Procedura insolvenţei. Decizia nr. 331/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 331/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 08-03-2013 în dosarul nr. 4435/99/2010/a1
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ Nr. 331/2013
Ședința publică de la 08 Martie 2013
Completul compus din:
Președinte G. P.
Judecător C. P.
Judecător E. G.
Grefier L. R.-C.
S-a luat spre examinare recursul declarat de "L. Company 2003" SPRL, în calitate de lichidator judiciar al . sentinței civile nr. 156/2012 din 1.02.2012 a Tribunalului Iași, intimat fiind L. (Stepuleac) A., având ca obiect procedura insolvenței.
Cauza a fost luată spre examinare în ședința publică din data de 01.03.2013, fiind întocmită încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, când, din lipsă de timp pentru a delibera, s-a amânat pronunțarea pentru azi, când,
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea formulată la data de 27.07.2011, lichidatorul judiciar a solicitat atragerea răspunderii personale a pârâtului L. ( fost Stepuleac) A., în calitate de administrator statutar al societății debitoare, susținând că se face vinovat de săvârșirea faptelor prevăzute de art.138 lit. a, c și d din Legea 85/2006.
Motivând în fapt acțiunea în răspundere, lichidatorul judiciar a arătat, în esență, că prezența obligațiilor fiscale în sarcina debitoarei, în calitatea sa de contribuabil, indică faptul că aceasta a desfășurat o activitate comercială generatoare de venit, înregistrând obligații fiscale calculate și raportate de societate.
Societatea nu a virat sumele reținute de la asigurați către bugetele speciale ale statului. Pe de altă parte, la data de 31.12.2006, debitoarea avea înregistrate active imobilizate și circulante, în mare parte creanțe și stocuri, care nu au fost predate lichidatorului judiciar.
S-a apreciat că toate acestea duc la concluzia că pârâtul-administrator a folosit creditele și bunurile societății în interes personal.
Totodată, starea de insolvență este urmarea unei administrări defectuoase, ce constă în aceea că, în momentul în care societatea înregistra o creștere a datoriilor, reprezentantul debitoarei a dispus continuarea activității, în condițiile în care avea obligația să solicite aplicarea Legii 85/2006.
De asemenea, nu s-au predat documentele stabilite de art.35, raportat la art. 28 alin.1 din Legea 85/2006; prin urmare, nu s-a ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Tribunalul Iași, prin sentința civilă nr. 156/2012 din 1.02.2012, a respins acțiunea formulată de lichidatorul judiciar „L. Company 2003” SPRL, privind atragerea răspunderii personale a pârâtului L. ( fost Stepuleac) A..
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că, în baza art.138 alin. 1 din Legea 85/2006, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre faptele descrise la lit. a –g.
În conformitate cu art.1169 Cod. Civil, cel ce face o propunere în fața instanței trebuie să o dovedească.
Conform textului de la lit. a, răspunderea poate fi atrasă pentru acele persoane care au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice in folosul propriu sau in cel al unei alte persoane.
Reținerea acestui caz de răspundere presupune să se facă dovada certă a utilizării bunurilor sau creditelor societății în interes personal sau în cel al unei alte persoane, probă ce nu a fost făcută de reclamantă, iar o prezumție simplă în acest sens nu este suficientă pentru a se reține săvârșirea acestei fapte dacă nu este însoțită și de alte probe.
Pe de altă parte, reținerea acestei fapte nu este suficientă pentru atragerea răspunderii personale, ci trebuie demonstrată legătura de cauzalitate dintre fapta săvârșită, ca una din condițiile răspunderii civile delictuale, și ajungerea societății în stare de insolvență, demonstrație ce, în speță, nu s-a făcut.
În ceea ce privește fapta prevăzută la lit. c, textul de lege prevede condiția dispunerii în interes personal a continuării unei activități care ducea în mod vădit societatea la încetarea de plăți.
Din probele administrate în cauză nu s-a putut reține că administratorul - pârât ar fi dispus continuarea activității societății debitoare în interes personal, faptă care să fi atras în mod vădit apariția stării de insolvență, respectiv insuficiența fondurilor bănești pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile.
Este adevărat că, potrivit art.27. din Legea nr. 85/2006, debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să se adreseze tribunalului cu o cerere pentru a fi supus dispozițiilor acestei legi. În schimb, această omisiune din partea debitorului nu poate fi asimilată neapărat cu fapta descrisă de legiuitor la litera c.
Prezumția avansată de reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu a putut fi primită întrucât, în condițiile în care nu a fost însoțită și de alte mijloace de probă, nu a căpătat suficientă greutate și putere de a naște probabilitatea că această inacțiune a debitoarei se fundamentează pe interese personale ale administratorului-pârât.
Conform textului de la lit. d, răspunderea poate fi atrasă pentru acele persoane care au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Neținerea contabilității în conformitate cu legea presupune lipsa înregistrărilor, a întocmirii actelor contabile prevăzute de Legea 82/1991 și orice alte acțiuni legate strict de contabilitatea societății .
Nerespectarea de către debitor a obligației impuse de art.35 din Legea 85/2006, respectiv de a preda către lichidatorul judiciar actele prevăzute de art. 28 din Legea 85/2006 nu reprezintă o faptă în sine pentru care poate fi atrasă răspunderea personală și nu echivalează, neapărat, cu neținerea contabilității în conformitate cu legea.
Potrivit art.20 alin.1 lit. c din aceeași lege, revine administratorului/ lichidatorului judiciar sarcina întocmirii actelor prevăzute de art.28 alin.1, în cazul în care debitorul nu a predat aceste acte, precum și verificarea, corectarea și completarea informațiilor atunci când debitorul și-a îndeplinit această obligație.
Chiar dacă lipsa de colaborare din partea pârâtului a îngreunat sarcina lichidatorului judiciar de a identifica documentele contabile și eventualele bunuri existente în patrimoniul debitoarei, nu s-a făcut dovada ca această conduită ar fi cauzat insolvența debitoarei. De altfel, așa cum rezultă din interpretarea art. 138 alin.1 din Legea 85/2006, faptele enumerate de legiuitor și care au generat insolvența debitorului trebuie să fi fost săvârșite anterior deschiderii procedurii și nu în timpul derulării ei.
„ L. Company 2003”SPRL, în calitate de lichidator judiciar al . declarat recurs, considerând că sentința tribunalului este nelegală și netemeinică pentru motivele înscrise în art. 304 punctul 9 și 304 indice 1 din Codul de procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs, se susține că instanța de fond a pronunțat aceasta hotărâre în condițiile în care a fost învestită să analizeze cererea de răspundere cu întregul material probator.
Față de art.28 alin.(l) din Legea nr.85/2010, debitoarea trebuia să fi prezentat:
a) bilanțul certificat de către administrator și cenzor/auditor, balanța de verificare pentru luna precedentă datei înregistrării cererii de deschidere a procedurii (aprilie 2010);
b) o listă completă a tuturor bunurilor debitorului, incluzând toate conturile și băncile prin care debitorul își rulează fondurile; pentru bunurile grevate se vor menționa datele din registrele de publicitate;
c) o listă a numelor și a adreselor creditorilor, oricum ar fi creanțele acestora: certe sau sub condiție, lichide ori nelichide, scadente sau nescadente, necontestate ori contestate, arătându-se suma, cauza și drepturile de preferință;
d) o listă cuprinzând plățile și transferurile patrimoniale efectuate de debitor în cele 120 de zile anterioare înregistrării cererii introductive;
e) o listă a activităților curente pe care intenționează să le desfășoare în perioada de observație; contul de profit și pierdere pe anul anterior depunerii cererii (din anul 2009).
Ultima raportare contabilă privește anul 2006, iar debitoarea nu a predat documentele și gestiunea.
Instanța de fond reține faptul că nu s-a demonstrat săvârșirea faptelor cauzatoare ale insolvenței și legătura de cauzalitate dintre fapte și insolvență.
Raportul asupra cauzelor insolvenței are la baza datele și actele obținute de la instituțiile statului care, în virtutea atribuțiilor lor, gestionează datele despre societățile comerciale.
Conform datelor acestora, s-a constatat că valoarea activelor a fost depășita de valoarea datoriilor, generând un capital
net negativ, încă de la finele anului înființării, an în care existau condițiile de dizolvare a societății.
Conform art. 228 alin.(l) lit. a), coroborat cu art.153 indice 24 din Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale, în cazul în care se constată că, în urma unor pierderi stabilite prin situațiile financiare anuale aprobate conform legii, activul net al societății, determinat ca diferență între totalul activelor și totalul datoriilor acesteia, s-a diminuat la mai puțin de jumătate din valoarea capitalului social subscris (200 lei), administratorul va convoca adunarea generală extraordinară pentru a decide dacă societatea trebuie dizolvată;
Recurentul mai susține că debitoarea figura cu active în valoare totală de 58.015 lei la 31.12.2006 lei.
Reconstituirea actelor, în situația în care debitorul nu le prezintă, are loc în condițiile art. 58 din Legea nr.85/2006:
"În aplicarea prevederilor art. 54-57, administratorul judiciar va solicita relații privind sediul social al societății si date privind administrația societății, relații privind bunurile patrimoniale si documentele privind activitatea societății de la autoritățile care dețin sau ar putea să dețină informațiile solicitate."
Inexistența datelor de la aceste autorități pentru intervalul 2006 - 2010 (anul deschiderii procedurii), constituie o cauză ce împiedică aplicarea textului din art.20 lit. c) din Legea nr.85/2006, text invocat de către instanța de fond în motivarea soluției.
Recurentul arată că cererea a fost motivată în drept pe dispozițiilor art.138 alin.(l) lit. a), c) și d) din Legea nr. 85/2006, ale Legii nr.31/1990, ale Legii nr.82/1991 privind contabilitatea, ale art.1082 si art.1540 Cod civil, ale art.374 Cod comercial,
Întrunirea condițiilor răspunderii pârâtului pentru fiecare faptă în parte, cu sublinierea naturii juridice a răspunderii administratorului - pârât, a fost argumentată în fapt și în drept.
Materialul probator al stării de insolvență și al întrunirii condițiilor răspunderii, constă în documentele precizate.
Intimatul - pârât, în dublă calitate - de administrator și asociat -, a făcut parte din organele de conducere ale debitoarei având dreptul de reprezentare și administrare a patrimoniului acesteia, exercitând și atribuții în adunarea generală a societății.
Concluziile expertizării datelor din materialul probator au stat la baza cererii de răspundere, cerere, la a cărei formulare, s-au avut în vedere condițiile răspunderii, astfel cum sunt reglementate de Legea nr.85/2006 privind insolventa.
Neținerea contabilității conform legii este dovedită prin omisiune, deci prin neraportarea contabilă cu periodicitatea stabilită de legea specială, precum și prin nepredarea documentelor contabile, lichidatorului judiciar.
Organizarea evidenței contabile nu este facultativă, ci constituie o obligație a mandatului de administrator.
Astfel, în condițiile neținerii contabilității in conformitate cu legea se prezumă existenta unui raport de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciul produs care consta in pasivul înregistrat in tabelul creanțelor.
Apreciază recurentul că în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost temeinic motivată, cu argumentele enumerate.
Recurentul pretinde că instanța de fond nu a antrenat răspunderea membrilor organelor de supraveghere și conducere, deși exista dovada îndeplinirii condițiilor, respectiv prejudicierea creditorului, existența raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și, respectiv, culpa personală a celui față de care se antrenează răspunderea.
Ținerea unei contabilități fictive sau ținerea contabilității cu nerespectarea dispozițiilor legale în materie ori dispariția unor documente contabile produsă de parat, constituie fapta de a nu ține contabilitatea în conformitate cu legea.
Pârâtului îi revenea, în calitate de administrator statutar, obligația de a duce la îndeplinire contractul de mandat ce i-a fost încredințat în conformitate cu dispozițiile legale în materie, administratorul fiind direct răspunzător de modul în care este ținută evidența contabilă, obligația lui reieșind cu claritate din dispozițiile art.73 alin.(l) lit. c) si alin.(2) ale Legii nr.31/1990, precum si din dispozițiile art.10 din Legea nr.82/1991, republicată.
În condițiile neținerii contabilității în conformitate cu legea se prezumă existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs care constă în pasivul înregistrat în tabelul creditorilor.
Pârâtul avea obligația de a prezenta, în condițiile art.28 și art.35 din Legea nr.85 /2006, actele contabile ale societății comerciale.
Fapta persoanei care ascunde actele contabile, refuzând să le prezinte, este sancționată de art.138 alin.(l) lit. d) din Legea nr.85/2006, reprezentând elementul constitutiv al răspunderii patrimoniale a acestei persoane pentru datoriile debitoare.
În acest sens, potrivit textului, persoana care a făcut să dispară unele documente contabile răspunde pentru pasivul debitoarei.
Săvârșirea acestor fapte constituie o prezumție a existenței legăturii de cauzalitate dintre aceste fapte și starea insolvenței debitoarei.
Este inadmisibil ca administratorul statutar, persoana care are obligația de a ține contabilitatea societății, să ascundă aceste acte, încălcănd obligația arătată și ca, ulterior, să se prevaleze de propria culpă, punând pe alții să dovedească legătura de cauzalitate dintre lipsa actelor și producerea insolvenței.
Administratorul statutar nu a făcut dovada scăderii din contabilitate a activelor raportate, situație ce conduce la concluzia comiterii faptei cauzatoare a insolvenței.
Recurentul afirmă că raportul de cauzalitate dintre faptă si prejudiciu, se prezumă atâta timp cât există încetarea de plăți si una din faptele enumerate de art.138 din Legea nr.85/2006, prezumția având un caracter juris . posibil a fi răsturnata prin proba contrarie.
Răspunderea membrilor organelor de conducere ale societăților ajunse în încetare de plăți, așa cu este reglementată de prevederile art. 138 din Legea 85/2006, este o răspundere specială care pune la îndemâna creditorilor mijloace juridice pentru a asigura bunurile necesare acoperirii pasivului debitorului.
Conform art.73 alin.(2) din Legea nr.31/1990: „Acțiunea în răspundere împotriva administratorilor aparține și creditorilor societății, care o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii reglementate de Legea nr.64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, republicată".
Fiind îndreptat împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu apel, recursul nu este limitat la motivele prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, instanța de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, potrivit art. 304 indice 1 Cod procedură civilă.
Legal citat, intimatul nu a depus întâmpinare în cauză și nu și-a formulat apărări.
În recurs nu au fost administrate înscrisuri noi.
Analizând actele și lucrările dosarului în raport de criticile formulate, de ansamblul materialului probator administrat în cauză și de prevederile legale incidente, Curtea reține că recursul nu este întemeiat.
În acest sens, Curtea constată că, prin cererea cu care a învestit tribunalul, „ L. Company 2003”SPRL a solicitat stabilirea răspunderii personale a pârâtului, L. (fost Stepuleac) A., în calitate de administrator al . obligarea acestuia la plata sumei de bani înscrisă în tabelul definitiv al creanțelor.
Reclamantul-recurent și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 138 alin.1 lit. a, c,d din Legea nr. 85/2006.
Curtea reține că, potrivit prevederilor art. 138 alin.1 din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitoarei, persoană juridică ajunsă în stare de insolvență, să fie suportată de către membrii organelor de conducere, care au contribuit la ajungerea debitorului în această situație, prin săvârșirea uneia din faptele enumerate limitativ de lege.
Astfel, Curtea notează că natura juridică a răspunderii administratorului, potrivit conținutului art. 138 din Legea nr. 85/2006, este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută caracteristicile răspunderii delictuale.
Fiind atrasă răspunderea delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, legătură de cauzalitate și vinovăție, condiții care capătă – în această situație - unele conotații speciale.
Caracterul special al răspunderii reglementată de art. 138 din Legea nr.85/2006 constă în aceea că textul de lege delimitează, printr-o enumerare exhaustivă, categoria faptelor (literele a-g) considerate nelegitime, prejudiciul - care este acela al provocării sau contribuirii faptelor la ajungerea debitoarei în stare de insolvență, ale debitoarei față de creditoare - și are o cauzalitate tipică între faptă și prejudiciu, subliniind, uneori, că acest element trebuie dublat de un scop, vina persoanei chemată a răspunde fiind apreciată în concret.
Pe de altă parte, plecând de la principiile care fundamentează răspunderea delictuală, acoperirea prejudiciului este o sarcină directă a autorului faptului prejudiciabil aflat în legătură cu fapta.
Administratorul, chiar dacă a provocat insolvența, este ținut să răspundă în raport cu consecințele faptelor sale față de cel în patrimoniul căruia dauna a fost produsă.
În cazul insolvenței și al falimentului, prejudiciul este provocat societății și se concretizează, pe de o parte, în starea de insolvență în care societatea este plasată prin faptul ilicit, iar, pe de altă parte, în dauna efectivă și cuantificabilă printr-o apreciere pecuniară.
Rațiunea acestei interpretări rezidă chiar din prima teză a art. 138 din Legea nr. 85/2006, potrivit cu care judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului în insolvență sau faliment să fie suportată de persoanele stabilite de această lege, parte care trebuie să exprime concordanța prejudiciului în legătură cu faptul prejudiciabil al celui ținut să răspundă.
Prevederile art.138 lit. a din Legea nr.85/2006 fac referire la situația în care bunurile societății au fost folosite de către administrator în folosul său ori al unor terțe persoane.
Reclamantul recurent a indicat doar generic această faptă, fără a arăta în concret care bunuri sau valori ale societății au fost folosite și în folosul cui au fost folosite – în interesul personal al administratorului statutar sau al unui terț.
Împrejurarea că societatea figurează la Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași cu debite, reprezentând impozite și contribuții la bugetele speciale, cu penalitățile aferente nu poate duce la concluzia că pârâtul – intimat a folosit în folosul său ori al unor terțe persoane bunuri ale debitoarei și că aceasta ar fi condus la insolvența .>
Pe de altă parte, Curtea constată că în raportul privind cauzele și împrejurările care au dus la apariția stării de insolvență a . judiciar a reținut că debitoarea a înregistrat un capital net negativ, în sumă de 16.440 lei, încă din anul 2004, iar situația s - a menținut pe toată perioada de funcționare a societății.
Curtea mai reține că, potrivit art. 138 litera c din Legea nr. 85/2006, răspunderea personală a administratorului statutar poate fi antrenată atunci când acesta a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți.
Dispozițiile art. 138 litera c privesc sancționarea neîndeplinirii obligației de sesizare a instanței în cazul în care instalarea stării de insolvență este iminentă, și continuarea activității în interes personal, în condițiile în care obligația de sesizare a instanței, conform art. 27 din lege, privește numai situația în care debitorul se află deja în stare de insolvență.
Potrivit art. 27 alin.2 din Legea nr. 85/2006, legiuitorul lasă la latitudinea debitorului decizia de a sesiza instanța sau de a continua activitatea, în condițiile în care apariția stării de insolvență este iminentă.
Din interpretarea prevederilor mai sus menționate, rezultă că debitorului îi este permisă continuarea activității și în situația în care insolvența este iminentă, în condițiile practicării unei strategii manageriale viabile, a unei administrări eficiente, cu perspective de redresare a societății, prevalând soluția salvării debitorului insolvent.
Astfel, Curtea apreciază că art. 138 lit. c nu sancționează decizia continuării unei activități, în condițiile în care insolvența este iminentă, ci reaua-credință a persoanelor aflate la conducerea societății, care au decis continuarea unei activități comerciale ineficiente, exclusiv în interes personal, cu consecința prejudicierii creditorilor societății.
În speță, judecătorul sindic a reținut în mod corect că recurentul nu a administrat nicio probă în susținerea afirmațiilor sale care, prin ele însele, nu sunt de natură a face dovada întrunirii elementelor răspunderii personale ale pârâtului - intimat, care a avut calitatea de administrator statutar al societății aflate în stare de insolvență.
Împrejurarea că societatea a continuat să-și desfășoare activitatea, în condițiile în care aceasta acumula datorii la bugetul de stat tot mai mari, pe care nu reușea să le achite, nu este suficientă pentru atragerea răspunderii, câtă vreme nu s-a probat interesul personal al pârâtului în continuarea activității.
În concret, recurenta trebuia să determine faptele săvârșite de administratorul statutar, L. (fost Stepuleac) A., constând în aceea că ar fi dispus continuarea activității în interes personal, deși era evidentă încetarea de plăți și să producă dovezi concludente.
Instanța constată că recurentul nu a probat nici faptul că societatea debitoare a ajuns în stare de insolvență ca urmare a faptei culpabile prevăzute de art. 138 lit. c din Legea nr. 85/_, faptă care să fi fost comisă de către administratorul statutar al .>
Referitor la fapta prevăzută de art. 138 litera d, Curtea constată că răspunderea persoanelor de conducere ale societății aflate în stare de insolvență intervine dacă acestea au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Faptele enumerate în acest text se caracterizează prin săvârșirea lor cu intenție, care trebuie dovedită în persoana fiecăruia dintre cei considerați răspunzători.
Astfel, în mod legal și temeinic judecătorul-sindic a apreciat că nedepunerea la organul fiscal a documentelor prevăzute de lege și neținerea contabilității în conformitate cu legea nu sunt de natură a atrage răspunderea administratorului statutar în absența dovedirii legăturii de cauzalitate dintre această faptă și starea de insolvență a societății.
Deși neregularitățile evocate, constând în neîntocmirea și nedepunerea raportărilor contabile, a celorlalte acte cerute de legea insolvenței, se pot încadra în conținutul literei d a articolului 138, în fapt, recurentul s-a limitat numai a le invoca prin cererea introductivă, ca, de altfel, și prin cererea de recurs, într-o manieră generală, urmată de citarea prevederilor cuprinse în legea societăților comerciale și în legea contabilității, nesolicitând, însă, probe pentru a dovedi în mod cumulativ, fapta determinată, prejudiciul specific și, mai ales, raporturile de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, condiții obligatorii specifice răspunderii civile speciale instituită prin art.138 din Legea nr.85/2006.
Față de cele ce preced, Curtea reține că tribunalul a respins cererea reclamantului - recurent de atragere a răspunderii personale a pârâtului –intimat, L. (fost Stepuleac) A., printr-o corectă aplicare a prevederilor art. 138 lit. a, c, d din Legea nr. 85/2006, astfel că motivul de recurs înscris în art. 304 punctul 9 Cod procedură civilă nu este operant în cauză.
În consecință, în baza art. 312 alin.1 teza a II-a Cod procedură civilă, se va respinge recursul declarat de „ L. Company 2003”SPRL, în calitate de lichidator judiciar al . se va menține sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de "L. Company 2003" SPRL, în calitate de lichidator judiciar al . sentinței civile nr. 156/2012 din 1.02.2012 a Tribunalului Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi - 8.03.2013.
Președinte, G. P. | Judecător, C. P. | Judecător, E. G. |
Grefier, L. R.-C. |
Red jud PG_
Tehnored jud PG și gref RCL_
2EX
Jud fond A. Mițică
| ← Procedura insolvenţei. Decizia nr. 1433/2013. Curtea de Apel IAŞI | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
