Procedura insolvenţei. Decizia nr. 557/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 557/2014 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 17-11-2014 în dosarul nr. 2686/88/2013/a1
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia civilă nr. 557
Ședința publică de la 17 noiembrie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE R. N. B.
Judecător M. C.
Grefier L. B.
S-a luat în examinare apelul formulat de pârâtul P. N., domiciliat în mun. B., ., ., ., și cu domiciliul procesual ales la Cabinet avocat M. M. din mun. Tulcea, ., ., județul Tulcea, împotriva sentinței civile nr. 795 din 16 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul Tulcea, Secția civilă de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata - reclamantă D.G.R.F.P G. - A.J.F.P TULCEA, cu sediul în Tulcea, . Bis, județul Tulcea având ca obiect procedura insolvenței art. 138 din Legea 85/2006.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurentul pârât reprezentat convențional de avocat M. M., lipsind intimata reclamantă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a depus la dosar Raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență a debitoarei ..
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Apărătorul apelantei învederează instanței că a înaintat la data de 15 noiembrie 2014 prin fax obiectivele expertizei contabile.
Avocat M. M. susține proba cu expertiză apreciind că aceasta este necesară în raport și de concluziile Raportului asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență. Apreciază că proba cu expertiză este necesară și utilă cauzei și în raport de temeiul angajării răspunderii. Susține că este necesar ca expertul să identifice înraport de temeiul art. 138 lit. a din Legea 85/2006, dacă au existat bunuri sau credite ale societății, ce au fost folosite în interesul propriu al administratorului statutar sau al unei alte persoane, în intervalul 14 iunie_13, respectiv de la data numirii apelantului ca administrator și până la data deschiderii procedurii insolvenței. De asemenea să se stabilească dacă de la data numirii apelantului ca administrator societatea a mai desfășurat în mod efectiv vreo activitate lucrativă, iar în caz afirmativ, dacă aceste activități aveau justificare obiectivă sub aspectul continuării lor și previzibilitatea obținerii unui eventual profit sau dimpotrivă, continuarea activității societății conducea, în mod vădit la ajungerea persoanei juridice în situația iminentă a încetării de plăți. Și ultimul obiectiv care se referă de asemenea la antrenarea răspunderii prev. de art. 138 lit.d, în sensul că nu s-a ținut contabilitatea în conformitate cu legea a susținut prin motivele de apel că apelantul nu a condus, semnat și organizat în mod efectiv contabilitatea deoarece actele contabile nu au fost în posesia sa, și această probă o poate face prin depunerea la dosar a unui proces-verbal de predare-primire încheiat la 19.02.2014, prin care apelantul pârât a intrat în posesia evidențelor contabile de la asociați abia în cursul luni februarie 2014. Toate aspectele care au fost avute în vedere de către intimat reclamant în antrenarea răspunderii nu sunt decât simple afirmații iar în combaterea acestor temeiuri de fapt apreciază că este necesară proba cu expertiză contabilă.
Deliberând asupra cererii privind încuviințarea probei cu expertiză contabilă, instanța dat fiind depunerea la dosar a Raportului asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență a debitoarei precum și depunerea la termenul de astăzi a procesului-verbal de predare/primire apreciază proba neutilă cauzei și o respinge.
Întrebat fiind apărătorul apelantului arată că nu are alte cererii apreciind cauza în stare de judecată.
Instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Având cuvântul, apărătorul apelantului susține concluzii de admiterea apelului, în temeiul art.480 alin.1 cod procedură civilă, schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii ca nefondată. Temeiurile avute în vedere de intimatul reclamant nu sunt suficiente și demonstrate la dosarul cauzei deoarece elementele de antrenare a răspunderii nu sunt prezumate de către lege în art. 138, ele trebuind să fie demonstrate, singura afirmație neținând loc de probă din partea intimatului reclamant. În atare considerente având în vedere că răspunderea reglementată de art.138 este o răspundere specială și care împrumută multe din caracteristicile răspunderii civile delictuală prin urmare răspunderea delictuală și se referă la fapta ilicită, vinovăție, prejudiciu și legătura de cauzalitate. În raport de temeiul de angajare a răspunderii avute în vedere de către intimatul reclamant răspunderea nu poate fi imputată administratorului statutar al debitoarei. S-au invocat drept temeiuri disp. art.138 lit. a, în sensul că se impută administratorului faptul că acesta începând cu data de 10.06.2010 de când a devenit administrator, potrivit actelor pe care le-a depus la dosarul cauzei, ar fi dispus continuarea unei activități pentru societate care în mod vădit ar fi condus la ajungerea la încetare de plăți. În afară de o expunere a motivelor, a unei situații faptice, a unui istoric al datoriilor acumulate de societate, datorii acumulate anterior perioadei 2008, 2009, 2010 anterior perioadei numirii apelantului ca administrator statutar, iar după data numirii nu s-a depus vreo probă la dosarul cauzei din care să rezulte continuarea unei activități de către societate care să ducă în mod vădit a acesteia la încetarea de plăți. În lipsa unei probe certe, apreciază că nu poate fi antrenată răspunderea administratorului. Nici în ceea ce privește disp. art.138 alin. 1 lit.c nu s-au administrat probe care să dovedească faptul că apelantul a dispus în interes personal continuarea unei activități care să ducă, în mod vădit societatea la încetare de plăți, simpla afirmație a intimatului reclamant nu este suficientă pentru angajarea răspunderii.
În afara unor afirmații care nu au fost dovedite conform art.1069 Cod civil, potrivit cu care cel care face o afirmație înaintea judecății trebuie să o dovedească, nu există motivele că afirmației intimatei reclamante sunt probate și dovedite. De la data la care apelantul a devenit administrator nu s-a probat la dosarul cauzei că acesta ar fi dispus de bunurile societății în interes personal. Simpla afirmație nu ține loc de probă. Nici în privința disp. art.138 alin.1 lit.d din Legea 85/2006 nu există elemente pentru atragerea răspunderii. Legea nr. 85/2006, în lipsa unor elemente, în lipsa unor probe certe nu prezumă nici unul din elementele antrenării răspunderii. Chiar dacă ar fi fost dovedit că apelantul nu ar fi pus la dispoziția lichidatorului judiciar actele contabile nu poate fi antrenată răspunderea în lipsa unor probe administrate de intimata reclamantă. Apelatul a devenit administrator din 2010 și nu a condus în mod efectiv organizarea financiar contabilă a societății și a făcut demersuri și a primit actele contabile abia la data de 16.02.2014 cum a făcut dovada cu înscrisul depus astăzi. Neținerea contabilității și nedepunerea declarațiilor la organul fiscal sau neținerea registrelor în bună regulă nu constituie o legătură de cauzalitate cu ajungerea societății în insolvență. În cauză este incidentă excepția prescripției acțiunii formulată de intimatul reclamant, datoriile au fost acumulate de societate în perioada 2009-2010. Prin urmare intimatul reclamant cunoștea sau trebuia să cunoască de la acest moment persoana responsabilă de apariția stării de insolvență, astfel că acțiunea de angajare a răspunderii conform art.138 din Legea nr.85/2006 a fost formulată după trecerea termenului de 3 ani prevăzut de art.139 din Legea 85/2006, fiind astfel prescrisă. Pentru motivele detaliate pe larg în motivele de apel, solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii ca nefondată. Depune cu titlu de practică judiciară sentința Curții de Apel București.
Instanța rămâne în pronunțare asupra apelului de față.
CURTEA
Asupra apelului de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.795 din 16.04.2014 Tribunalul C. a admis cererea formulată de reclamanta D.G.R.F.P. G. - ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE TULCEA, în contradictoriu cu pârâtul P. N. și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de_ lei reprezentând c/val. creanței cu care reclamanta a fost înscrisă în tabelul definitiv al debitoarei S.C. Continent Work S.R.L. Tulcea.
Împotriva acestei soluții, în termen legal, a formulat apel pârâtul P. N., invocând dispozițiile art. 480 alin.2 cod procedură civilă, în raport de care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței Tribunalului Tulcea, în sensul respingerii acțiunii introductive ca nefondată, pentru următoarele considerente:
S-a susținut de către apelant că în cauză este incidentă excepția prescripției acțiunii formulate de intimatul reclamant.
Conform dispozițiilor art.139 din Legea nr. 85/2006, acțiunea prevăzută la art.138 se prescrie în termen de trei ani, termen ce începe să curgă de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariția stării de insolvență.
Apelantul pârât a dobândit calitatea de administrator al . în luna iunie 2010, așa cum rezultă din Hotărârea A. nr. 163/14 iunie 2010, până la acest moment calitatea de administrator fiind deținută de o altă persoană.
Din chiar acțiunea intimatului reclamant rezultă împrejurarea că datoriile au fost acumulate de societate în perioada anilor 2009-2010, deci până la momentul la care apelantul a devenit administratorul societății.
Prin urmare intimatul-reclamant cunoștea sau trebuia să cunoască de la acest moment persoana responsabilă de apariția stării de insolvență, astfel că acțiunea de angajare a răspunderii conform art. 138 din Legea nr. 85/2006 a fost formulată după trecerea termenului de 3 ani prevăzut de art. 139 din Legea nr. 85/2006, fiind astfel prescrisă.
Referitor la temeiurile de angajare a răspunderii apelantului în condițiile art. 138 alin.1 lit. a), c) și d) din Legea 85/2006 invocate de intimatul reclamant, acestea nu sunt susținute prin probe administrate în cauză.
Apelul a fost admis pentru următoarele considerente:
Potrivit art.138 (1) din Legea nr.86/2006: „În cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:
a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;
b) au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;
c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți;
d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea;(…).
Temeiul juridic al cererii reclamantei este art. 138 alin. 1 lit. a), c) și d) din legea insolvenței.
Răspunderea administratorului este o răspundere specială care împrumută prin reglementarea sa caracteristicile răspunderii delictuale, care pentru a fi angajată, este necesar a se constata îndeplinirea condițiilor generale ale acestei răspunderi,astfel cum prevăd dispozițiile art. 1357 și urm. Cod civil: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, vinovăția.
În privința întrunirii în cauză a condițiilor răspunderii sus-menționate, se rețin următoarele:
Apelantul-pârât a deținut calitatea de administrator al societății debitoare.
Răspunderea administratorilor pentru ajungerea societății în încetare de plați este strict limitată de art. 138 din legea 85/2006 la săvârșirea faptelor enumerate în acest articol.
Sarcina probei incumbă celui care face o afirmație în fata judecății, iar simpla calitate a pârâtului de administrator nu atrage în mod obligatoriu răspunderea patrimonială, legiuitorul prevăzând doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar numai după probarea în concret a elementelor specifice răspunderii civile.
Din raportul privind propunerea de închidere a procedurii insolvenței reiese faptul că în perioada 2011-2013 debitoarea . a înregistrat datorii la bugetul consolidat al statului în cuantum de 375.777 lei.
Emiterea deciziei de impunere nr. F-TL 29/12.09.2013 nu este însă de natură a configura elementele răspunderii civile delictuale a fostului administrator, nefiind dovedită în cauză niciuna dintre ipotezele art. 138 alin. 1 lit. a), c) și d) din legea insolvenței.
Astfel, nu s-a administrat nicio probă care să ateste că administratorul societății ar fi folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane, că ar fi dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți sau ar fi ținut o contabilitate fictivă sau ar fi ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Sub aceste aspect reclamanta a arătat că administratorul nu ar fi calculat și virat impozitul pe profit în cuantumul legal, respectiv ca urmare a măririi bazei impozabile de organele fiscale ca urmare a recalculării prin includerea unor cheltuieli considerate de acestea nedeductibile.
Or, aspectele reținute prin decizia de impunere menționată nu se încadrează în situațiile prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006 pentru a fi atrasă răspunderea fostului administrator, pentru că este necesar ca această continuare a activității să determine în mod cauzal starea de insolvență și să fie realizată în mod vădit în interesul administratorului.
În plus, Curtea reține că în decizia de impunere nr. F-TL 29/12.09.2013, decizie care fundamentează practic solicitarea creditoarei de antrenare a răspunderii fostului administrator este menționată perioada _10, perioadă în care apelantul nu deținea calitatea de administrator al societății debitoare, acesta dobândind această calitate abia la data de 14.06.2010.
Curtea are în vedere că nu au fost produse dovezi certe legate de împrejurarea că apelantul ar fi dispus continuarea activității în mod vădit în interesul său sau în cel al unei alte persoane, și astfel nu se poate reține în sarcina sa săvârșirea faptei prevăzute de art.138 c), în conformitate cu dispozițiile art.1169 Cod civil, toate susținerile intimatei-reclamante DGFP neîncadrându-se în ipoteza prevăzută de articolul citat.
În referire la fapta prevăzută de dispozițiile art.138 lit.”d” din Legea nr.85/2006, conform cu care „au ținut contabilitatea fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea”, Curtea apreciază că, nici aceste dispoziții nu sunt aplicabile în cauză, pentru că, „nedepunerea actelor contabile”, nu poate echivala cu „ținerea unei contabilități contrară legii”, pe considerentul că, apelantul avea obligația legală de a efectua actele de administrare privind societatea debitoare.
Mai mult, nu s-a dovedit nici legătura de cauzalitate dintre nepredarea actelor contabile și ajungerea societății în încetare de plăți.
Totodată, apreciază Curtea că, prin ea însăși „ținerea unei contabilității ce ar fi încălcat dispozițiile Codului de procedură fiscală” nu poate prezuma ajungerea societății în încetare de plăți și astfel că s-ar face dovada unei existențe a „legăturii de cauzalitate dintre faptă și ajungerea societății în această stare”, așa după cum greșit a susținut intimata-reclamantă, pentru că, legea condiționează fapta de „ținerea unei contabilități fictive” .
Față de aceste reglementări, se constată că în mod greșit judecătorul sindic a reținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.138 lit. a, c și d din Legea nr.85/2006, întrucât reclamanta nu a înțeles a proba, în nici un fel afirmațiile sale, obligație care-i revenea, potrivit art.1169 Cod civil.
Revenind asupra concluziilor Curții, trebuie reținut că, odată ce în speță, nu au fost produse dovezi privind posibilitatea reținerii în sarcina apelantului a faptelor prevăzute de textele de lege sus-enunțate, instanța se află în imposibilitate de a examina dacă, sunt îndeplinite cumulativ, condițiile generale ale răspunderii prevăzute de art. 998, cu referire la art.999 Cod civil, respectiv: faptă ilicită, prejudiciul, legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu, precum și vinovăția.
Pentru toate considerentele sus-expuse, Curtea va admite apelul și va schimba în tot sentința apelată în sensul respingerii acțiunii ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul formulat de pârâtul P. N., domiciliat în mun. B., ., ., ., județul B., și cu domiciliul procesual ales la Cabinet avocat M. M. din mun. Tulcea, ., ., ., împotriva sentinței civile nr. 795 din 16 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul Tulcea, Secția civilă de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata - reclamantă D.G.R.F.P G. - A.J.F.P TULCEA, cu sediul în Tulcea, . Bis, județul Tulcea.
Schimbă în tot sentința apelată în sensul că respinge acțiunea ca nefondată.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică astăzi, 17 noiembrie 2014.
Președinte, R. N. B. | Judecător, M. C. | |
Grefier, L. B. |
L.B. 19 noiembrie 2014
jud.fond.R.A.V.
Red.jud.RNB/2 ex./08.12.2014
| ← Procedura insolvenţei. Decizia nr. 420/2014. Curtea de Apel... | Procedura insolvenţei. Decizia nr. 346/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
