Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1080/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1080/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 07-10-2013 în dosarul nr. 13585/99/2011/a1
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1080/2013
Ședința publică de la 07 Octombrie 2013
Completul compus din:
Președinte: C.-A. S.
Judecător: A. G.
Judecător: L. P.
Grefier: D. G.
S-a luat în examinare cererea de recurs formulată de Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Iași – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași împotriva sentinței civile nr. 1097 din 18 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Iași Secția II civilă – faliment în contradictoriu cu intimații-pârâți Copaciuc C. E. și Copaciuc T. C., având ca obiect angajarea răspunderii conform art. 138 din Legea insolvenței.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă că recursul este la primul termen de judecată, declarat și motivat în termen, la dosar s-a depus din partea intimaților Copaciuc C. E. și Copaciuc T. C. întâmpinarea, ce a fost comunicată recurentei la data de 30.09.2013; se solicită judecata cauzei în lipsă.
Instanța analizând actele și lucrările dosarului și văzând că la dosar s-a solicitat judecata recursului în temeiul dispozițiilor art. 242 Cod procedură civilă, rămâne în pronunțare asupra cererii de față.
După deliberare,
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față;
Prin sentința civilă nr. 1097/ 18.06.2013 pronunțată de Tribunalul Iași, Secția II civilă – faliment a fost respinsă acțiunea formulata de creditoarea Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași, cu sediul în mun. Iași, .. 26, jud. Iași, în contradictoriu cu pârâții C. C. E. si C. T. C., ambii cu domiciliul în mun. Iași, .. 11, parter, ..
Pentru a se pronunța în acest sens tribunalul a reținut următoarele:
În fapt, prin încheierea nr. 78/S/03.04.2012, Tribunalul Iași a deschis procedura simplificată a insolvenței debitorului .., dispunând totodată ..
Potrivit informațiilor furnizate de către Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Iași, pârâții au avut calitatea de asociași si administratori ai societății debitoare.
În drept, pentru a fi atrasă răspunderea personală a administratorului unei societăți în baza dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 cu modificările ulterioare, este necesar ca partea interesată să facă dovada îndeplinirii condițiilor art. 998 Cod Civil, respectiv a existentei unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, existentei unui raport de cauzalitate între fapta ilicita și prejudiciu și a vinovatei celui care a cauzat prejudiciul respectiv. Caracterul special al reglementarii invocate in cauza constă in aceea ca aprecierea culpei persoanei chemata sa răspundă este făcută in concreto, cerându-se o cauzalitate specifica intre fapta si prejudiciu, respectiv faptele enumerate, in măsura in care au fost săvârșite culpabil si au cauzat un prejudiciu, sa fi fost in măsura sa contribuie la ajungerea societății debitoare in insolvența.
Răspunderea instituită prin textul art. 138 alin. 1 lit. a-g din Legea nr. 85/2006 nu este o răspundere contractuală, pe temeiul contractului de mandat al administratorilor sociali, așa cum eronat susține reclamanta, ci o răspundere delictuală specială, de sine stătătoare, cu reguli proprii, derogatorii de la regulile specifice de drept comun, pe baza unei reglementări proprii, ea derivând nu din neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a mandatului dat organului de conducere de către societate, ci din săvârșirea faptelor mai sus enumerate care nu au nici o legătură cu mandatul primit.
Textul de lege menționat cu privire la răspunderea membrilor organului de conducere nu instituie o răspundere obiectivă pentru prejudiciul reprezentând totalul creanțelor creditorilor participanți la procedura insolvenței, ci o răspundere în care faptele imputate trebuie dovedite, atât în fapt, cât și în drept, sub aspectul condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 998-999 Cod civil, cât și sub aspectul condițiilor speciale prevăzute în textul legii pentru fiecare dintre faptele enumerate, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale urmând a dobândi particularități specifice în funcție de cazul reglementat în textul legii.
Nu există instituită prin lege o „prezumție legală de vinovăție și răspundere” în sarcina administratorului societății debitoare.
Reclamanta nu și-a propus alte probe decât înscrisurile existente la dosarul de insolvență.
Analizând condițiile răspunderii delictuale speciale, se reține:
Pârâților li se impută săvârșirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. a si c din Legea insolvenței, respectiv:
138 lit. a: au folosit bunurile și creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane,
138 lit. c: au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți.
Reclamantul a propus un raționament construit doar pe prezumții, astfel: nedepunerea actelor financiare la organele în drept creează prezumția că pârâții nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea și că au intenționat să ascundă aspecte ale activității firmei, ceea ce naște la rândul său prezumția că au desfășurat comerț în interes personal (138 lit. c) pentru a-și însuși rezultatele acestui comerț (138 lit. a).
Prezumțiile nu au putut fi coroborate cu alte probatorii, iar construcția reclamantului nu poate fi însușită de instanță.
Verificând cele ce reclamantul a indicat ca elemente materiale ale faptelor delictuale de la art. 138 și raportul de cauzalitate, judecătorul sindic a constatat:
Administrarea necorespunzătoare a societății, care ar fi determinat încetarea de plăți, ca și modul de folosire al activelor sau resurselor societății, luarea deciziilor de suspendare a activității reprezintă un management neinspirat, care nu este sancționat decât dacă sunt întrunite cerințele răspunderii delictuale speciale.
Din Raportul cauzelor depus la dosar rezulta ca insolventa a avut drept cauze factori obiectivi, nefiind identificate persoane fata de care sa se antreneze răspunderea prev. de art. 138 din Legea insolventei.
Nesesizarea instanței pentru . art. 27 este susceptibilă de aplicarea unei sancțiuni penale, fiind infracțiunea de bancrută reglementată de art. 143 din Legea insolvenței, dar nu reprezintă element al faptei de la art. 138 lit. c sau a din Legea insolventei. În plus, se cere ca fapta săvârșită să producă starea de insolvență, or nedeclararea acestei stări este ulterioară apariției ei.
Nu s-a probat de către reclamant că, într-adevăr, pârâții „au ținut o contabilitate fictivă” sau că „nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea”. Nu această conduită (nedepunerea situațiilor financiare) a generat starea de insolvență, ale cărei cauze sunt anterioare momentului pasivității pârâților.
Pentru invocarea art. 138 lit. a si c, creditoarei ii revenea sarcina de a arata, pe de-o parte, care au fost acțiunile sau inacțiunile pârâților care au avut ca scop satisfacerea unui interes personal, al lor sau al altora, prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c si care au dus la falimentul societății si pe de alta parte rolul lor in determinarea falimentului, afirmațiile generice nefiind suficiente, in considerarea specificului răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Simpla invocare a prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/200 nu este de natura a atrage, in mod necesar răspunderea membrilor organelor de conducere, căci legiuitorul nu a înțeles sa instituie o prezumție legala de vinovăție si răspundere în sarcina membrilor organelor de conducere ale societăților debitoare, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia ca prin faptele săvârșite s-a cauzat insolventa societății. Cum aceste dovezi nu au fost produse, instanța a respins cererea reclamantei.
Împotriva sentinței civile nr. 1097/18.06.2013 pronunțată de Tribunalul Iași, Secția II civilă – faliment a formulat recurs Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Iași criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte:
Soluția judecătorului sindic aduce atingere dreptului și interesului legitim al creditorului în recuperarea creanțelor.
Așa după cum a statuat teoria și practica judiciară, obligarea organelor de conducere a societății debitoare la suportarea pasivului acesteia cu bunurile personale reprezintă, în situația închiderii procedurii falimentului, fără a fi acoperite creanțele anunțate de creditori, singura posibilitate a statului de a-și recupera creanțele.
Având calitate de administrator la . Iași, sus-numiții au fost persoanele împuternicite să reprezinte societatea, fiind ținute direct răspunzătoare de îndeplinirea obligațiilor pe care legea sau actul constitutiv le impun în sarcina societății după cum rezultă și din art. 73 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale.
Având în vedere dispozițiile art. 27 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 care instituie obligativitatea pentru debitor de a solicita să fie supus dispozițiilor acestei legi în mai puțin de 30 de zile de la apariția stării de insolvență, consideră că doar existența anumitor interese personale i-au determinat pe administratorii-pârâți să nu solicite ca societatea să fie supusă prevederilor Legii insolvenței și, în consecință, apreciază că administratorii se fac vinovați de continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți, faptă care se încadrează în prevederile art. 138 alin. 1 litera c) din Legea nr. 85/2006.
Culpa administratorilor constă în aceea că, în momentul în care societatea debitoare a ajuns în imposibilitatea de a-și mai achita datoriile, nu au suspendat activitatea și că nu au anunțat creditorii despre aceasta, contribuind astfel la acumularea de noi datorii.
Nemairealizând profit, ba dimpotrivă, mergând în pierdere, situația financiară a societății a fost periclitată. Aceasta nu denotă decât lipsa de interes a organelor de conducere pentru redresarea societății, de unde se poate înțelege că activitatea desfășurată nu a urmărit decât realizarea unor interese personale și nu realizarea intereselor . Iași.
Starea de insolvabilitate a debitoarei, constatată și de judecătorul sindic prin sentința prin care s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, nu este decât urmare a unui management defectuos, a unei activități lipsite de eficiență economică și a unei administrări total necorespunzătoare a societății. Această situație de încetare a plăților a prejudiciat creditorii prin imposibilitatea încasării creanțelor scadente. Așa cum arată și doctrina în acest domeniu, simpla stare de încetare de plăți constituie un prejudiciu pentru creditori.
Potrivit informațiilor extrase din bilanțul prin care debitorul raporta activitate la organul fiscal, respectiv cel din anul 2011, societatea avea posibilități financiare să-și onoreze obligațiile fiscale dacă pârâții ar fi depus diligențe pentru valorificarea stocurilor în valoare de 9127 lei, pentru recuperarea creanțelor de la partenerii cărora le-a furnizat mărfuri și servicii în sumă de_ lei și dacă ar fi utilizat numerarul existent în casă și bănci în sumă de 107 lei pentru achitarea măcar parțială a obligațiilor fiscale restante.
Așa cum a statuat teoria și practica judiciară, obligarea organelor de conducere a societății debitoare la suportarea pasivului acesteia cu bunurile personale reprezintă, în situația închiderii procedurii falimentului, fără a fi acoperite creanțele anunțate de creditori, singura posibilitate a statului de a-și recupera creanțele.
Pentru motivele mai sus menționate, consideră că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006, astfel încât solicită admiterea recursului, casarea sentinței primei instanțe și obligarea pârâților Copaciuc C. E. și Copaciuc T. C. la plata pasivului societății debitoare.
Invocă dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 din Nodul cod de procedură civilă; art. 2, art. 138 alin. 1 și alin. 3 din Legea nr. 85/2006, art. 119 și art. 12 Cod procedură fiscală.
În cauză s-a formulat întâmpinare de către intimații-pârâți Copaciuc C. E. și Copaciuc T. C., în termenul stabilit de articolul 308 alineat (2) Cod procedură civilă, solicitându-se respingerea recursului.
În recurs nu s-au depus înscrisuri noi, în sensul articolului 305 Cod procedură civilă.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs invocate cât și a dispozițiilor legale operante în cauză, Curtea reține următoarele:
Criticile formulate de creditoarea Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași se circumscriu motivului de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, prin raportare la dispozițiile art. 138 lit „c” din Legea nr. 85/2006.
În calea de atac, instanța de control are obligația de a verifica legalitatea și temeinicia hotărârii exclusiv în limitele stabilite prin cererea de recurs, conform dispozițiilor art.316 Cod procedură civilă, raportat la art.295 alin. 1 Cod procedură civilă.
Conform art. 138 din Legea nr. 85/2006 judecătorul-sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitorului, persoană juridică ajunsă în stare de insolvență, să fie suportat de către membrii organelor de conducere care au contribuit la ajungerea debitorului în această situație, prin una din faptele enumerate limitativ de lege.
Natura juridică a răspunderii administratorilor împrumută, cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale, constituind o răspundere specială.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, pentru a fi angajată este necesar a fi îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, conform art. 998-999 Cod civil: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.
Caracterul special al răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 constă în aceea că textul de lege delimitează, printr-o enumerare exhaustivă, categoria faptelor - lit. a-g - considerate nelegitime, prejudiciul – care este acela al provocării sau contribuirii faptelor la ajungerea debitoarei în starea de insolvență – și cere o cauzalitate tipică între faptă și prejudiciu, culpa persoanei chemată a răspunde fiind apreciabilă in concreto.
Astfel, potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006, răspunderea membrilor organelor de conducere sau supraveghere ori a altor persoane, se poate face pentru una din următoarele fapte:
- lit. c) – au dispus în interes personal continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți;
Art. 1169 cod civil reglementează sarcina probei, în sensul că „cel care face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”, în timp ce art. 129 alin. (1) din Codul de procedură civilă, statuează, de asemenea, că părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului, având, totodată, obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. (1), precum și să-și probeze pretențiile și apărările, nu poate să determine convingerea instanței că acțiunea este întemeiată.
Astfel, dispoziția legală arată că răspunderea patrimonială a persoanelor enumerate se antrenează dacă acestea, prin faptele descrise de lege, au contribuit la producerea prejudiciului, provocarea stării de insolvență, reiterând principul de bază potrivit căruia nicio răspundere nu poate fi angajată în lipsa identificării tuturor elementelor răspunderii civile în mod cumulativ, natura juridică a răspunderii administratorului fiind aceea a unei răspunderi speciale care împrumută caracteristicile răspunderii delictuale.
Curtea reține că intimații-pârâți Copaciuc C. E. și Copaciuc T. C. nu se fac vinovați de fapta prev. de art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006, reclamanta nedovedind - prin probatoriul administrat – că aceștia au dispus în interes personal, continuarea activității societății, deși era evidentă atragerea stării de insolvență.
Reclamanta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași s-a limitat la a susține prin cererea sa că în perioada când activitatea debitorului era administrată de pârâți, societatea a acumulat datorii, fapt cert din care trage o . concluzii în sensul că aceasta și-au creat venituri și obligații de plată prin activitatea debitoarei, însă veniturile le-au folosit în interes personal, acumulând astfel datorii, concluzii care nu reprezintă decât prezumții simple ce nu au nici un fundament, în condițiile în care de esența activității comerciale țin operațiunile de creare de venituri și obligații de plată, ca fapte de comerț.
Reclamanta nu face o analiză a situațiilor contabile și a situației încasărilor și plăților efectuate în perioada de desfășurare efectivă a activității. Faptul că debitoarea a acumulat datorii se poate datora unui management defectuos, unor condiții economice sau de piață defavorabile, aspecte care țin de riscul activității comerciale.
Susținerile creditorului referitoare la pasivitatea pârâților nu sunt de natură a reține în sarcina acestora că „au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți”, în condițiile în care textul normativ impune o acțiune din partea subiectului activ, iar cerința esențială este ca acea activitate să fie exercitata în interesul lor personal.
Activitatea continuată trebuie să fie în măsură să conducă la încetarea de plăți în mod vădit, ceea ce presupune ca la un nivel minim de pregătire, pârâții putea sau trebuia să poată să conștientizeze consecința faptei, respectiv încetarea de plăți în scopul obținerii unui interes personal.
Desfășurarea unei activități manageriale neperformante, existența pe piață a unor condiții defavorabile, obținerea unor rezultate negative, nu sunt de natură a atrage incidența dispozițiilor art. 138, prin care se sancționează exclusiv săvârșirea culpabilă a actelor limitativ prevăzute ce au drept consecință insolvența societății comerciale.
Pe de altă parte, Curtea reține că raportul nr. 787 din 14.05.2012 privind cauzele și împrejurările care au condus la falimentul societății debitoare, prevăzut de art. 138 atestă că insolvența debitoarei se datorează unor cauze obiective, fără a implica culpa unei persoane concrete din conducerea societății.
Dispozițiile art. 138 litera c) urmăresc sancționarea neîndeplinirii obligației de sesizare a instanței în cazul în care instalarea stării de insolvență este iminentă, și continuarea activității se face în interes personal, în condițiile în care obligația de sesizare a instanței, conform art. 27 din lege, privește numai situația în care debitorul se află deja în stare de insolvență.
Potrivit art. 27 alin.2 din Legea nr. 85/2006, legiuitorul lasă la latitudinea debitorului decizia de a sesiza instanța sau de a continua activitatea, în condițiile în care apariția stării de insolvență este iminentă.
Din interpretarea prevederilor mai sus menționate, rezultă că debitorului îi este permisă continuarea activității și în situația în care insolvență este iminentă, în condițiile practicării unei strategii manageriale viabile, a unei administrări eficiente, cu perspective de redresare a societății, prevalând soluția salvării debitorului insolvent.
Astfel, Curtea apreciază că art. 138 lit. c) nu sancționează decizia continuării unei activități, în condițiile în care insolvența este iminentă, ci reaua-credință a persoanelor aflate la conducerea societății, care au decis continuarea unei activități comerciale ineficiente, exclusiv în interes personal, cu consecința prejudicierii creditorilor societății.
În speță, judecătorul sindic a reținut în mod corect că recurenta nu a administrat nicio probă în susținerea afirmațiilor sale care, prin ele însele, nu sunt de natură a face dovada întrunirii elementelor răspunderii personale ale pârâților - intimați, care a avut calitatea de administratori statutari al societății aflate în stare de insolvență.
Împrejurarea că societatea a continuat să-și desfășoare activitatea, în condițiile în care aceasta acumula datorii la bugetul de stat tot mai mari, pe care nu reușea să le achite ,nu este suficientă pentru atragerea răspunderii, câtă vreme nu s-a probat interesul personal al pârâților în continuarea activității.
În acest context, corect a reținut judecătorul-sindic că simpla invocare a dispozițiilor art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006 nu conduce automat la atragerea răspunderii administratorului la plata pasivului societății, în situația în care nu s-a făcut dovada întrunirii- cumulative- a condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie
Pe de altă parte, administratorii răspund în condițiile reglementate de contractul de mandat dar numai față de societate, dispozițiile legale fiind speciale și deci de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie. Astfel, nu se poate susține că răspunderea instituită de o dispoziție legală specială poate fi extinsă prin analogie și la raporturile dintre societate și terții creditori, astfel cum este cazul cererilor întemeiate pe dispozițiile art 138 din legea insolvenței deoarece o astfel de extrapolare ar adăuga la lege si ar fi contrară principiului conform căruia „unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă – „ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus”.
În consecință, curtea apreciază legală și temeinică sentința atacată, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, astfel că, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, urmează a fi respins ca nefondat recursul formulat de creditoarea Administrația Finanțelor Publice a municipiului Iași împotriva sentinței civile nr. 1097 din 18 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Iași Secția II civilă – faliment, prin care a fost respinsă cererea creditoarei Administrația Finanțelor Publice a municipiului Iași privind antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâților. Va fi menținută ca legală și temeinică sentința recurată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Iași – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași împotriva sentinței civile nr. 1097/ 18 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Iași secția II civilă faliment, pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 07 Octombrie 2013.
Președinte, C.-A. S. | Judecător, A. G. | Judecător, L. P. |
Grefier, D. G. |
Red. S.C.A.
Tehnoredactat
G.D.
2 ex./18.10.2013
Tribunalul Iași: Z. L. N.
| ← Procedura insolvenţei. Decizia nr. 820/2013. Curtea de Apel IAŞI | Procedura insolvenţei. Hotărâre din 14-10-2013, Curtea de... → |
|---|
