Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Hotărâre din 06-09-2013, Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 06-09-2013 în dosarul nr. 3289/99/2008/a1
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 889/2013
Ședința publică de la 06 Septembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE E. G.
Judecător C. P.
Judecător G. P.
Grefier I. P.
S-a luat spre examinare recursul formulat de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași împotriva sentinței civile 419/13.03.2013 pronunțată de Tribunalul Iași intimați fiind I. R. V. și I. O. I., având ca obiect angajarea răspunderii conform art.138 din Legea 85/2006.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care arată că este al treilea termen de judecată; prin serviciul registratură s-a depus la dosar de către recurenta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași dovada citării prin publicitate a intimaților I. R. V. și I. O. I. și înscrisurile solicitate de instanță; s-a solicitat judecata cauzei în lipsă.
Instanța, având în vedere că s-a solicitat judecata în lipsă, constată recursul în stare de judecată și rămâne în pronunțare cu privire la acesta.
După deliberare,
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași reprezentanții reclamantei Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași au solicitat atragerea răspunderii personale patrimoniale a pârâților I. R. V. și I. O. I., administratori statutari ai debitoarei falite, ., pentru prejudiciul patrimonial produs creditoarei bugetare în sumă de_ lei.
În urma analizei financiar-fiscale desfășurată de reprezentanții creditoarei bugetare s-a sintetizat faptul că pârâții au omis să mai depună declarațiile fiscale ulterior anului 2004. Totodată, administratorii statutari nu s-au mai preocupat de ținerea evidenței financiare, iar societatea a acumulat datorii, fapt ce conduce la concluzia că pârâții au continuat activitatea în interes personal.
A precizat reclamanta că administratorii statutari ai debitoarei au dat dovadă de pasivitate în ceea ce privește situația societății debitoare și, deși aceasta se afla într-o stare iminentă de insolvență, au refuzat să formuleze cerere în conformitate cu dispozițiile art. 27, alin. 1 din Legea 85/2006, dispunând continuarea în interes personal a activității care ducea vădit la încetarea activității persoanei juridice. S-a apreciat că societatea a avut capacitate de plată pentru achitarea datoriilor, dar administratorii statutari nu au depus diligențe în vederea recuperării creanțelor de la debitorii cărora societatea le-a furnizat produse și servicii.
Au mai susținut reprezentanții reclamantei că, prin faptul că nu s-au depus cuvenitele raportări fiscale, omițându-se informarea organelor statului asupra activității derulate, a reieșit intenția pârâților de a ascunde operațiunile societății și veniturile încasate, concluzionând că pârâții au continuat să facă în interes personal comerț. A considerat reclamanta că administratorii debitoarei au dispus în interes personal continuarea activității care conducea la starea de insolvență și, aflându-se în pierdere, pârâții au refuzat să facă aplicarea dispozițiilor art. 27 din Legea 85/2006 și să solicite ., preferând să continue activitatea generatoare de datorii în prejudiciul creditorilor.
Astfel, pârâții se fac vinovați de faptele prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. a, c și d din Legea 85/2006.
A apreciat reclamanta că, în acest fel, subzistă o prezumție de fraudare a legii, de ascundere a patrimoniului față de creditori, de sustragere de la controlul statului, culminând cu conducerea și ajungerea debitoarei în incapacitate de plată.
Susținând că, în ceea ce îi privește pe pârâți, a fost dovedită legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul cauzat creditorilor, invocând dispozițiile art. 138, lit. a, c și d din Legea nr. 85/2006, reclamanta a solicitat admiterea cererii și obligarea acestora să suporte din averea proprie debitul falitei.
La data de 30.10.2012, pârâții au formulat și depus la dosar întâmpinare, motivând că reprezentanții reclamantei nu au dovedit legătura de cauzalitate necesară pentru stabilirea vinovăției dintre prejudiciul produs creditorului bugetar și activitatea culpabilă, cu intenție a pârâților. Au susținut că reprezentanții creditoarei s-au limitat a face doar simple aprecieri în ceea ce privește vinovăția lor, concluzionând asupra acestora din analiza indicatorilor financiari ai debitoarei anterior dizolvării judiciare.
Tribunalul Iași, prin sentința civilă nr. 419 din 13.03.2013, a respins cererea formulată de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași în contradictoriu cu pârâții I. R. V. și I. O. I..
Pronunțând această sentință, tribunalul a reținut că activitatea pârâților de a continua activitatea debitoarei prin generarea de debit în prejudiciul creditorilor reprezintă un aspect culpabil, necontestat de către cei dintâi.
Această activitate este sancționată de către dispozițiilor art. 138 lit. c din lege în condițiile în care, prin derularea ei, s-ar întruni condițiile cauzalității dintre faptă și prejudiciul resimțit în patrimoniul creditorilor..
Ori, reclamanta s-a limitat doar a face simple aprecieri în ceea ce privește culpa pârâților, care, chiar întemeiate fiind, nu pot forma convingerea instanței că, din acest motiv, s-a ajuns la incapacitatea de plată și, totodată, la insolvența firmei.
Prin urmare, nu s-a putut reține o prezumție conform căreia, în condițiile în care pârâții au continuat activitatea debitoarei în prejudiciul creditorilor, acest lucru a fost premeditat.
Pe de altă parte, neținerea contabilității conforme legii, nu poate constitui în sine o condiție singulară pentru a atrage răspunderea patrimonială; aceasta întrucât nu se poate deduce legătura de cauzalitate necesară dintre neținerea contabilității și aspectul premeditat al conducerii debitoarei în incapacitate de plată și, ulterior, în insolvență.
În susținerea celor afirmate reprezentanții reclamantei nu au făcut decât să prezume, fără niciun fel de dovadă concretă, că pârâții au desfășurat o activitate în urma căreia, în mod intenționat și premeditat, creditoarea bugetară ar fi suferit un prejudiciu patrimonial.
Fără dovada concretă a faptului vinovăției pârâților, doar în baza concluziilor singulare că nu au fost recuperate creanțele debitoarei de la alți parteneri comerciali și că nu au mai fost făcute cuvenitele raportări fiscale, cererea formulată nu a putut fi primită.
În consecință, instanța a considerat că nu poate, doar în baza aprecierilor reclamantei, să dispună atragerea răspunderii personale patrimoniale a pârâților, astfel că a respins cererea, ca neîntemeiată.
Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași a declarat recurs, considerând că sentința tribunalului este nelegală și netemeinică pentru motivele înscrise în art. 304 punctele
8,9 și în art. 304 indice 1 din Codul de procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs, se susține că soluția judecătorului sindic este pronunțată cu aplicarea greșită a legii (respectiv a dreptului material,după noua reglementare a Noului Cod de Procedură Civilă), fiind contrazisă de documentele aflate la dosarul cauzei.
Prin acțiunea formulată a fost demonstrată întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la răspunderea civilă, raportul de cauzalitate dintre faptele și prejudiciile create, fapte ce au fost săvârșite cu intenție.
Netemeinicia soluției instanței de fond rezultă din faptul că prezența obligațiilor fiscale în sarcina debitoarei, în calitatea sa de contribuabil, demonstrează că aceasta a desfășurat o activitate comercială generatoare de venit, conform declarațiilor depuse la organul fiscal, în raport de care s-au calculat aceste obligații și pentru a căror neachitare la termen, se percep accesorii, faptă ce se încadrează în prevederile ort, 138 alin. l lit. c) din Legea 85/2006 privind procedura insolvenței.
Susține recurenta că administratorii I. R. V. și I. O. I. se fac vinovați de un management neperformant si de utilizarea resurselor societății in interes personal, fapt ce a cauzat starea de insolvența.
Împrejurarea că societatea datorează bugetului de stat impozit pe salarii, impozit venit microîntreprinderi, T.V.A., CAS, CASS, fond șomaj, denotă că debitoarea a avut salariați, a desfășurat activitate și a obținut venituri, care însă au fost destinate uzului personal al administratorilor.
De asemenea, netemeinicia soluției pronunțate rezultă și din faptul că nu a fost analizată fișa sintetică totală și somațiile anexate, care certifică faptul că debitoare a avut angajați /salariați, a desfășurat activitate și a obținut venituri, care, la rândul lor, au fost folosite de administrator cu alte destinații și nu în scopul achitării creanțelor societății, altfel nu ar fi înregistrat la bugetul de stat o creanță în cuantum de 26.899 lei.
Faptele pârâților I. R. V. și I. O. I. de a desfășura activitate în cadrul debitoarei și, prin intermediul acesteia, folosirea veniturilor debitoarei în alte scopuri și lipsirea acesteia de lichidități, nu puteau decât să conducă la insolvența debitoarei.
Continuarea activității debitoarei și lipsirea acesteia de disponibilități bănești, urmată de abandonarea acesteia, fără achitarea obligațiilor de plată, se circumscrie prevederilor art. 138 alin. 1 lit. c) din Legea 85/2006.
Pârâții I. R. V. și I. O. I. se fac vinovați de nedepunerea diligentelor pentru redresarea activității și neachitarea obligațiilor fiscale.
Din cuprinsul raportului privind cauzele insolventei întocmit de către lichidatorul judiciar rezulta ca administratorii nu ar fi întreprins masuri de redresare economica a unității și nici nu ar fi depus diligentele necesare pentru salvarea firmei, prin reducerea cheltuielilor, încă din 2004.
Deși cunoșteau situația precara a societății, administratorii debitoarei nu au formulat acțiunea prevăzută de art. 27 din Legea 85/2006 pentru a fi supusa procedurii insolventei.
Culpa administratorilor consta in aceea ca, in momentul in care societatea debitoare a ajuns in imposibilitatea de a-și mai achita datoriile, nu au suspendat activitatea si nu au anunțat creditorii despre acesta, contribuind astfel la cumularea unor noi datorii.
Nemairealizând profit, ba dimpotrivă, mergând in pierdere, situația financiara a societății a fost periclitata.
Prejudiciul creat creditorilor societății „Casa I.” S.R.L. a fost stabilit pe baza declarațiilor de creanță înregistrate la dosarul nr._ 08 aflat pe rolul Tribunalului Iași, în tabelul definitiv înregistrat la instanța și care se ridică la valoarea de 53.344,97 lei, din care au rămas creanțe neachitate în cuantum de 47.744,98 lei.
Instanța a reținut în mod greșit faptul că acțiunea s-a întemeiat pe o construcție realizată pe baza unor indicatori financiari și au fost făcute simple aprecieri cu privire la activitatea pârâților.
Susține recurenta că, în urma analizei efectuate de către personalul de specialitate din cadrul Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Iași asupra dosarului fiscal, a evidentei declarațiilor din programul informatic DECIMP, a fisei agentului economic, s-a constatat ca societatea nu a mai depus declarații privind obligațiile fiscale din decembrie 2004. obligația legala fiind a administratorilor care poarta răspunderea pentru sustragerea de la declararea si plata obligațiilor către bugetul consolidat al statului.
Societatea a avut capacitate de plata a obligațiilor deoarece in anii analizați existau imobilizări corporale, active circulante pentru valorificarea si achitarea parțiala a datoriilor existente în fișa societății.
Existenta stării de insolventa, coroborata cu inacțiunea administratorilor debitoarei de a nu formula acțiunea prevăzuta de art. 27 din legea anterior menționata, conduce la concluzia ca administratorii au dispus in interes personal si nu in interesul firmei, continuarea unei activități care a dus la încetarea de plați, fapta prevăzuta de art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006.
Pe de alta parte, recurenta apreciază că, așa cum rezultă din titlurile executorii anexate, componența debitului înregistrat la bugetul de stat (contribuții, impozit pe salarii, T.V.A.) denotă că debitoarea a avut angajați/salariați, a desfășurat activitate și a obținut venituri, care însă, au fost folosite de organele de conducere cu alte destinații și nu în scopul achitării creanțelor societății, permițând concluzia ca administratorii au continuat comerțul in interes personal, cu însușirea rezultatelor acestui comerț si ignorarea plații obligațiilor sociale, fapte prevăzute de art. 138 alin. (1) lit. a) si c) din Legea nr.85/2006.
Raportul dintre administratorii statutari și societatea debitoare este guvernat de prevederile art. 72 din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora, „obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat si de cele special prevăzute in aceasta lege”. Mandatul este cuprins în actul constitutiv (art. 5) sau în hotărârea adunării generale si este acceptat prin semnarea în registrul comerțului.
Acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport contractual de mandat comercial cu persoana juridică. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 1540 Cod civil, „mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, dar însă și de culpă în executarea mandatului”, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, în cazul în care mandatul are caracter oneros, răspunderea mandatarului (administratorului) se apreciază cu mai multă rigurozitate. Or, potrivit art. 374 din Codul comercial, mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros.
Creanțele creditorilor ar fi fost cu mult diminuate (ori inexistente) dacă administrația societății și-ar fi îndeplinit atribuțiile stabilite prin actul constitutiv și, ocupându-se de buna funcționare a societății, ar fi achitat taxele si impozitele generate de activitatea pe care aceasta o desfășura.
Într-o asemenea situație, în conformitate cu prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolventă, să fie suportată de către membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolventă a debitorului prin una din faptele prevăzute la punctele a-g din lege.
Legal citați, intimații nu au depus întâmpinări în cauză și nu și-au formulat apărări.
În recurs nu au fost administrate înscrisuri noi.
Examinând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, precum și a dispozițiilor art. 304 punctele 8 și 9 și ale art.304 indice 1 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că acesta nu este întemeiat.
Curtea constată că, prin cererea cu care a învestit tribunalul, Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași a solicitat stabilirea răspunderii personale a pârâților, I. R. – V. și I. O. - I., în calitate de administratori statutari și asociați ai S.C.”Casa I.” S.R.L., până la concurența sumei de 47.744,98 lei.
Reclamanta-recurentă și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 138 alin.1 lit. a,c și d din Legea nr. 85/2006.
Curtea reține că, potrivit prevederilor art. 138 alin.1 din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitoarei, persoană juridică ajunsă în stare de insolvență, să fie suportată de către membrii organelor de conducere, care au contribuit la ajungerea debitorului în această situație, prin săvârșirea uneia din faptele enumerate limitativ de lege.
Astfel, Curtea notează că natura juridică a răspunderii administratorului, potrivit conținutului art. 138 din Legea nr. 85/2006, este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută caracteristicile răspunderii delictuale.
Fiind atrasă răspunderea delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, legătură de cauzalitate și vinovăție, condiții care capătă – în această situație - unele conotații speciale.
Caracterul special al răspunderii reglementată de art. 138 din Legea nr.85/2006 constă în aceea că textul de lege delimitează, printr-o enumerare exhaustivă, categoria faptelor (literele a-g) considerate nelegitime, prejudiciul - care este acela al provocării sau contribuirii faptelor la ajungerea debitoarei în stare de insolvență, ale debitoarei față de creditoare - și are o cauzalitate tipică între faptă și prejudiciu, subliniind, uneori, că acest element trebuie dublat de un scop, vina persoanei chemată a răspunde fiind apreciată în concret.
Pe de altă parte, plecând de la principiile care fundamentează răspunderea delictuală, acoperirea prejudiciului este o sarcină directă a autorului faptului prejudiciabil aflat în legătură cu fapta.
Administratorul, chiar dacă a provocat insolvența, este ținut să răspundă în raport cu consecințele faptelor sale față de cel în patrimoniul căruia dauna a fost produsă.
În cazul insolvenței și al falimentului, prejudiciul este provocat societății și se concretizează, pe de o parte, în starea de insolvență în care societatea este plasată prin faptul ilicit, iar, pe de altă parte, în dauna efectivă și cuantificabilă printr-o apreciere pecuniară.
Rațiunea acestei interpretări rezidă chiar din prima teză a art. 138 din Legea nr. 85/2006, potrivit cu care judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului în insolvență sau faliment să fie suportată de persoanele stabilite de această lege, parte care trebuie să exprime concordanța prejudiciului în legătură cu faptul prejudiciabil al celui ținut să răspundă.
Prevederile art.138 lit. a din Legea nr.85/2006 fac referire la situația în care bunurile societății au fost folosite de către administrator în folosul său ori al unor terțe persoane.
Reținerea acestui caz de răspundere presupune să se facă dovada certă a utilizării bunurilor sau creditelor societății în interes personal sau în cel al unei alte persoane, probă ce nu a fost făcută de reclamantă, iar o prezumție simplă în acest sens nu este suficientă pentru a se reține săvârșirea acestei fapte dacă nu este însoțită și de alte probe.
Curtea constată că, în speță, bilanțul depus de către debitoare la organele fiscale la data de 31.12.2004 atestă că această societate avea active imobilizate în sumă de 9800 lei și active circulante în sumă de 2 lei. Datoriile societății, la nivelul anului 2004, erau de 9925 lei. Societatea a înregistrat o cifră de afaceri de_ lei și o pierdere netă de 1947 lei.
Din raportul final privind S.C.”Casa I.” S.R.L. întocmit de lichidatorul judiciar, „M. Consulting” IPURL rezultă că administratorul statutar, I. R. – V., i –a predat acestuia, la data de 27.05.2009, elementele de activ patrimonial ale debitoarei,respectiv spațiul comercial, situat în Iași,..1, . de aer condiționat și mobilier, iar aceste bunuri au fost vândute la licitație publică, sumele încasate în urma valorificării lor fiind folosite pentru stingerea unei părți din pasivul societății.
Lichidatorul judiciar a reținut în raportul privind cauzele și împrejurările care au condus la starea de insolvență a debitoarei, precum și în raportul final că această stare a societății debitoare se explică prin politica managerială defectuoasă desfășurată de către administratorii statutari și prin lipsa provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli.
Însă,Curtea apreciază că managementul defectuos imputat pârâților nu se regăsește printre faptele enumerate de art.138 din Legea nr. 85/2006 pentru care poate fi atrasă răspunderea personală.
Potrivit art.138 litera c din Legea nr. 85/2006, răspunderea personală a administratorului statutar poate fi antrenată atunci când acesta a dispus în interes personal continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți.
Dispozițiile art. 138 litera c privesc sancționarea neîndeplinirii obligației de sesizare a instanței în cazul în care instalarea stării de insolvență este iminentă, și continuarea activității în interes personal, în condițiile în care obligația de sesizare a instanței, conform art. 27 din lege, privește numai situația în care debitorul se află deja în stare de insolvență.
Potrivit art. 27 alin.2 din Legea nr. 85/2006, legiuitorul lasă la latitudinea debitorului decizia de a sesiza instanța sau de a continua activitatea, în condițiile în care apariția stării de insolvență este iminentă.
Din interpretarea prevederilor mai sus menționate, rezultă că debitorului îi este permisă continuarea activității și în situația în care insolvența este iminentă, în condițiile practicării unei strategii manageriale viabile, a unei administrări eficiente, cu perspective de redresare a societății, prevalând soluția salvării debitorului insolvent.
Astfel, Curtea apreciază că art. 138 lit. c nu sancționează decizia continuării unei activități, în condițiile în care insolvența este iminentă, ci reaua-credință a persoanelor aflate la conducerea societății, care au decis continuarea unei activități comerciale ineficiente, exclusiv în interes personal, cu consecința prejudicierii creditorilor societății.
În prezenta cauză, judecătorul sindic a reținut în mod corect că recurenta nu a administrat nicio probă în susținerea afirmațiilor sale care, prin ele însele, nu sunt de natură a face dovada întrunirii elementelor răspunderii personale ale pârâților - intimați, care au avut calitatea de administratori statutari și asociați ai societății aflate în stare de insolvență.
Curtea notează că recurenta nu a probat faptul că societatea debitoare a ajuns în stare de insolvență ca urmare a faptei culpabile prevăzute de art. 138 lit. c din Legea nr. 85/_, faptă care să fi fost comisă de către administratorii statutari ai S.C.”Casa I.” S.R.L
Referitor la fapta prevăzută de art. 138 litera d, Curtea constată că răspunderea persoanelor de conducere ale societății aflate în stare de insolvență intervine dacă acestea au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Faptele enumerate în acest text se caracterizează prin săvârșirea lor cu intenție, care trebuie dovedită în persoana fiecăruia dintre cei considerați răspunzători.
Astfel, în mod legal și temeinic judecătorul-sindic a apreciat că nedepunerea la organul fiscal a documentelor prevăzute de lege și neținerea contabilității în conformitate cu legea nu sunt de natură a atrage răspunderea administratorilor statutari în absența dovedirii legăturii de cauzalitate dintre această faptă și starea de insolvență a societății.
Deși neregularitățile evocate, constând în neîntocmirea și nedepunerea raportărilor contabile, a celorlalte acte cerute de legea insolvenței, se pot încadra în conținutul literei d a articolului 138, în fapt, recurenta s-a limitat numai a le invoca prin cererea introductivă, ca, de altfel, și prin cererea de recurs, într-o manieră generală, urmată de citarea prevederilor cuprinse în legea societăților comerciale și în legea contabilității, nesolicitând, însă, probe pentru a dovedi în mod cumulativ, fapta determinată, prejudiciul specific și mai ales raporturile de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, condiții obligatorii specifice răspunderii civile speciale instituită prin art.138 din Legea nr.85/2006.
Nu poate fi primită nici susținerea recurentei privind răspunderea prezumată a administratorilor societății debitoare, natura juridică a răspunderii prevăzută prin art.138 lit. d, fiind aceea a răspunderii civile delictuale, pentru care trebuie probată întrunirea cumulativă și a condițiilor reglementate prin art.998 - 999 Cod civil.
Față de cele ce preced, Curtea reține că tribunalul a respins cererea reclamantei - recurente de atragere a răspunderii personale a pârâților – intimați printr-o corectă aplicare a prevederilor art. 138 lit. a, c, d din Legea nr. 85/2006, astfel că motivul de recurs înscris în art. 304 punctul 9 Cod procedură civilă nu este operant în cauză.
Recurenta a invocat și motivul de recurs prevăzut de punctul 8 al art. 304, însă criticile dezvoltate prin cererea de recurs nu sunt susceptibile de încadrare în acest text.
În consecință, în baza art. 312 alin.1 teza a II-a Cod procedură civilă, se va respinge recursul declarat de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași și se va menține sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași împotriva sentinței civile nr. 419/2013 din 13.03.2013 a Tribunalului Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi - 06 septembrie 2013.
Președinte, E. G. | Judecător, C. P. | Judecător, G. P. |
Grefier, I. P. |
Red.P.G.
Tehnored.P.I.
2 ex. – 1.10.2013
Tribunalul Iași – A. D.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Procedura insolvenţei. Decizia nr. 1324/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
