Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 727/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 727/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 27-05-2013 în dosarul nr. 12030/99/2011/a1
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 727/2013
Ședința publică de la 27 Mai 2013
Completul compus din:
Președinte: A. G.
Judecător: L. P.
Judecător: C.-A. S.
Grefier: D. G.
S-a luat în examinare cererea de recurs formulată de creditoarea Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași împotriva sentinței civile nr. 428 din 13.03.2013 pronunțată de Tribunalul Iași, Secția II a civilă – faliment în contradictoriu cu intimații I. B. C. și C. N., având ca obiect angajarea răspunderii conform art. 138 din Legea nr. 85/2006.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă că recursul a rămas în pronunțare în ședința publică din 20 mai 2013, când părțile au fost lipsă la acest termen de judecată și din lipsă de timp pentru deliberare, instanța amână pronunțarea cauzei la data de astăzi, când:
După deliberare,
CURTEA DE APEL
Asupra cauzei civile de față;
Prin sentința civilă nr. 428/ 13.03.2013 pronunțată de Tribunalul Iași s-a respins cererea formulată de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași în contradictor cu I. B. C. și C. N. ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța în acest sens, instanța a reținut că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 138 lit. c) și d) din Legea insolvenței pentru atragerea răspunderii personale a pârâților, din următoarele considerente:
Activitatea pârâților de a continua activitatea debitoarei prin generarea de debit în prejudiciul creditorilor reprezintă un aspect culpabil, necontestat de către cei dintâi.
Această activitate este sancționată de către disp. art. 138, lit. c din lege în condițiile în care prin derularea ei s-ar întruni condițiile cauzalității dintre faptă și prejudiciul resimțit în patrimoniul creditorilor..
Ori reclamanta s-au limitat doar a face simple aprecieri în ceea ce privește culpa pârâților, care chiar întemeiate fiind, nu pot forma convingerea instanței că din acest motiv s-a ajuns la incapacitatea de plată și totodată insolvența firmei.
Prin urmare nu se poate reține o prezumție conform căreia, în condițiile în care pârâții au continuat activitatea debitoarei în prejudiciul creditorilor, acest lucru a fost premeditat.
Pe de altă parte neținerea contabilității conforme legii, nu poate constitui în sine o condiție singulară pentru a atrage răspunderea patrimonială; aceasta întrucât nu se poate deduce legătura de cauzalitate necesară dintre neținerea contabilității și aspectul premeditat al conducerii debitoarei în incapacitate de plată și ulterior în insolvență.
În consecință instanța a considerat că nu poate doar în baza acestor aprecieri să dispună atragerea răspunderii personale patrimoniale a pârâților, și a respins cererea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași prin reprezentanții săi legali, susținând că soluția judecătorului sindic de respingere a cererii formulate de creditorul Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași aduce atingere dreptului și interesului legitim al creditorilor în recuperarea creanțelor.
Așa după cum a statuat teoria și practica judiciară, obligarea organelor de conducere a societății debitoare la suportarea pasivului acesteia cu bunurile personale reprezintă, în situația închiderii procedurii falimentului, fără a fi acoperite creanțele anunțate de creditori, singura posibilitate a statului de a-și recupera creanțele.
Având calitatea de administratori la S.C. BONIPAN CONSULT SRL Iași, pârâții au fost persoanele împuternicite să reprezinte societatea, fiind ținute direct răspunzătoare de îndeplinirea obligațiilor pe care legea sau actul constitutiv le impun în sarcina societății, după cum rezultă și din art. 73 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale.
Având în vedere dispozițiile art. 27 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 care instituie obligativitatea pentru debitor de a solicita să fie supus dispozițiilor acestei legi în maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență, consideră recurenta că doar existența anumitor interese personale i-au determinat pe administratorii-pârâți să nu solicite ca societatea să fie supusă prevederilor Legii insolvenței și, în consecință, apreciază că administratorii se fac vinovați de continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți, fapt care se încadrează în prevederile art. 138 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 85/2006.
Culpa administratorilor constă în aceea că, în momentul în care societatea debitoare a ajuns în imposibilitatea de a-și mai achita datoriile, nu a suspendat activitatea și că nu a anunțat creditorii despre aceasta, contribuind astfel la acumularea de noi datorii.
Nemairealizând profit, ba dimpotrivă, mergând în pierdere, situația financiară a societății a fost periclitată. Aceasta nu denotă decât lipsa de interes a organelor de conducere pentru redresarea societății, de unde se poate înțelege că activitatea desfășurată nu a urmărit decât realizarea unor interese personale și nu realizarea intereselor S.C. BONIPAN CONSULT SRL Iași.
Starea de insolvabilitate a debitoarei, constatată și de judecătorul sindic prin sentința prin care s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, nu este decât urmarea unui management defectuos, a unei activități lipsite de eficiență economică și a unei administrări total necorespunzătoare a societății. Această situație de încetare a plăților a prejudiciat creditoarea prin imposibilitatea încasării creanțelor scadente. Așa cum arată și doctrina în acest domeniu, simpla stare de încetare de plăți constituie un prejudiciu pentru creditori.
Potrivit informațiilor extrase din bilanțul prin care debitorul raporta activitate la organul fiscal, respectiv cel din anul 2010, societatea deținea active circulante în sumă de 26.855 lei din care: creanțe în sumă de 5649 lei, stocuri în sumă de 12.549 lei și disponibilități în casă și conturi în sumă de 8657 lei care au fost valorificate parțial de către administratori, dar nu au fost efectuate plăți în vederea diminuării obligațiilor către bugetul consolidat al statului.
Componența debitului înregistrat la bugetul de stat așa cum rezultă din titlurile executorii anexate, denotă că debitoarea a avut angajați, a desfășurat activitate și a obținut venituri, care însă, au fost folosite de organele de conducere cu alte destinații și nu în scopul achitării creanțelor societății.
Prezența obligațiilor fiscale în sarcina debitorului în calitatea sa de contribuabil demonstrează faptul că s-a desfășurat activitate generatoare de venituri și că impozitele și taxele nu au fost achitate către bugetul de stat.
De altfel, și concluziile lichidatorului judiciar în Raportul asupra cauzelor care au dus la apariția stării de insolvență sunt în sensul că debitoarea a desfășurat activitate în interesul personal al administratorilor și nu în interesul societății, ceea ce a dus la încetarea de plăți, fapte care se încadrează la art. 138 alin. 1 litera c) și d) din Legea nr. 85/2006.
Prin întâmpinare I. B. C. a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, arătând că în cauză nu s-a făcut dovada săvârșirii faptelor imputate și nici a interesului său în săvârșirea acestora, pentru a fi incidente condițiile răspunderii speciale.
Simpla neplată a datoriilor bugetare nu este o faptă prevăzută de dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 și nu poate constitui un argument pentru fundamentarea unei cereri de atragere a răspunderii personale patrimoniale a administratorului societății debitoare.
Informațiile pe care le enumeră recurenta sunt false și nici nu apar în raportul de sinteză al lichidatorului, iar simpla enumerare a lor este o informație și nicidecum o prezu,ție de stabilire a vinovăției.
Pe de altă parte, faptele nu se încadrează în enumerarea limitativă de la art. 138 din Legea nr. 85/2006 iar pe de altă parte trebuie avută în vedere calitatea lichidatorului/administratorului judiciar care, în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 85/2006 este „organ care aplică procedura” coroborate cu dispozițiile art. 25 lit. a), art. 20 din Legea nr. 85/2006 care prevăd ca și principale atribuții ale lichidatorului/administratorului judiciar „examinarea activității debitorului asupra căruia se inițiază procedura simplificată în raport cu situația de fapt și întocmirea unui raport amănunțit asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la insolvență, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă și existența premiselor angajării răspunderii acestora în condițiile art. 138…” se poate concluziona că lichidatorul/administratorul judiciar este singurul în măsură să stabilească dacă o anumită persoană fizică se face sau nu vinovată de ajungerea în stare de insolvență a unei societăți comerciale, fiind singurul care cunoaște situația financiar-contabilă a societății debitoare.
Lichidatorul judiciar din prezenta cauză a întocmit Raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență, în care a precizat, că în urma analizei situației financiar-contabile a societății debitoare „nu sunt identificate persoanele cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitoarei, existența unor fapte ilicite produse cu vinovăție și între care să fie un raport de cauzalitate”.
Astfel, practicianul în insolvență este organul care analizează situația financiar-contabilă a societății debitoare.
Așa cum s-a arătat și în raportul cauzal mai sus menționat în ultimul bilanț pe 2010 se arată în mod clar faptul că au fost valorificate în totalitate activele imobilizate și stocurile societății, de asemenea, trebuie avut în vedere și faptul că recurenta nu este singurul creditor al societății de aceea orice sumă încasată a fost folosită în activitatea curentă ce presupune plata imediată a utilităților și a cheltuielilor ce implică desfășurarea în continuare a activității zilnice a societății iar unele stocuri fiind perisabile nu au putut fi valorificate.
În ce privește fapta prevăzută de art. 138 lit. d), intimatul a menționat că a ținut contabilitatea în conformitate cu legea, întocmind situațiile financiare aferente, pe care le-a depus spre publicare la Ministerul de Finanțe și le-a înmânat lichidatorului judiciar.
Mai mult, chiar dacă nu ar fi întocmit aceste lucrări, răspunderea nu poate interveni automat, independent de legătura de cauzalitate dintre fapte și ..
La dosarul cauzei a fost depus, la solicitarea instanței, copia raportului cauzelor care au determinat . insolvență, precum și copia situațiilor financiare ale societății.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse.
Reclamanta-recurentă a solicitat judecătorului sindic antrenarea răspunderii speciale a pârâților I. B. C. și C. N. pentru săvârșirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006.
Pentru existența faptei ilicite prevăzute de art. 138 lit. c), invocată de recurentă, legiuitorul solicită ca persoana responsabilă să fi desfășurat sau să fi dispus în interes personal desfășurarea unei activități neprofitabile care să conducă la insuficiența fondurilor bănești disponibile ale societății.
Dispozițiile art. 138 litera c) privesc sancționarea neîndeplinirii obligației de sesizare a instanței în cazul în care instalarea stării de insolvență este iminentă, și continuarea activității în interes personal, în condițiile în care obligația de sesizare a instanței, conform art. 27 din lege, privește numai situația în care debitorul se află deja în stare de insolvență.
Potrivit art. 27 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, legiuitorul lasă la latitudinea debitorului decizia de a sesiza instanța sau de a continua activitatea, în condițiile în care apariția stării de insolvență este iminentă.
Din interpretarea prevederilor mai sus menționate, rezultă că debitorului îi este permisă continuarea activității și în situația în care insolvența este iminentă, în condițiile practicării unei strategii manageriale viabile, a unei administrări eficiente, cu perspective de redresare a societății, prevalând soluția salvării debitorului insolvent.
Astfel, Curtea apreciază că art. 138 lit. c) nu sancționează decizia continuării unei activități, în condițiile în care insolvența este iminentă, ci reaua-credință a persoanelor aflate la conducerea societății, care au decis continuarea unei activități comerciale ineficiente, exclusiv în interes personal, cu consecința prejudicierii creditorilor societății.
În speță, judecătorul sindic a reținut în mod corect că recurenta nu a administrat nicio probă în susținerea afirmațiilor sale care, prin ele însele, nu sunt de natură a face dovada întrunirii elementelor răspunderii personale ale pârâților-intimați, care au avut calitatea de administratori statutari ai societății aflate în stare de insolvență.
Împrejurarea că societatea a continuat să-și desfășoare activitatea, în condițiile în care aceasta acumula datorii la bugetul de stat, pe care nu reușea să le achite, nu este suficientă pentru atragerea răspunderii, câtă vreme nu s-a probat interesul personal al pârâților în continuarea activității.
În concret, recurenta trebuia să determine faptele săvârșite de intimați constând în aceea că ar fi dispus continuarea activității în interes personal, deși era evidentă încetarea de plăți și să producă dovezi concludente.
Teoria recurentei construită pe existența mandatului comercial nu are sprijin în materialul probator, constituind simple prezumții pe baza cărora nu poate fi atrasă răspunderea intimaților.
De altfel, în raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au determinat ., întocmit de lichidatorul judiciar SCP Casa de Insolvență H. IPURL, se arată că: „insolvența debitoarei se datorează unor cauze obiective, majoritatea externe și fără a implica culpa unei/unor persoane concrete din conducerea societății” și că „ nu s-a constatat producerea unor fapte care ar fi încadrabile în prevederile art. 138 din Legea insolvenței”.
În consecință, în mod corect, judecătorul sindic nu a reținut răspunderea personală a pârâților pentru această faptă.
Instanța constată că nici afirmațiile potrivit cu care pârâții ar fi săvârșit fapta prevăzută de art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006 nu sunt dovedite, din același raport întocmit de lichidatorul judiciar rezultând că administratorul statutar a pus la dispoziția lichidatorului judiciar documentația financiar-contabilă solicitată de acesta.
Așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar în recurs, (situațiile financiare ale societății debitoare balanța de verificare, bilanț contabil prescurtat, contul profit și pierdere, date informative etc.), au fost întocmite de către intimatul I. B., neputându-se reține în sarcina intimaților săvârșirea faptei constând în lipsa evidențelor contabile.
Pentru aceste considerente, constatând recursul nefundat, instanța îl va respinge urmând ca în temeiul dispozițiilor art. 312 Cod procedură civilă să mențină hotărârea recurată ca fiind temeinică și legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de creditoarea Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași împotriva sentinței civile nr. 428 din 13 martie 2013, pronunțată de Tribunalul Iași, Secția II civilă – faliment, hotărâre pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 27 mai 2013.
PreședinteJudecătorJudecător
G. AncaPalihovici LilianaSusanu C. A.
Grefier
G. D.
Red. P.L.
Tehnoredactat
G.D.
2 ex./ 27.06.2013
Tribunalul Iași: A. D.
| ← Procedura insolvenţei. Decizia nr. 234/2013. Curtea de Apel IAŞI | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
