Procedura insolvenţei. Decizia nr. 472/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 472/2014 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 15-10-2014 în dosarul nr. 3511/118/2013/a1
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE C.
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 472
Ședința publică din 15 Octombrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE - N. C.
Judecător - I. M. Ș.
Grefier - C. V.
Pe rol, judecarea apelului formulat de apelanta pârâtă M. E. A., cu domiciliul în Eforie Nord, ..37, județ C., împotriva Sentinței civile nr.1670 din 19.05.2014, pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimatul pârât M. V. S., din Eforie Nord, ..37, județ C., intimatul creditor Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice G. prin AJFP C., cu sediul în C., . nr.18, județ C., având ca obiect procedura insolvenței - art.138 din Legea 85/2006.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită, potrivit art.153 Cod pr.civilă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că apelul este declarat și motivat în termen, timbrat cu 100 lei taxă judiciară de timbru, conform chitanței nr._. Apelanta pârâtă a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Curtea constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA:
Asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. nr.3511/118/ 2013/a1, creditorul Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice G. prin AJFP C. a solicitat antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâților M. E. A. și M. V. S. – asociați și administratori al debitorului falit . și obligarea acestora la suportarea pasivului societății.
Reclamanta a relevat în susținerea acțiunii că pârâții au săvârșit fapta prevăzută de art.138 alin.1 lit.a, d și e din Legea 85/2006, întrucât, potrivit bilanțului contabil publicat pe site-ul MF chiar de către pârâți, societatea debitoare figurează cu active imobilizate în valoare de 44.546 lei, stocuri în valoare de 27.748 lei, creanțe de recuperat în valoare de 776.511 lei, sume care ar fi putut acoperi datoriile societății. Întrucât pârâtul nu a făcut dovada îndeplinirii obligațiilor pentru a răsturna prezumția de responsabilitate, se reține că acesta a retras în mod nejustificat sumele menționate, urmărind astfel crearea unui avantaj personal material, fiind incidente dispozițiile art. 138 lit. a. Mai arată reclamanta că pârâții au determinat producerea stării de insolvență a societății, întrucât nu au întocmit documentele financiar contabile prevăzute de lege, și, de asemenea, au ascuns o parte din activul societății. Astfel, susține reclamanta, potrivit bilanțului aferent anului 2009, societatea debitoare figurează cu active imobilizate în valoare de 44.546 lei, stocuri în valoare de 27.748 lei, creanțe de recuperat în valoare de 776.511 lei, iar pârâții nu au pus la dispoziția lichidatorului judiciar aceste bunuri pentru a putea fi valorificate, nici nu au putut fi identificate, pârâtul nedând nici o explicație sub acest aspect, atitudine ce echivalează cu ascunderea averii debitoarei, ceea ce justifică incidența prevederilor art. 138 lit. e din legea 85/2006.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 138 lit. a, d și e din legea 85/2006.
Pârâta M. E. A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, arătând că răspunderea instituită prin dispozițiile art. 138 din legea 85/*2006 este una specială, nu este o răspundere contractuală izvorâtă din mandatul de administrare al societății și intervine doar când administratorii au determinat cu intenție și în interes personal insolvența societății comerciale, nefiind instituită prezumție legală de vinovăție și răspundere în sarcina administratorului societății ajunse în stare de insolvență.
În ce privește fapta ilicită prevăzută la art. 138 lit. a, pârâta arată că reclamanta nu a dovedit în nici un fel care au fost bunurile sau creditele persoanei juridice, cine le-a folosit și în ce mod și nici cum ar fi influențat starea de insolvență o asemenea faptă. Nici nu s-a dovedit existența interesului personal al făptuitorului, din chiar introducerea acțiunii nediscreționar, atât împotriva persoanei ce a avut calitatea de administrator, cât și împotriva asociatului fără atribuții în managementul societății rezultând neindividualizarea în nici un mod a faptei și culpei. În plus, se impunea individualizarea clară a prejudiciului cauzat, nu indicarea totalului debitelor persoanei juridice.
În ce privește fapta prevăzută la art. 138 lit. d, reclamanta nu a făcut dovada existenței unei legături de cauzalitate între nedepunerea situațiilor financiare – ceea ce nu echivalează cu neținerea contabilității în conformitate cu legea și producerea stării de insolvență, simplul fapt că pârâta nu a depus la timp situațiile financiare – urmare lipsei disponibilităților pentru plata serviciilor contabile nu probează existența acestei legături de cauzalitate. În plus, legea română stabilește alte sancțiuni pentru nedepunerea situațiilor financiar contabile, potrivit art. 41 și 42 din legea 82/1991, această contravenție fiind sancționată cu amenda.
În ce privește art. 138 lit. e, pârâta arată că reclamanta nu a indicat ce bunuri ar fi existat în patrimoniul debitoarei la momentul deschiderii procedurii insolvenței, nu probează ce bunuri ar fi fost ascunse și de către cine, iar dispozițiile legale se referă la săvârșirea acestor fapte în timpul exercitării mandatului de administrator, nu în timpul procedurii lichidării, când starea de încetare de plăți este preexistentă.
În concluzie, susține pârâta, nu a săvârșit nici una dintre faptele prevăzute la art. 138 lit. a, d și e, nu a acționat în scopul fraudării intereselor debitoarei sau creditorilor, adoptând decizii de afaceri cu bună credință, pe care le-a dorit a fi în interesul debitoarei.
Și pârâtul M. V. S. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesual pasive,motivată de faptul că nu a deținut nici un moment atribuții de conducere în cadrul societății, având doar calitatea de asociat, iar pe fondul acțiunii a solicitat respingerea acesteia pentru aceleași motive învederate și de pârâta M. E. A..
A fost atașat dosarul de fond al Tribunalului C., înregistrat sub nr._ 13, în cadrul căruia s-a desfășurat procedura insolvenței împotriva societății debitoare ..
În cauză s-a încuviințat proba cu interogatoriul pârâților și cu înscrisuri.
Prin Sentința civilă nr. 1670 din 19.05.2014, pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._ , s-a admis excepția lipsei calității procesual pasive invocată de pârâtul M. V. S., s-a respins acțiunea formulată împotriva pârâtului M. V. S., ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesual pasivă, a admis cererea formulată de reclamanta D. G. prin AJFP C., în contradictoriu cu pârâta M. E. A., și în temeiul art. 138 alin. 1 lit. a, d și e din Legea 85/2006 s-a dispus antrenarea răspunderii pârâtei M. E. A. pentru suma de 125.163 lei reprezentând pasivul debitoarei ., sumele urmând a intra în averea debitoarei și fiind destinate acoperirii pasivului acesteia.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin Încheierea nr.534/01.04.2013 pronunțată de Tribunalul C. s-a dispus deschiderea procedurii simplificate a insolvenței față de debitoarea ., fiind desemnat în calitate de lichidator judiciar D. & Co SPRL.
Instanța de fond a constatat că . s-a înființat în anul 2006, fiind înregistrată în registrul comerțului sub nr.J_, încă de la înființare calitatea de asociați fiind deținută de pârâții M. E. A. și M. V. S., funcția de administrator fiind deținută doar de pârâta M. E. A..
În raport de acest aspect, al deținerii funcției de administrator doar de către pârâta M. E. A., reține instanța de fond că excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului M. V. S. invocată prin întâmpinare este întemeiată, reclamanta neadministrând probe din care să rezulte că și pârâtul, care nu a deținut funcția de administrator ci doar de asociat, a avut calitatea de organ de conducere, adoptând decizii în ce privește activitatea economică a debitoarei, decizii care au condus la apariția stării de insolvență. D. urmare, s-a dispus admiterea excepției și respingerea acțiunii formulată în contradictoriu cu pârâtul M. V. S. ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesual pasivă.
În ce privește acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta M. E. A., instanța de fond a apreciat că este fondată, pentru următoarele considerente:
Astfel cum rezultă din cuprinsul raportului asupra apariției stării de insolvență întocmit de lichidatorul judiciar desemnat (fila 92 dosar insolvență), societatea nu a mai depus, începând cu anul 2009, situațiile financiare obligatorii prevăzute de lege, respectiv bilanțul anual, situație de care se face responsabilă pârâta M. E. A., fiind atribuția administratorului statutar să respecte aceste obligații legale.
Motivul invocat de pârâtă, respectiv lipsa resurselor financiare pentru achitarea serviciilor unui contabil autorizat – învederate și în răspunsul la interogatoriu, nu au putut fi avute în vedere de instanța de fond ca și o cauză exoneratoare de răspundere, iar în plus, în cuprinsul ultimului bilanț contabil aferent lunii iunie 2009, debitoarea apărea cu o sumă semnificativă disponibilă în casa, respectiv contul bancar, de 57.803 lei, ce ar fi permis achitarea serviciilor unui contabil autorizat.
Instanța de fond a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 73 alin. 1 și 2 din Legea 31/1990, administratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru (…) existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere și de stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea și actul constitutiv le impun ; acțiunea în răspundere împotriva administratorilor aparține și creditorilor societății, care o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii reglementate de Legea nr.64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, republicată; în baza art. 201 din același act normativ, situațiile financiare vor fi întocmite după normele prevăzute pentru societatea pe acțiuni; după aprobarea de către adunarea generală a asociaților, ele vor fi depuse de administratori la direcțiile generale ale finanțelor publice competente, în termenele prevăzute de lege; un exemplar al situației financiare anuale va fi depus la oficiul registrului comerțului. Acesta va face anunțul prevăzut la art. 185 alin. (2).
Prevederile legale menționate instituie în persoana administratorului social obligații de rezultat exercitate în cadrul unui mandat legal, clar determinate și ușor de verificat, proba – pozitivă - a existenței și a regularității înscrierilor în evidența contabilă revenind pârâtei, singura în măsură a infirma susținerile reclamantei, care afirmă contrariul.
Ori, instanța de fond a constatat că pârâta nu s-a conformat, ulterior anului 2009 și până la momentul deschiderii procedurii insolvenței acestor dispoziții, încălcând și dispozițiile art. 6 - orice operațiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ; documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat și aprobat, precum și a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz - și 7 - persoanele prevăzute la art. 1 au obligația să efectueze inventarierea generală a elementelor de activ și de pasiv deținute la începutul activității, cel puțin o dată pe an pe parcursul funcționării lor, în cazul fuziunii sau încetării activității, precum și în alte situații prevăzute de lege, art. 25 - registrul-jurnal, registrul-inventar și Cartea mare, precum și documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitatea financiară se păstrează în arhiva persoanelor prevăzute la art. 1, timp de 10 ani, cu începere de la data încheierii exercițiului financiar în cursul căruia au fost întocmite, cu excepția statelor de salarii, care se păstrează timp de 50 de ani - 26 - în caz de pierdere, sustragere sau distrugere a unor documente contabile se vor lua măsuri de reconstituire a acestora în termen de maximum 30 de zile de la constatare, potrivit reglementărilor emise în acest scop și art. 28 alin. 1 din legea 82/1991 - persoanele prevăzute la art. 1 au obligația să întocmească situații financiare anuale, inclusiv în situația fuziunii, divizării sau încetării activității acestora, în condițiile legii.
Față de neîndeplinirea acestor obligații legale, instanța de fond a apreciat că în sarcina pârâtei M. E. A. se poate reține culpa în producerea stării de insolvență a debitoarei ., fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. d din legea 85/2006, conform cărora, - în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. 1 sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte (…) d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Totodată, instanța de fond a apreciat că pârâta se face vinovată și de săvârșirea faptei prevăzută la lit. e din art. 138, constând în aceea că au ascuns o parte din activul persoanei juridice, sens în care instanța de fond a reținut că, potrivit ultimului bilanț contabil întocmit în anul 2009, societatea administrată de pârâtă deținea active imobilizate în valoare de 44.546 lei, stocuri în valoare de 27.748 lei și disponibil în casa sau contul bancar 57.803 lei. Ori, prin neținerea ulterioară a contabilității și prin neîntocmirea situațiilor financiare din cuprinsul cărora să reiasă destinația acordată de pârâtă sumei existente în casă și respectiv a modului în care s-a dispus de activele imobilizate, cele două valori însumate acoperind, în mod evident, creanța D., instanța de fond a apreciat că în sarcina pârâtei se naște o prezumție de ascundere a unei părți din activul persoanei juridice, pârâta folosind în interes personal disponibilul și sumele potențial rezultate din valorificarea activelor imobilizate. Răsturnarea acestei prezumții cade în sarcina pârâtei, care putea să dovedească, doar prin ținerea contabilității și ulterior anului 2009, indicatorii din bilanțurile care ar fi trebuit depuse putând să justifice modul de folosire a activului societății în scopul achitării creanțelor, însă pârâta nu a propus și nici administrat probe în acest sens.
Mai constată instanța de fond că susținerile pârâtei, potrivit cărora starea de insolvență s-a datorat imposibilității recuperării propriilor creanțe, pe lângă împrejurarea că nu au fost dovedite prin probe certe administrate în fața instanței, nu pot fi avute în vedere. Este adevărat că societatea debitoare a avea de recuperat, potrivit aceluiași ultim bilanț, creanțe importante în valoare de 773.076 lei, însă instanța de fond, apreciind că starea de insolvență putea fi evitată, nu are în vedere aceste creanțe (condițiile actuale economice putând justifica recuperarea cu dificultate a acestora), ci doar, astfel cum s-a reținut anterior, activele imobilizate și suma existentă în bancă/casă, sume care, dacă ar fi fost destinate acoperirii creanței bugetare, ar fi evitat producerea stării de insolvență. Ori, în condițiile neîntocmirii ulterioare a situațiilor financiare, pârâta nu a justificat folosirea acestora în scopul evitării producerii insolvenței, astfel că, în sarcina acesteia, se poate reține săvârșirea faptei prevăzute la art. 138 lit. e din legea 85/2006. De altfel susținerile pârâților potrivit cărora insolvența s-a datorat imposibilității recuperării creanței de la ., în lipsa evidențelor contabile și prin neadministrarea nici unei probe care să confirma acest aspect, nu pot fi avute în vedere.
Instanța de fond a constatat că atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei – reglementată prin art. 998 și 999 din Codul Civil 1865 (art.1357-1359 din Codul civil aprobat prin Legea nr.287/2009) implică existența unei fapte ilicite producătoare de prejudiciu, săvârșite cu vinovăție și existența unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu.
Astfel cum s-a reținut anterior, vinovăția pârâtei în forma culpei constă în omisiunea îndeplinirii obligațiilor prevăzute de lege în sarcina sa, respectiv în omisiunea ținerii în conformitate cu dispozițiile legale a evidenței contabile a societății comerciale al cărei administrator statutar a fost, precum și în ascunderea și folosirea în interes personal a unei părți din activul persoanei juridice. În cauză, nedepunerea documentelor cerute de legiuitor și nejustificarea folosirii activelor societății conduc la prezumția relativă că acestea lipsesc sau nu au întocmite conform legii, respectiv că activele au fost folosite în interes personal, prezumție care nu a fost răsturnată de către pârâtă prin administrarea unor probe în sens contrar.
Prejudiciul este cert, lichid și exigibil și este dat de faptul că societatea debitoare, ajunsă în stare de insolvență, se află în imposibilitatea de a-și acoperi datoriile către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice C., în valoare de 125.163 lei.
În ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și producerea prejudiciului, instanța de fond a apreciat că, în mod evident, în lipsa evidențelor contabile ale societății administratorul nu cunoaște care este activul și pasivul societății, fiind în imposibilitate de a achita datoriile societății, de a urmări acoperirea creanțelor la scadență, stopând astfel, în cazul datoriilor către bugetul de stat curgerea penalităților și dobânzilor, aspect de natură a caza starea de insolvență a debitoarei. Totodată, ascunderea activului persoanei juridice și folosirea acestuia în alt scop decât în interesul creditorilor, respectiv în interes personal, a condus în mod evident la apariția stării de insolvență.
Față de cele expuse anterior, s-a dispus admiterea cererii și angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtei pentru masa pasivă a debitorului, reprezentând echivalentul dreptului de creanță al reclamantei DGFP C. în valoare de 125.163 lei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta M. A. E., criticând-o pentru netemeiniciei și nelegalitate, pentru următoarele motive:
Instanța a reținut în mod greșit că între nedepunerea de către apelanta pârâtă a situațiilor financiare ale societății comerciale pe care o administra și prejudiciul adus bugetului de stat prin neplata obligațiilor fiscale ar exista o legătură de cauzalitate. În opinia apelantei, reținerea instanței de fond este eronată, nu există o asemenea legătură de cauzalitate, întrucât obligațiile restante preexistau nedepunerii situațiilor financiare. Or, efectul trebuie să fie plasat în timp ulterior cauzei, nu anterior apariției acesteia. Precizează apelanta pârâtă că obligațiile restante au avut drept cauză nerecuperarea creanțelor societății și eșecul în finalizarea proiectelor de afaceri ale societății, eșecul în generarea de noi venituri, nu nedepunerea situațiilor financiare.
Instanța de fond, reținând în motivare că sumele existente în casa societății și în contul bancar puteau fi utilizate pentru plata datoriilor către buget și pentru plata serviciilor de contabilitate, s-a substituit voinței asociaților societății comerciale insolvente, aspect ce nu poate fi primit. Așa cum asociații societății insolvente au arătat în răspunsul la interogatoriu, cu bună credință, fără vreo intenție de a frauda societatea și indirect creditorii acesteia, au căutat ca într-o situație economico-financiară extrem de delicată să elimine toate acele cheltuieli neproductive și care puteau duce foarte rapid la decapitalizarea societății. Suma voințelor asociaților, voința societății, a fost aceea de a-și asuma consecințele eliminării unor cheltuieli, cum a fost și aceea cu serviciile contabile. Consecința nedepunerii la termen era o amendă suportabilă (reglementată de Legea contabilității), o cheltuială nedeductibilă asumabilă. Oricât ar părea de ciudată o asemenea decizie, ea este una chirurgicală, pur managerială, corectă din punctul de vedere al administratorului și asociaților, puși în momente complicate în situația de a lua decizii complicate, nedorite în situații economice mai favorabile. Solicită apelanta pârâtă a se reține că, fiind pusă în situația imposibilă a anilor precedenți, acționând într-un mediu de afaceri afectat grav de criza economică și financiară, într-o epocă de profundă incertitudine, a adoptat decizia respectivă pentru a asigura resursele financiare pentru plata altor cheltuieli, precum a ratelor de leasing, a combustibilului necesar deplasărilor, a altor cheltuieli ce avea drept scop menținerea în viață a societății și supraviețuirea acesteia până la momentul incert, dar care părea probabil, realizabil, al redresării economice. Foarte important i se pare apelantei pârâte de reținut aspectul că această decizie nu a fost luată fără cunoștința acționariatului, în frauda asociaților, a societății, condiție esențială pentru admiterea acțiunii în antrenarea răspunderii sale personale.
În motivare, instanța de fond arată în mod repetat că nedepunerea situațiilor financiare reprezintă o încălcare a mandatului de administrare a societății. Cu toate acestea, răspunderea instituită de art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este o răspundere contractuală izvorâtă din mandatul de administrare a societății, ci este o răspundere specială, care împrumută caracteristicile răspunderii delictuale, astfel încât, pentru a fi angajată răspunderea administratorilor, trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, respectiv: fapta ilicită, prejudiciul, culpa și legătura de cauzalitate. Răspunderea instituită de art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este o extindere automată a procedurii falimentului asupra administratorilor societății, ci este o răspundere specială, personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreuneia dintre faptele expres șl limitativ enumerate de art. 138 din lege, administratorii au determinat cu intenție șl în interes personal insolvența societății comerciale. Însă, pe lângă aceste condiții generale ale răspunderii delictuale, art. 138 din Legea nr. 85/2006 impune și întrunirea unor condiții suplimentare, speciale: persoanele care au săvârșit faptele ilicite să fie administratorii societății (sau membrii altor organe de conducere sau de supraveghere) și, esențial, una sau mai multe dintre faptele enumerate expres șl limitativ la art. 138 să fi determinat ajungerea societății comerciale în stare de insolvența. Mai mult, este necesar ca administratorii să fi lucrat în interes personal, adică împotriva intereselor societății insolvente, să îi fi provocat insolvența pentru obținerea pentru sine a unui avantaj patrimonial, în totală contradicție cu interesele firmei. Arată apelanta pârâtă că nu a lucrat împotriva intereselor societății, ci, cu toată priceperea sa și adoptând soluții foarte dificile și riscante, pentru binele societății. Nici o probă directă nu a fost administrată și nu a venit în dovedirea relei sale credințe sau a unei fraude. În răspunsul său la interogatoriu, celălalt asociat al societății a declarat în fața instanței că a fost permanent informat, în cunoștință de cauză, cu privire la aceste decizii adoptate de mine și că le-a înțeles și susținut.
Cu privire la probele pe care instanța de fond și-a întemeiat hotărârea și mai ales cu privire la sarcina probei, la administrarea probelor, la aspectul reținut de instanță că nu a produs probe în apărarea sa, care să fi răsturnat prezumțiile ce au stat în mod evident la baza pronunțării hotărârii atacate, apreciază că instanța de fond, în mod greșit și împotriva intereselor procesuale ale apelantei pârâte, a permis modificarea integrală a acțiunii reclamantei atunci când a încuviințat proba cu interogatoriul propusă de reclamantă la primul termen, în totală contradicție cu conținutul cererii de chemare în judecată, singurul document oficial în procesul civil la care a participat la care se putea raporta atunci când a luat decizia de a-și face o anumită apărare, o anumită strategie.
Precizează apelanta pârâtă că filosofia întregii cereri de chemare în judecată a fost aceea că sarcina probei nevinovăției sale îi revine, apelanta fiind acuzată de reclamantă de un pretins refuz al colaborării cu lichidatorului judiciar și de nepredarea documentelor către acesta, aspect demontat prin întâmpinare și prin copia raportului lichidatorului, în care acesta consemnează aspectul total contrar susținerilor reclamantei, respectiv predarea de către apelantă a tuturor documentelor financiar-contabile. Acceptând că după ce reclamanta a invocat lipsa documentelor în dosarul de lichidare, că apelanta ar fi fost în posesia acestor documente nepredate (cu consecința că ar fi putut aduce înscrisuri în apărare), acceptând, deci, că aceeași reclamantă, în totală contradicție cu propriile susțineri în sensul că sarcina probei îi revine apelantei, să producă totuși probe, instanța de fond a procedat împotriva intereselor sale procesuale fundamentale.
Apreciază apelanta pârâtă că instanța de fond ar fi trebuit să solicite reclamantei consecvență, acord între susțineri și probatorii, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză. Instanța de fond reține în mod fundamental greșit în motivarea hotărârii atacate că pârâta nu a produs probe cu înscrisuri în apărarea sa, fără a corobora aceste concluzii cu aspectul că a demonstrat că nu se află în posesia acestor documente, ele fiind predate lichidatorului.
Instanța de fond, în motivarea hotărârii atacate, în mod greșit a reținut că nedepunerea situațiilor financiare este o faptă pentru care legea ar institui două sancțiuni, una reglementată de legea specială a contabilității și una de art. 138 al Legii insolvenței. În realitate, instanța de fond a judecat fapta în același timp, în același litigiu, atât ca pe o încălcare a mandatului de administrator de natură a atrage răspunderea sa contractuală, cât și ca pe o faptă ilicită. Acest mix de răspunderi contractuală și delictuală în aceeași cauză este inadmisibil, aruncând o incertitudine cu privire la obiectul cererii și la probatoriile admisibile.
Apelanta pârâtă critică hotărârea atacată și sub aspectul că instanța de fond nu a lămurit în motivare care faptă a produs prejudiciul, sau dacă ambele fapte reținute (una de la punctul d și una de la punctul e al art. 138) au contribuit atunci în ce cote fiecare, pentru a putea stabili legătura de cauzalitate fără de care o asemenea acțiune nu poate fi primită.
Apreciază apelanta pârâtă că instanța de apel, făcând o nouă judecată asupra fondului, ar putea, reținând, de exemplu, doar una dintre fapte în culpa apelantei, să limiteze răspunderea acesteia la prejudiciul cauzat de fapta respectivă, aspect ce devine imposibil în condițiile hotărârii atacate, care nu stabilește cu certitudine legătura dintre fiecare faptă și prejudiciul aferent (fără a mai menționa, din nou, că "efectul prejudiciu" este anterior "cauzei fapta de la punctul d"). Fără derularea unei expertize, care ar fi putut valorifica documentele ce nu sunt în posesia sa, instanța nu putea stabili care este prejudiciul provocat de apelantă prin fiecare faptă și care este prejudiciul total, însumat, instanța de fond mărginindu-se la a prezuma prejudiciul, la a-l cuantifica la nivelul tuturor datoriilor restante, deși a arătat în acord cu întreaga literatură de specialitate că prejudiciul trebuie măsurat, nu prezumat, și că antrenarea răspunderii administratorului culpabil de săvârșirea de fapte ilicite (nu de încălcarea mandatului) trebuie făcută în raport de prejudiciul cauzat, nu raportat la totalul debitelor persoanei juridice ce nu pot fi acoperite prin procedura lichidării, așa cum s-a întâmplat în cauză.
Solicită admiterea apelului, schimbarea în totalitate a hotărârii atacate și respingerea cererii formulate de DGFRP G. prin AJFP C. de antrenare a răspunderii, ca neîntemeiată.
Examinând apelul prin prisma criticilor aduse hotărârii de către apelantă, Curtea constată că este nefondat.
Răspunderea reglementata de art.138 din Legea 85/2006 nu este o extindere a procedurii insolvenței asupra membrilor organelor de conducere, ci una personala, care intervine in situația in care, prin săvârșirea unei fapte dintre cele enumerate de textul de lege, s-a cauzat insolvența societății.
Astfel, răspunderea civila prevăzuta de art.138 alin.1 din lege este o răspundere delictuala speciala ce se subsumează dispozițiilor art.998 – 999 Cod civil, precum si condițiilor de excepție prevăzute de legea insolvenței.
Si in cazul in care se solicita antrenarea răspunderii patrimoniale a administratorilor societății, si raporturile dintre aceștia si societatea debitoare se întemeiază pe contractul de mandat, guvernat de dispozițiile art.71 – 72 din Legea 31/1990, răspunderea, in temeiul art.138 alin.1 din Legea 85/2006 nu se circumscrie răspunderii civile contractuale.
In consecința, răspunderea administratorilor societății debitoare va fi analizata ca răspundere delictuala pentru fapta proprie, situație in care se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: existenta prejudiciului; a faptei ilicite; existenta raportului de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciul constând in insolvența societății; fapta sa fi fost săvârșita cu vinovăție.
Astfel, potrivit art. 138 din Legea nr.85/2006
1) În cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:
d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea;
Debitorul avea obligația să depună la dosarul cauzei actele și informațiile prevăzute la art. 28 alin. (1) în termen de 10 zile de la deschiderea procedurii (art.35 din Lege).
Dispozițiile art.1 al.1 din Legea nr.82/1991 instituie obligația pentru societățile comerciale, societățile/companiile naționale, regiile autonome, institutele naționale de cercetare-dezvoltare, societățile cooperatiste și celelalte persoane juridice de a organiza și conduce contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară, potrivit prezentei legi, și contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activității.
Răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității la persoanele prevăzute la art.1 revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligația gestionării unității respective.
Art.73 alin.1 lit.c din Legea nr.31/1990 stabilește în sarcina administratorilor răspunderea solidară față de societate pentru existența registrelor cerute de lege și pentru corecta lor ținere.
În speță, din raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au condus la apariția stării de insolvență a debitoarei depus de lichidatorul judiciar a rezultat că nu a intrat in posesia documentelor contabile, astfel ca nu poate preciza motivele care au stat la baza intrării debitoarei in stare de insolvența.
Ori, nedepunerea documentelor cerute de legiuitor și nepredarea contabilității către administratorul judiciar creează prezumția că acestea lipsesc, sau că nu sunt întocmite conform legii, iar cum această prezumție simplă nu a fost răsturnată de către pârât se reține în sarcina acestuia săvârșirea unei fapte ilicite ce a avut drept consecință aducerea societății în stare de insolvență și prejudicierea creditorilor.
Vinovăția pârâtei sub forma intenției directe sau indirecte, rezultă din însăși încălcarea dispozițiilor legale, în sensul că, deși avea anumite obligații stabilite de Legea nr.31/1990 și Legea contabilității nr.82/1991, acesta a exercitat atribuțiile de administrator social fără respectarea acestor obligații, raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu fiind prezumat cât timp există starea de insolvență.
Prejudiciul este cert, lichid și exigibil și este dat de faptul că societatea debitoare, ajunsă în stare de insolvență, se află în imposibilitatea de a-și acoperi datoriile.
În această situație, condițiile răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite în sarcina pârâtei, soluția judecătorului sindic fiind legală și temeinică.
Îndeplinirea condițiilor prevăzute de lit.a si e nu va mai fi analizata, fiind de prisos, atât timp cat sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lit.d.
Față de aceste considerente Curtea apreciază că hotărârea tribunalului este legală, criticile aduse hotărârii nefiind de natură a duce la schimbarea acesteia motiv pentru care în temeiul art.480 din Noul Cod de procedură civilă apelul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanta pârâtă M. E. A., cu sediul în Eforie Nord, ..37, județ C., împotriva Sentinței civile nr.1670 din 19.05.2014, pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimatul pârât M. V. S., din Eforie Nord, ..37, județ C., intimatul creditor Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice G. prin AJFP C., cu sediul în C., . nr.18, județ C..
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 15 Octombrie 2014.
Președinte, N. C. | Judecător, I. M. Ș. | |
Grefier, C. V. |
Jud.fond-C. C.
Jud.red.M.Ș./2ex/ 28.12.2014
| ← Procedura insolvenţei. Decizia nr. 328/2014. Curtea de Apel... | Procedura insolvenţei. Decizia nr. 420/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
