.889.707,94 lei solicitată de reclamant prin cererea de majorare depusă la 14.09.2012, penalitățile sunt în cuantum de 1.917.682,068 lei, iar rest debit principal neachitat este în cuantum de 272.085,78 lei.

In raport de aceste sume, instanța de fond era obligată să acorde cel puțin penalitățile de 1.917.682,068 întrucât acestea au fost solicitate prin cererea inițială (modificată înaintea primei zile de înfățișare, la 21.06.2010) și majorate până la cuantumul indicat, în condițiile art. 132 pct. 3 C.pr.civ. Ar fi putut constata cel mult tardivitatea modificării cererii de chemare în judecată în ceea ce privește restul debitului principal pretins neachitat în cuantum de 272.085,78 lei.

Dacă instanța de fond nu a procedat așa, instanța de apel era obligată să cenzureze hotărârea instanței de fond prin prisma criticilor de la acest punct, ori, deși a dezvoltat aceste argumente de critică și în fața instanței de apel, aceasta nu s-a pronunțat în nici un fel asupra aspectului invocat asupra diferențierii între majorarea cuantumului penalităților solicitate si debitul principal.

Nerespectarea de către instanța de apel a obligației de a se pronunța asupra tuturor susținerilor părților, obligație consacrată de art. 129 C.pr.civ este de natură a atrage admiterea căii de atac cu consecința casării hotărârii și trimiterea cauzei pentru reluarea judecății și obligarea instanței să se pronunțe și asupra acestor apărări.

II. Susține recurentul că se impune a fi înlăturată în totalitate și soluția dată de instanța de apel prin care menține soluția instanței de fond asupra excepției prescripției extinctive, care vizează sumele solicitate în temeiul facturilor nr._/20.02.2006/_/16.01.2006,_/01.07.2005,_/01.07.2005 și_/22.02.2005 și este netemeinică și nelegală întrucât, prin întreruperi succesive, termenul de prescripție nu a fost împlinit.

Astfel:

1. Conform art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 prescripția se întrerupe prin recunoașterea făcută de debitor. Conform art. 17 alin. (2) din același act normativ „după întrerupere începe să curgă o nouă prescripție", în speță, tocmai datorită incidenței acestor texte legale prescripția nu s-a împlinit.

Pentru a exemplifica modul cum operează aceste norme legale în speță se va opri tot la factura_/01.07.2005, cu mențiunea că raționamentul funcționează similar și cu aceleași efecte pentru toate celelalte facturi. Astfel: factura nr._/01.07.2005 a devenit scadentă la data de 06.07.2005; în contul acestei facturi la data de 02.12.2005 a fost efectuată plata sumei de 453.340,55 lei (reprezentând 168.869 RON penalitățile scurse până la acea dată și 284.481,2 RON reprezentând parte din debitul principal).

Cum este unanim acceptat faptul că plata reprezintă o recunoaștere a datoriei, la data de 02.12.2005 a fost întreruptă prescripția pentru această factură și a început să curgă un nou termen de prescripție pentru sumele neachitate, termen ce urma a se împlini la 01.12.2008.

Ulterior, în septembrie 2008, între . și pârâta din prezenta cauză au fost transmise adresele nr.1024/16.09.2008, respectiv 1035/17.09.2008 - documente identificate de expertul contabil și anexate expertizei (în cuprinsul expertizei se și face trimitere la aceste acte astfel: capitolul 1 paragraful 6; capitolul 2 ultimele 2 alineate ale pag. 2; capitolul 3).

În cuprinsul acestei corespondențe, prin adresa nr. 1035/17.09.2008, pârâta recunoaște existența tuturor facturilor emise în temeiul contractului nr. 625/19.02.2004 și plăților datorate în temeiul acestor facturi, întocmind și tabele anexe la adresă în care detaliază facturile și sumele în mod exact.

Actul de recunoaștere din septembrie 2008 este recunoscut de altfel și în cuprinsul răspunsurilor la întrebările din suplimentul la interogatoriul luat pârâtei precum și la întrebarea nr. 13 din interogatoriul inițial.

Efectul recunoașterii facturilor și sumelor datorate în derularea contractului nr. 625/19.02.2004, recunoaștere făcută prin adresa nr. 1037/17.09.2008 și anexele acesteia este acela că s-a produs întreruperea cursului prescripției și începerea unui nou curs al prescripției începând cu data de 17.09.2008.

Acest nou curs al prescripției urma a se împlini la data de 16.09.2011.

Cererea de chemare în judecată din cauză a fost introdusă la data de 03.07.2009 – deci, înăuntrul termenului de prescripție.

În contextul raționamentului dezvoltat la această secțiune, trebuie precizat în mod expres că prin recunoașterea tăcută de pârâtă prin corespondența din septembrie 2008 au fost recunoscute sumele în întregime - sume ce includeau și restul neachitat al debitului principal, așa cum acesta a fost explicitat și calculat la secțiunea I pct. 1 din cerere. Aceasta înseamnă că, recunoscând, spre exemplu aceeași factură nr._/01.07.2005 (luată cu titlu de exemplu și mai sus), se poate spune că suma totală facturată și recunoscută era de 453.340,55 lei.

Recunoscând întreaga sumă prin corespondența din septembrie 2008, pârâta recunoaște și componentele sale, adică atât suma de 284.481,2 RON achitată din debitul principal, cât și suma de 168.869,35 lei reprezentând restul neachitat rezultat ca urmare a aplicării art. 1111 vechiul Cod civil și a efectuării imputației asupra penalităților calculate până la data achitării - aceasta întrucât suma totală de 453.340,55 lei recunoscută în legătură cu factura_/01.07.2005 include, independent de voința pârâtei (dar raportat la voința legiuitorului cuprinsă în art. 1111 C. civ) și restul rămas neachitat după imputația asupra penalităților.

2. Trebuie precizat faptul că în cauză are incidență și art. 16 lit. b) din Decretul 167/1958, conform cărora prescripția se întrerupe în situația formulării unei cereri de chemare în judecată cu condiția ca aceasta să fi fost admisă.

In cauză, în legătură cu parte din penalitățile datorate în temeiul aceluiași contract de execuție de lucrări nr. 625/2004 a fost introdusă cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr._, cerere soluționată prin Sentința civilă nr.808/18.06.2010. Cererea formulată în dosarul nr._ a fost întemeiată pe dispozițiile O.U.G. 119/2007 și a fost introdusă la instanță la data de 15.07.2009. Prin Sentința nr. 808/2010 s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 37.143,57 lei reprezentând penalități de întârziere datorate în temeiul contractului 625/2004, sumă ce a fost pusă în executare și încasată de reclamant la data de 11.01.2011, așa cum rezultă din procesul verbal al executorului judecătoresc - act pe care, alături de Sentința nr. 808/2010, este atașat pentru facila verificare de către instanță, eu mențiunea că ele se regăsesc la dosarul de fond și chiar și în dosarul de apel depuse anexat întâmpinării pârâtei.

În raport de cele dezvoltate mai sus la acest punct se poate spune că, urmare a tuturor întreruperilor, inclusiv a celei deduse din introducerea cererii de chemare în judecată în dosarul nr._, curgerea termenului de prescripție în cauză a fost întrerupta si reluată la 11.01.2011 și urmează a se epuiza la 11.01.2014.

3. In legătură cu modul netemeinic în care a fost soluționată excepția

prescripției, trebuie punctat și faptul că, atât hotărârea instanței de apel, cât și

hotărârea instanței de fond sunt nelegale și prin aceea că nu s-au pronunțat în nici un fel asupra unei apărări și a unui mijloc de probă invocat de reclamant în

apărare.

Astfel, prin pct. II al Notelor de ședință depuse la 14.09.2012

reclamantul a invocat în mod expres întreruperea prescripției urmare a

recunoașterii cuprinsă în adresele 1024/16.09.2008 si 1035/17.09.2008, acte în

care pârâta recunoaște existenta tuturor facturilor emise în temeiul Contractului

625/19.02.2004 și a plăților datorate și efectuate în temeiul acestei facturi,

întocmind tabele anexă la adrese în care detaliază facturile și sumele în mod

exact.

Instanțele de fond nu s-au pronunțat în nici un fel asupra acestor apărări și nici asupra mijlocului de probă indicat și aflat la dosarul cauzei. În soluționarea excepției, instanța de fond s-a raportat la procesul verbal de conciliere încheiat între părți la data de 22.04.2009, deși prin pct. 11.2 din concluziile scrise depuse la dosarul cauzei reclamantul a precizat în mod expres că în cauză nu are relevanță acest proces verbal de conciliere pentru soluționarea excepției prescripției.

Nici instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestor apărări, deși au fost dezvoltate în cuprinsul motivelor de apel precum și în cuprinsul concluziilor scrise depuse în apel, în ciuda faptului că în cadrul apelului, și-a întemeiat argumentele privind întreruperea prescripției pe Adresele din 16/17.09.2008 și nu pe recunoașterea făcută de pârâtă cu ocazia concilierii directe.

Prin Adresele dintre părți din 16/17.09.2008 pârâta recunoaște toate debitele, lucru pe care l-am reliefat însă instanța de apel nu l-a luat în analiză în nici un fel, soluțiile astfel pronunțate, fără a avea în vedere și a analiza toate apărările invocate de părți, sunt lovite de nulitate și se impune a fi reformată.

4. În principiu, întreruperea din 17.09.2008 operează în

privința tuturor facturilor - aceasta fiind opinia recurentului bazată atât pe motivele dezvoltate mai sus cât și pe existența unui rest debit neachitat nici până în prezent.

Totuși, ca o dovadă a bunei credințe procesuale susține faptul că în doctrină și în practică s-a conturat și o opinie contrară, conform căreia nu se poate vorbi de întreruperea prescripției dacă recunoașterea (cauza de întrerupere) nu a intervenit înăuntrul termenului de prescripție - poziție pe care o îmbrățișează și instanța de apel.

Însă, această opinie contrară ar avea aplicabilitate în cauză pentru o singură factură, respectiv factura nr._/22.02.2005, emisă la 22.05.2005 și cauză (anexă în care expertul centralizează situația și plățile efectuate pentru fiecare factură), cât și în actele existente la dosarul cauzei. Astfel:

- valoarea facturată în cuprinsul acestei facturi este de 453.340,55 RON, scadența acesteia fiind, conform dispozițiilor contractuale, la 06.07.2005;

- la data de 02.12.2005 în contul acestei facturi a fost efectuată plata de 453.340,55 lei;

- pentru cele 140 de zile întârziere între data scadenței și data plății, conform art. 23.2 din contract, expertul a calculat că penalitățile cumulate la data plății erau, pentru această factură, în cuantum total de 168.869,35 RON;

- conform textului sus menționat al art. 1111 teza finală C. civ., din suma totală achitată pentru această factură, de 453.340,55 RON, imputația se realizează cu prioritate asupra accesoriilor în cuantum de 168.869,35 RON și parțial asupra unei pârli din debitul principal, respectiv pentru suma de 284.481,2 RON din debitul principal, (adică valoarea plătită de 453.340,55 RON din care se scade valoarea cumulată a penalităților de 168.869,35 RON calculate până la data plății, 02.12.2005);

- întrucât prin aplicarea dispozițiilor art. 1111 teza finală C. civ., prin plata efectuată s-a acoperit numai suma de 284.482,2 RON din debitul principal cuprins în factura nr._/01.07.2005, a rămas a fi achitat restul din debitul principal cuprins în această factură, rest în cuantum de 168.869,35 RON.

In mod similar, sumele solicitate prin cererea principală și prin cererea de majorare a câtimii petenților reprezintă debite principale și nu penalități, astfel:

- pentru factura_/06.07.2006 rest debit principal neachitat este în cuantum total de 36.835,53 RON;

- pentru factura_/30.06.2006 rest debit principal neachitat este în cuantum total de 440,96 RON;

- pentru factura_/20.02.2006 rest debit principal neachitat este în cuantum total de 1.899,69 RON;

- pentru factura_/13.01.2006 rest debit principal neachitat este în cuantum total de 4.726,59 RON;

- pentru factura_/01.07.2005 rest debit principal neachitat este în cuantum total de 21.532,74 RON;

- pentru factura_/01.07.2005 rest debit principal neachitat este în cuantum total de 168.869,35 RON;

- pentru factura_/22.03.2005 rest debit principal neachitat este în cuantum total de 37.720.29 RON;

Sumele indicate sunt sumele rezultate din expertiză și centralizate în anexa nr. 1 a acesteia, cuantumul total al acestor sume reprezentând rest debit principal neachitat este de 272.025,88 lei

In consecință, în condițiile art. 132 pct. 3 C.pr.civ., întrucât debitul principal era purtător de penalități conform art. 23.3 din Contractul nr. 652/19.02.2004, reclamantul a înțeles (prin cererea depusă la 14.09.2012) să își majoreze câtimea obiectului pretenției și să solicite obligarea pârâtei Ia plata sumei de 2.189.707,94 lei.

Pentru toate argumentele dezvoltate mai sus apreciază recurentul că se impune admiterea recursului și, în principal, casarea deciziei pronunțată de Curtea de Apel C. și trimiterea cauzei pentru rejudecarea căii de atac în complet legal constituit în subsidiar, în măsura în care instanța nu va reține motivele de casare cu trimitere spre rejudecare, apreciază că se impune admiterea recursului și rejudecarea în fond a cauzei cu consecința modificării în tot a soluției în sensul respingerii excepției tardivității modificării cererii de chemare în judecată din 14.09.2012, respingerii excepției prescripției și a admiterii acțiunii introductive în limita pretențiilor majorate și cuantificate prin actul reclamantului din 14.09.2012.

Recursul este nefondat.

În cauză în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, actele și lucrările dosarului, ca și dispozițiile legale aplicabile se constată că legal prima instanță a respins - ca efect al autorității de lucru judecat - cererea reclamantului recurent F. H. de obligare a pârâtului intimat AGENȚIA R. DE SALVARE A VIEȚII OMENEȘTI PE M. C. (ARSVOM) la plata sumei de 37.143,57 lei reprezentând penalități de întârziere în decontarea facturilor fiscale_/06.07.2006 și_/30.06.2006 și a admis excepția prescripției dreptului la acțiune prin care reclamantul recurent a solicitat obligarea pârâtului intimat la plata penalităților de întârziere aferente facturilor nr._/20.02.2006,_/16.01.2006,_/01.07.2005,_/01.07.2005 și_/22.03.2005 respingând cererea reclamantului F. H. în contradictoriu cu AGENȚIA R. DE SALVARE A VIEȚII OMENEȘTI PE M. C.(ARSVOM), astfel cum a fost întregită la termenul din 21.06.2010, ca efect al împlinirii termenului de prescripție extinctivă.

Acestea, având în vedere considerațiile legal reținute de prima instanță, atât în motivarea încheierii din 05.12.2013 cât și a sentinței recurate nr.204/23.01.2013.

Criticile aduse hotărârii, cu privire la aspectele de procedură legate de calea de atac și legala compunere a instanței au format obiectul analizei în pronunțarea Deciziei civile nr.3844/08.11.2013 de către ÎCCJ pin urmare analizarea acestora este lipsită de interes în cauză, cu atât mai mult cu cât, potrivit art.315 (1) 1 Cod.pr.civ. „În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

Prin decizia sus menționată, ÎCCJ a reținut că recursul lui F. H., este fondat pentru motivul de ordine publică prevăzut de art.304 pct.1 Cod.pr.civ. vizând nelegala compunere a completului de judecată care a pronunțat decizia recurată (decizia nr.51/02.05.2013 a Curții de Apel C.), față de prevederile art.287 16 din OUG nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, fiind de necontestat că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie pretenții izvorâte din contractul de achiziție publică de execuție de lucrări nr.652/19.02.2004 supus dispozițiilor OUG nr.34/2006, iar potrivit art. art.287 16 al.1 din OUG nr.34/2006 astfel cum a fost modificat prin pct.71 din OUG nr.34/2006, astfel cum a fost modificat prin pct.71 din OUG nr.77/2012 începând cu 01.01.2013 are următorul cuprins: „Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată numai cu recurs, în termen de 5 zile de la comunicare”.

Norma legală precizată, fiind una de procedură, este de imediată aplicare și era incidentă în cauză la data pronunțării de către Curtea de Apel C. a Deciziei nr. 51 din 02.05.2013.

În cauză, în mod greșit Curtea de Apel C. a judecat ca instanță de apel, în compunerea de doi judecători prevăzută de lege pentru judecata apelului, și nu ca instanță de recurs, în compunerea de trei judecători, așa cum impune caracterul imperativ al dispozițiilor legale mai sus invocate, fapt ce determină incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 1 C.pr.civ.

Curtea de apel a nesocotit, totodată și o regulă cu valoare de principiu constituțional, cea a legalității căilor de atac potrivit căreia căile de atac sunt instituite prin lege și prin urmare, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele prevăzute expres de lege.

Așa fiind, Înalta Curte a constatat că pricina este supusă numai recursului, în complet de judecată legal constituit acestei căi de atac, în considerarea dispozițiilor legale evocate mai sus.

În consecință, având în vedere dispozițiile art. 28716 din O.U.G. nr. 34/2006, Înalta Curtea a admis recursul, a casat decizia atacată, cu trimiterea cauzei aceleiași instanțe, spre rejudecare în completul prevăzut de lege pentru judecata recursului.

În ceea ce privește criticile din recurs referitoare la fondul cauzei, (cu mențiunea că acestea se vor considera în totalitate ca fiind asupra Sentinței civile nr.204/23.01.2013 și a Încheierii din 05.12.2012 ale Tribunalului C., referirile la calea de atac a apelului, cu dispozițiile legale aplicabile acestei căi de atac, neputând, pentru considerentele sus expuse, fi luate în considerare, în cauză judecându-se un recurs), se constată următoarele:

Astfel, cu privire la greșita admitere a excepției tardivității cererii de majorare a câtimii obiectului pretenției formulată la 26.09.2012, soluție dispusă prin Încheierea din data de 05.12.2012, deoarece atât prin cererea depusă la 14.09.2012 cât și cea din 26.09.2012 reclamantul nu a făcut altceva decât să majoreze în condițiile art.132 pct.3 Cod.pr.civ. câtimea obiectului pretențiilor, se constată că susținerile recurentului sunt nefondate, deoarece dispozițiile art.132 alin.2 pct.3 din Cod.pr.civ. se referă la „mărirea” sau „ micșorarea câtimii obiectului cererii”, precizându-se expres această împrejurare și nu atunci când, pe lângă obiectul cererii de chemare în judecată inițial, din 03.07.2009 (când s-au solicitat penalități de întârziere pentru facturile nr._/30.06.2006 și nr._/06.07.2006), la 21.06.2010, pe lângă acestea, s-au solicitat și penalități de întârziere pentru alte cinci facturi fiscale: nr._/20.02.2006, nr._/16.01.2006,nr._/01.07.2005,nr._/01.07.2005 și nr._/22.03.2005 și un rest de plată contravaloare lucrări rămas neplătit din prețul datorat de beneficiarul lucrărilor.

Prin urmare, susținerea recurentului reclamant, cu toate considerațiile exprimate despre părți, obiectul cererii cu care a fost investită instanța, cauză, temei legal, este nefondată, deoarece deși obiectul acțiunii este „pretenții” având ca temei juridic și răspunderea contractuală, a solicitat contravaloarea lucrărilor - deci rest de plată rezultate din alte facturi - reprezintă nu o majorare a câtimii obiectului inițial al cererii de chemare în judecată prin care reclamantul recurent a solicitat numai contravaloarea penalităților de întârziere rezultate din plata cu întârziere a 2 facturi, cum corect a și reținut instanța de fond, nefondată fiind de aceea și susținerea conform căreia obiectul cererii, respectiv a pretențiilor bănești nu a fost modificat, singurul element modificat fiind cuantumul pretențiilor bănești solicitate.

Prin urmare, reclamantul recurent și-a modificat cererea de chemare în judecată cerând și altceva decât penalitățile de întârziere (contravaloare lucrări rest de plată și penalități) și nu și-a majorat numai câtimea pretențiilor, majorarea câtimii solicitată inițial conform art.132 Cod.pr.civ. reprezentând majorarea câtimii obiectului cererii inițiale, în cauză, indiferent de calificarea dată de recurentul reclamant cererilor sale, cele sus expuse corespund realității.

La aceste cereri, cărora recurentul reclamant le-a dat calificarea respectivă, „întregire a obiectului acțiunii”, pârâtul intimat s-a opus în termen legal, opoziție reținută de instanță ca fiind corectă și întemeiată, întrucât recurentul reclamant a formulat pretenții noi cu privire la creanțele izvorâte din contractul de execuție lucrări nr.652/19.02.2004, solicitând 272.025,88 lei debit restant rămas neachitat din facturile nr._/06.07.2006, nr._/30.06.2006, nr._/20.02.2006, nr._/16.01.2006, nr._/01.07.2005, nr._/01.07.2005, nr._/22.03.2005 și 1.917.682,068 lei penalități de întârziere în decontarea acelorași facturi în locul sumei de 270.933,25 lei reprezentând penalități de întârziere în decontarea acestor facturi.

Despre incidența dispozițiilor art.1111 Cod. civil, acestea sunt în referire exclusiv la dobânzi, deci susținerile recurentului privind aplicarea acestora „ope lege” la momentul efectuării plăților, deci invocarea dispozițiilor nu presupune modificarea acțiunii sunt nefondate.

În referire la motivul 2 de recurs prin care se arată că în cauză au incidență și norme speciale în temeiul cărora se poate defini acțiunea în speță ca fiind o cerere în pretenții prin care se are în vedere obținerea despăgubirilor rezultate din executarea necorespunzătoare a obligațiilor autorității contractante (pârâta intimată), asumate printr-un contract de achiziții publice și judecarea acestei cereri este reglementată de dispozițiile Cap. IX Secțiunea a 9 a

„ Soluționarea litigiilor în instanță” din OUG nr.34/2006 și care în art.286 alin.1 se referă în mod expres la acțiunile având ca obiect despăgubiri bănești, arătând că sunt supuse reglementării sale „Procesele și cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de achiziție publică”, se constată că cele susținute de recurent sunt corecte, dispozițiile legale au acest conținut procedural și aceste prevederi legale sunt aplicabile, dar aceasta nu echivalează cu neaplicarea dispozițiilor generale cuprinse în codul de procedură civilă și Codul civil (excluderea), din nou, susținerea că nu a fost modificat în nici un fel obiectul acțiunii definit și prin prisma normelor speciale sus citate și după majorarea pretențiilor prin cererea depusă la dosarul de fond la 14.09.2012, urmărindu-se acordarea despăgubirilor bănești pentru executarea defectuoasă a contractului de achiziție publică, nefiind întemeiată, pentru considerentele mai sus expuse în ceea ce privește critica exprimată hotărârii primei instanțe prin primul motiv de recurs, contrar susținerilor recurentului, acesta modificându-și obiectul cererii de chemare în judecată cu depășirea termenului prevăzut de art.132 alin.1 Cod.pr.civ., la termenul din 26.09.2012 pârâta intimată invocând tardivitatea cererii de modificare și întregire a obiectului acțiunii.

Aceste dispoziții legale sunt aplicabile și în situația aplicării art.286 al.1 din OUG nr.34/2006.

Criticile aduse hotărârii potrivit cărora, în măsura în care totuși s-ar considera că prin cererea introdusă la 14.09.2012 s-a modificat cererea de chemare în judecată, aceasta trebuia defalcată în două direcții diferite: 1) pe de o parte s-au majorat penalitățile rezultate din plata cu întârziere a sumelor rezultate din contractul de execuție lucrări nr.625/2004 și 2) pe de altă parte s-au solicitat sumele reprezentând rest debit principal, calculate prin invocarea incidenței în cauză a art.1111 Cod. civil, în raport de diferențierea făcută între majorarea pretențiilor și solicitarea debitului principal, instanța de fond greșit neobservând că cel puțin în privința cererii de majorare a penalităților aceasta se încadra în dispozițiile art.132 pct.3 Cod pr. civ. și acestea sunt nefondate, deoarece instanța de fond, legal și deci corect a stabilit că cererea recurentului reclamant de obligare a intimatei pârâte la plata penalităților de întârziere aferentă facturilor fiscale nr._/20.02.2006, nr._/16.01.2006, nr._/01.07.2005, nr._/01.07.2005 și nr._/22.03.2005 este prescrisă.

Aceasta, deoarece termenul legal de prescripție al dreptului la acțiune pentru penalitățile de întârziere aferente fiecărei facturi fiscale a început să curgă de la data efectuării fiecărei plăți pentru debitul rămas restant, în funcție de numărul de zile de întârziere înregistrat, însă cel mai târziu până la data stingerii integrală prin plată a sumei consemnate în fiecare factură, prin aplicarea art.1 din Decretul nr.167/1958, dreptul la acțiune pentru penalitățile aferente celor cinci facturi fiscale fiind prescris.

Acestea, având în vedere că în fapt, factura nr._/20.02.2006 a fost integral plătită la data de 14.03.2006, factura nr._/16.01.2006 la data de 13.02.2006, facturile nr._/01.07.2005 și nr._/01.07.2005 la data de 02.12.2005 iar factura nr._/22.02.2005 la data de 12.04.2005 situație în care, termenul de prescripție pentru penalități de întârziere s-a împlinit la 25.02.2009, 13.02.2009, 01.12.2008, respectiv 12-04.2008, fără ca în cauză să fi intervenit vreo cauză legală de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției, luând în considerare că din interpretarea dispozițiilor cuprinse în clauzele art.18.1, 18.2 și 23 din contractul încheiat între părți penalitățile de întârziere aferente fiecărei facturi începeau a curge după expirarea unui termen de 24 de zile de la emiterea fiecărei facturi, în timp ce debitul principal (reprezentând contravaloarea lucrărilor) devenea scadent în 5 zile de la emiterea facturii.

În consecință, se constată că excepția prescripției dreptului de a solicita contravaloarea penalităților de întârziere în plata facturilor nominate de recurentul reclamant a fost corect admisă de instanța de fond, în considerarea și a art. 137 Cod.pr.civ., prin urmare criticile privind distincția pe care trebuia să o facă instanța în privința majorării câtimii obiectului cererii de chemare în judecată privind penalitățile de întârziere, majorarea câtimii fiind reglementată expres de dispozițiile art.132 alin.1 pct.3 Cod.pr.civ. sunt nefondate, deoarece acestea nu au fost solicitate în termen legal, cererea de majorare a penalităților fiind formulată la momentul la care (14.09.2012) era prescris dreptul de a le mai solicita deci cu depășirea termenului de 3 ani de la data nașterii dreptului, cum s-a menționat mai sus, diferențierea la care recurentul face trimitere fiind lipsită de interes de aceea, momentul reprezentat de data de 21.06.2010 invocat de recurent neputând fi luat în considerare, întrucât acesta a solicitat și penalități de întârziere în decontarea facturilor în condițiile în care pârâtul s-a opus în termen legal la întregirea obiectului cererii făcută la Judecătoria C., aceasta fiind o instanță necompetentă.

Criticile referitoare la întreruperea cursului prescripției conform art.16 alin.1 lit. a din Decret nr.167/1958 și care greșit nu a fost reținută de instanță deoarece actul de recunoaștere din septembrie 2008 (adresa nr.1035/17.09.2008) este actul prin care pârâta recunoaște existența tuturor facturilor emise în temeiul contractului nr.625/19.02.2004 și plățile datorate în temeiul acestor facturi sunt și acestea nefondate, întrucât, contrar susținerilor recurentului care afirmă că în această situație recunoașterea a determinat întreruperea cursului prescripției, deoarece recunoașterea a intervenit după împlinirea termenului de prescripție, situație în care debitorul opunându-se la plata sumelor, recunoașterea nu mai produce efectul afirmat de recurentul reclamant, cu atât mai mult cu cât în finalul actului respectiv, debitorul pârât a arătat că nu datorează penalități de întârziere la sumele datorate ca preț al lucrărilor, ceea ce semnifică de fapt, o nerecunoaștere a debitului reprezentând drepturi accesorii debitului principal.

Și referirile la întreruperea cursului prescripției conform art.16 alin.1 lit. b din Decret nr.167/1958 întrucât a fost introdusă cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr._ cerere întemeiată pe dispozițiile OUG nr.119/2007 (formulată l data de 15.07.2009), admisă de instanță și executată prin plata sumei de 37.143, 57 lei de către pârâta intimată la 11.01.2011 se constată a fi nefondate întrucât cererea de chemare în judecată s-a limitat strict numai la penalitățile de întârziere datorate ca urmare a plății cu întârziere a facturilor nr._/16.07.2006 și nr._/30.06.2006, cererea de chemare în judecată neproducând efectul întrerupător de prescripție decât cu privire la eventualele alte sume datorate în baza acestora și nu la alte facturi - sumele solicitate în baza celorlalte facturi.

Pentru aceste considerente se constată că toate criticile aduse soluțiilor pronunțate de instanța de fond sunt nefondate și în temeiul art.312 al.1 Cod.pr.civ. recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul litigiu cu profesioniști formulat de recurent reclamant F. H. cu domiciliul în C., ., nr.61, ., . și cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în C., ., J. C. la av. F. Stila împotriva Deciziei civile nr.51/02.05.2013 decizie ce a fost casată de ÎCCJ prin Decizia nr.3844/08.11.2013, cu trimitere spre rejudecare, pronunțată de Curtea de Apel C. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă AGENȚIA R. DE SALVARE A VIEȚII OMENEȘTI PE M. C. cu sediul în C., Incinta Port - D. 78, J. C., ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică azi 15.05.2014.

Președinte,

A. P.

Judecător,

R. P.

Judecător,

M. C.

Grefier,

C. M.

Jud.Fond. A,O.

Red.dec.apel jud.G.P.

Red.Dec.ÎCCJ B.Strat

Red.Dec.Jud.A.P./01.07.2014

Tehnored.gref.C.M./ 19.05.2014

← Pretenţii. Decizia nr. 484/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA  Plângere împotriva rezoluţiei directorului ORC. Decizia nr.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 409/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA