Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1183/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1183/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 21-10-2013 în dosarul nr. 11658/99/2011/a1
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1183/2013
Ședința publică de la 21 Octombrie 2013
Completul compus din:
Președinte: A. G.
Judecător: L. P.
Judecător: C.-A. S.
Grefier: D. G.
S-a luat în examinare cererea de recurs formulată de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași împotriva sentinței civile nr. 1144 din 19.06.2013 pronunțată de Tribunalul Iași, Secția II civilă – faliment în contradictoriu cu intimata V. G., având ca obiect angajarea răspunderii conform art. 138 din Legea insolvenței.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă că recursul a rămas în pronunțare în ședința publică din 14 octombrie 2013, când părțile au fost lipsă la acel termen de judecată și din lipsă de timp pentru deliberare, instanța a amânat pronunțarea cauzei la data de astăzi, când:
După deliberare,
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față;
Prin sentința civilă nr. 1144/2013 din 19 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Iași, Secția II civilă – faliment a fost respinsă cererea formulată reprezentanții reclamatei AFPM Iași de în contradictoriu cu pârâtul V. G. domiciliat în Iași, .. 623, ., .> Pentru a se pronunța în acest sens tribunalul a reținut următoarele:
Acordând cuvântul asupra cererii formulate de către reclamant instanța reține:
Activitatea pârâtului de a continua activitatea debitoarei prin generarea de debit în prejudiciul creditorilor reprezintă un aspect culpabil, necontestat de către cel dintâi.
Această activitate este sancționată de către dispozițiile art. 138, lit. c din lege în condițiile în care prin derularea ei s-ar întruni condițiile cauzalității dintre faptă și prejudiciul resimțit în patrimoniul creditorilor..
Ori reclamanta s-au limitat doar a face simple aprecieri în ceea ce privește culpa pârâtului, care chiar întemeiate fiind, nu pot forma convingerea instanței că din acest motiv s-a ajuns la incapacitatea de plată și totodată insolvența firmei.
Prin urmare nu s-a putut reține o prezumție conform căreia, în condițiile în care pârâtul a continuat activitatea debitoarei în prejudiciul creditorilor, acest lucru a fost premeditat.
Pe de altă parte neținerea contabilității conforme legii, nu poate constitui în sine o condiție singulară pentru a atrage răspunderea patrimonială; aceasta întrucât nu se poate deduce legătura de cauzalitate necesară dintre neținerea contabilității și aspectul premeditat al conducerii debitoarei în incapacitate de plată și ulterior în insolvență.
În consecință instanța a considerat că nu poate doar în baza acestor aprecieri să dispună atragerea răspunderii personale patrimoniale a pârâtului, și a respins cererea ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței civile nr. 1144/19.06.2013 pronunțată de Tribunalul Iași Secția II civilă – faliment a formulat recurs Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte:
Netemeinicia soluției instanței de fond rezultă din faptul că prezența obligațiilor fiscale în sarcina debitorului, în calitatea sa de contribuabil, demonstrează că acesta a desfășurat o activitate comercială generatoare de venit, conform declarațiilor depuse la organul fiscal și în raport de care s-au calculat aceste obligații și pentru a căror neachitare la termen, se percep accesorii, faptă ce se încadrează în prevederile art. 138 alin. 1 litera a) și c) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.
Administratorul Verniza G. se face vinovată de un management neperformant și de utilizarea resurselor societății în interes personal, fapt ce a cauzat starea de insolvență.
Împrejurarea că societatea datorează bugetului de stat impozit pe profit, impozit pe venituri salarii, T.V.A., CAS, CASS, șomaj, amenzi, denotă că debitoarea a desfășurat de activitate și a obținut venituri, care însă au fost destinate uzului personal al administratorilor.
Prezența obligațiilor fiscale în sarcina debitorului, în calitatea sa de contribuabil, indică faptul că acesta a desfășurat o activitate comercială generatoare de venit, conform declarațiilor depuse la organul fiscal și în raport de care s-au calculat aceste obligații și pentru a căror neachitare la termen, se percep accesorii, fapta ce se încadrează în prevederile art.138 alin. 1 lit. a) din Legea NR. 85/2006 privind procedura insolvenței.
Din cuprinsul raportului privind cauzele insolvenței întocmit de către lichidatorul judiciar, rezultă că administratorul nu a întreprins măsuri de redresare economică a unității și nici nu a depus diligențele necesare pentru salvarea firmei prin reducerea cheltuielilor încă din 2006.
Deși cunoștea situația precară a societății administratorul debitoarei nu a formulat acțiunea prevăzută de art. 27 din Legea nr. 85/2006 pentru a fi supusă procedurii insolvenței.
În urma analizei efectuate de către personalul de specialitate din cadrul A.F.P. a municipiului Iași asupra dosarului fiscal, a evidenție declarațiilor din programul informatic DECIMP, a fișei agentului economic, s-a constatat că societatea nu a mai depus declarații privind obligațiile fiscale din iunie 2007, obligația legală fiind a administratorilor care poartă răspunderea pentru sustragerea de la declararea și plata obligațiilor către bugetul consolidat al statului.
De asemenea, administratorul nu a fost preocupat de recuperarea creanțelor neîntocmind din timp documentația în vederea recuperării lor și întocmirii viramentelor către bugetul consolidat al statului pentru reducerea datoriilor existente în fișa sintetică. În anul 2005 acestea erau în sumă de 1971 lei, iar la data de 31.12.2006 valoarea acestora a crescut la 18.179 lei, deci administratorul nu a depus diligențe în vederea recuperării lor.
Debitoarea avea înregistrat în patrimoniu stocuri în sumă de 17.735 lei în anul 2005, iar în anul următor constatându-se o creștere a stocului de 56.503 lei, dar acestea nu au fost evaluate și lichidate în vederea diminuării obligațiilor către bugetul consolidat al statului.
Disponibilitățile bănești au fost în sumă de 222.834 lei în anul 2009, iar în anul 2010 soldul a crescut la 246.388 lei, dar nu a fost lichidat în vederea diminuării datoriilor către bugetul consolidat al statului.
Societatea a avut capacitate de plată a obligațiilor deoarece în anii analizați existau imobilizări corporale, active circulante pentru valorificarea și achitarea tuturor datoriilor existente în fișa societății.
În urma Raportului de Inspecție Fiscală încheiat la 28.05.2009 organele de control au procedat la stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare în sumă de 32.473 lei ca urmare a nedepunerii la termenele prevăzute de lege a declarațiilor pentru anii 2007 – 2008.
Existența stării de insolvență coroborată cu inacțiunea administratorului debitoarei de a nu formula acțiunea prevăzută de art. 27 din legea anterior menționată, conduce la concluzia că administratorii au dispus în interes personal și nu în interesul firmei, continuarea unei activități care a dus la încetarea de plăți, faptă prevăzută de art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006.
Instanța de fond nu a avut în vedere faptul că administratorii statutari sunt răspunzători pentru organizarea și conducerea contabilității, precum și pentru toate neregulile constatate în legătură cu ținerea evidenței contabile.
Astfel, potrivit art. 10 din Legea nr. 82/1991, organizarea și conducerea contabilității și deci, a întocmirii și înregistrării la organele fiscale a raporturilor contabile, sunt în obligația și răspunderea administratorilor oricărei societăți comerciale presupusă a fi în activitate, pentru ca datele analitice cuprinse în aceste documente oferă o imagine a operațiunilor executate de societatea în cauză și a rezultatelor obținute, iar în conformitate cu prevederile art. 73 din Legea nr. 31/1990 republicată, administratorii sunt solidari răspunzători pentru existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere.
Este de presupus însă că, dacă în speță ar fi fost organizată și ținută o contabilitate, aceste evidențe contabile ar fi trebuit să se reflecte în raporturile contabile impuse de lege depuse la organele abilitate pentru verificarea lor. Însă, debitorul, prin administratorul-pârât nu s-a mai preocupat de gestionarea contabilității, conduită care reprezintă o încălcare atât a prevederilor art. 10 din Legea nr. 82/1991, dar și a prevederilor art. 201 din Legea nr. 31/1990 și este de natură să atragă aplicarea față de acesta a prevederilor art. 138 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 85/2006.
Chiar dacă lipsa unei evidențe contabile sau neținerea contabilității în conformitate cu legea nu reprezintă în sine o faptă generatoare de prejudicii, omisiunea informării organelor fiscale asupra activității derulate de societate prin prezentarea raporturilor contabile la care legea obligă și respectiv publicitatea acestor raportări, denotă intenția pârâtului de a păstra în clandestinitate atât operațiunile derulate de societatea administrate, cât și veniturile obținute din exploatare, și implicit de sustragere a acestora de la controlul fiscal, dar și de a ascunde patrimoniul societății față de creditorii permițând concluzia că administratorul a continuat comerț în interes personal, cu însușirea rezultatelor acestui comerț și ignorarea plății obligațiilor sociale, fapte prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. a) și c) din Legea nr. 85/2006.
Aspectele anterior menționate demonstrează vinovăția administratorului statutar cu privire la modul în care a fost ținută evidența contabilă, faptele enunțate încadrându-se în prevederile art. 138 alin. 1 lit. d).
Pe de altă parte, referitor la vinovăția administratorilor, teoria și practica în dreptul comercial statuează că răspunderea delictuală operează pentru cea mai ușoară culpă. Răspunderea membrilor organelor de conducere ale societății comerciale ajunsă în încetare de plăți, așa cum este reglementată de prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006, este o răspundere specială având ca scop al reglementării sale punerea la îndemâna creditorilor a unor mijloace juridice adecvate, a căror finalitate rezidă din satisfacerea necesității acoperirii pasivului debitoarei falite. Dispozițiile referitoare la aceasta fiind cuprinse într-o lege specială se completează cu legea generală acolo unde legea specială nu prevede.
În cauză sunt incidente și dispozițiile art. 998-999 cod civil care arată că „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat să-l repare” și „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și acela ce a cauzat prin neglijență sau prin imprudența sa”.
Prin neplata datoriilor către A.F.P. Iași, pârâtul în calitate de organ de conducere, a creat un prejudiciu bugetului de stat, iar conform articolelor mai sus-citate aceștia sunt obligați la repararea prejudiciului.
Prin neintroducerea cererii de intrare în faliment la momentul intrării în incapacitate de plată, administratorii au acceptat tacit creșterea obligațiilor debitoarei către bugetul consolidat al statului, împovărând situația precară a acesteia prin adăugarea de accesorii la debitele deja existente.
Așa după cum a statuat teoria și practica judiciară, obligarea organelor de conducere ale societății debitoare la suportarea pasivului acesteia cu bunurile personale reprezenta, în situația închiderii procedurii falimentului, fără a fi acoperite creanțele anunțate de creditori, singura posibilitate a statului de a-și recupera creanțele.
În lumina dispozițiilor Legii nr. 85/2006, instituirea răspunderii personale a organelor de conducere a societății reprezintă atât o sancțiune pentru persoanele care au contribuit la ajungerea debitoarei în stare de incapacitate de plată, dar, în același timp și o garanție pentru terții aflați în raporturi juridice comerciale cu debitoarea în ceea ce privește posibilitatea recuperării creanțelor în caz de insolvență.
Răspunderea organelor de conducere ale societății ajunsă în încetare de plată așa cum este reglementată de legea privind procedura insolvenței, este o răspundere specială care pune la îndemâna creditorilor mijloace juridice adecvate pentru a asigura bunurile necesare acoperirii pasivului debitoarei falite și dispozițiile legale ce o conțin se completează cu norma comună în materie acolo unde legea specială nu dispune. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 35 alin. 3 și 4 din decretul nr. 31%1954: „Faptele ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor. Faptele ilicite atrag și răspunderea personală a celui ce le-a săvârșit, față de persoana juridică, cât și față de cel de-al treilea”.
Raportul dintre administratorul statutar și societatea debitoare este guvernat de prevederile art. 72 din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora „ obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute în aceasta lege”. Mandatul este cuprins în actul constitutiv (art. 5) sau în hotărârea adunării generale și este acceptat prin semnarea în registrul comerțului. Acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport contractual de mandat comercial cu persoana juridică.
De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 1540 Cod civil, „ mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, dar însă și de culpă în executarea mandatului”, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, în cazul în care mandatul are caracter oneros, răspunderea mandatarului (administratorului) se apreciază cu mai multă rigurozitate. Or, potrivit art. 374 din Codul comercial, mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros.
Administratorii cu puteri depline, sus-numiții sunt cei care au avut, în fapt și în drept, conducerea societății debitoare, situația financiară a . fiind rezultatul activității desfășurate de reprezentantul acesteia.
Starea de insolvabilitate a debitoarei, constatată și de judecătorul sindic prin încheierea prin care s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, nu este decât urmarea unui management defectuos, a unei activități lipsite de eficiență economică și a unei administrări total necorespunzătoare a societății. Această situație de încetare a plăților a prejudiciat creditorii prin imposibilitatea încasării creanțelor scadente. Așa cum arată și doctrina în acest domeniu, simpla stare de încetare de plăți constituie un prejudiciu pentru creditori.
Vinovăția administratorului constă în aceea că, în momentul în care societatea debitoare a ajuns în imposibilitatea de a-și mai achita datoriile, nu a suspendat activitatea și că nu a anunțat creditorii despre aceasta, contribuind astfel la cumularea unor noi datorii. Nemairealizând profit, ba dimpotrivă, mergând în pierdere, situația financiară a societății a fost periclitată. Aceasta nu denotă decât lipsa de interes a organelor de conducere pentru redresarea societății, de unde se poate înțelege că activitatea desfășurată nu a urmărit decât realizarea unor interese personale.
Creanțele creditorilor ar fi fost cu mult diminuate (ori inexistente) dacă administratorul societății și-ar fi îndeplinit atribuțiile stabilite prin actul constitutiv și, ocupându-se de buna funcționare a societății, ar fi achitat taxele și impozitele. Administratorul-pârât a continuat activitatea deși acesta conducea la majorarea pasivului societății.
Pentru motivele mai sus prezentate, consideră că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. a), c) și d) din Legea nr. 85/2006, și că cererea este dovedită, astfel încât solicită admiterea recursului, casarea sentinței primei instanțe și obligarea pârâtului V. G. la plata pasivului societății debitoare.
În cauză nu s-a formulat întâmpinare de către intimata V. G., în termenul stabilit de articolul 308 alineat (2) Cod procedură civilă.
În recurs nu s-au depus înscrisuri noi, în sensul articolului 305 Cod procedură civilă.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale operante în cauză, Curtea reține următoarele:
Criticile formulate de recurentul Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași, prin reprezentantul său legal, se circumscriu motivului de nelegalitate prev. de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, în dezvoltarea motivelor de recurs analizându-se maniera în care a fost soluționată cererea de antrenare a răspunderii patrimoniale a administratorului statutar, în ceea ce privește faptele enumerate de art.138 alin 1 lit. a, c și d din Legea nr. 85/2006.
În calea de atac, instanța de control are obligația de a verifica legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate de judecătorul sindic, în limitele în care acesta a fost investit, dând eficiență principiului disponibilității părții ce a sesizat instanța de judecată cu anumite fapte imputate intimatei V. G., respectiv cele prevăzute de art.138 alin 1 lit. c și d din Legea nr. 85/2006.
În aceste condiții, exercitarea controlului judecătoresc asupra hotărârii recurate va viza exclusiv faptele prevăzute de art.138 alin 1 lit. c și d din Legea nr. 85/2006 iar nu și fapta menționată de art.138 alin 1 lit. a din aceeași lege, cu a cărei analiză prima instanță nu a fost sesizată.
Conform art. 138 din Legea nr. 85/2006 judecătorul-sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitorului, persoană juridică ajunsă în stare de insolvență, să fie suportat de către membrii organelor de conducere care au contribuit la ajungerea debitorului în această situație, prin una din faptele enumerate limitativ de lege.
Natura juridică a răspunderii administratorilor împrumută, cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale, constituind o răspundere specială.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, pentru a fi angajată este necesar a fi îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, conform art. 998-999 Cod civil: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.
Caracterul special al răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 constă în aceea că textul de lege delimitează, printr-o enumerare exhaustivă, categoria faptelor - lit. a-g - considerate nelegitime, prejudiciul – care este acela al provocării sau contribuirii faptelor la ajungerea debitoarei în starea de insolvență – și cere o cauzalitate tipică între faptă și prejudiciu, culpa persoanei chemată a răspunde fiind apreciabilă in concreto.
Astfel, potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006, răspunderea membrilor organelor de conducere sau supraveghere ori a altor persoane, se poate face pentru una din următoarele fapte: lit. c) – au dispus în interes personal continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți;
Art. 1169 Cod civil reglementează sarcina probei, în sensul că „cel care face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”, în timp ce art. 129 alin. (1) din Codul de procedură civilă, statuează, de asemenea, că părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului, având, totodată, obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. (1), precum și să-și probeze pretențiile și apărările, nu poate să determine convingerea instanței că acțiunea este întemeiată.
Astfel, dispoziția legală arată că răspunderea patrimonială a persoanelor enumerate se antrenează dacă acestea, prin faptele descrise de lege, au contribuit la producerea prejudiciului, provocarea stării de insolvență, reiterând principul de bază potrivit căruia nicio răspundere nu poate fi angajată în lipsa identificării tuturor elementelor răspunderii civile în mod cumulativ, natura juridică a răspunderii administratorului fiind aceea a unei răspunderi speciale care împrumută caracteristicile răspunderii delictuale.
Curtea reține că administratorul statutar intimata V. G. nu se face vinovată de fapta prev. de art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006, reclamanta nedovedind - prin probatoriul administrat – că aceasta a dispus în interes personal, continuarea activității societății, deși era evidentă atragerea stării de insolvență.
Raportul nr. 393 din 26.04.2012 privind cauzele și împrejurările care au condus la falimentul societății debitoare, prevăzut de art. 138 atestă că acestea nu s-au putut identifica.
Reclamanta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași s-a limitat la a susține prin cererea sa că în perioada când activitatea debitorului era administrată de pârâtă, societatea a acumulat datorii, fapt cert din care trage o . concluzii în sensul că aceasta și-au creat venituri și obligații de plată prin activitatea debitoarei, însă veniturile le-au folosit în interes personal, acumulând astfel datorii, concluzii care nu reprezintă decât prezumții simple ce nu au nici un fundament, în condițiile în care de esența activității comerciale țin operațiunile de creare de venituri și obligații de plată, ca fapte de comerț.
Împrejurarea că societatea a continuat să-și desfășoare activitatea, în condițiile în care aceasta acumula datorii la bugetul de stat tot mai mari, pe care nu reușea să le achite, nu este suficientă pentru atragerea răspunderii, câtă vreme nu s-a probat interesul personal al pârâtei în continuarea activității.
În concret, recurenta trebuia să determine faptele săvârșite de intimată constând în aceea că ar fi dispus continuarea activității în interes personal, deși era evidentă încetarea de plăți și să producă dovezi concludente.
Curtea notează că reclamanta nu face o analiză a situațiilor contabile și a situației încasărilor și plăților efectuate în perioada de desfășurare efectivă a activității. Faptul că debitoarea a acumulat datorii se poate datora unui management defectuos, unor condiții economice sau de piață defavorabile, aspecte care țin de riscul activității comerciale.
Susținerile creditorului referitoare la pasivitatea pârâtei nu sunt de natură a reține în sarcina acestuia că „a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți”, în condițiile în care textul normativ impune o acțiune din partea subiectului activ, iar cerința esențială este ca acea activitate să fie exercitată în interesul său personal.
Activitatea continuată trebuie să fie în măsură să conducă la încetarea de plăți în mod vădit, ceea ce presupune ca la un nivel minim de pregătire, pârâta putea sau trebuia să poată să conștientizeze consecința faptei, respectiv încetarea de plăți în scopul obținerii unui interes personal.
Nici împrejurarea că societatea debitoare datorează impozite și contribuții pentru șomaj bugetului de stat nu este de natură a dovedi faptul că societatea a obținut venituri pe care fosta conducere le-ar fi folosit în interes personal.
Desfășurarea unei activități manageriale neperformante, existența pe piață a unor condiții defavorabile, obținerea unor rezultate negative, nu sunt de natură a atrage incidența dispozițiilor art. 138, prin care se sancționează exclusiv săvârșirea culpabilă a actelor limitativ prevăzute ce au drept consecință insolvența societății comerciale.
În acest context, corect a reținut judecătorul-sindic că simpla invocare a dispozițiilor art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006 nu conduce automat la atragerea răspunderii administratorului la plata pasivului societății, în situația în care nu s-a făcut dovada întrunirii – cumulative - a condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.
Pe de altă parte, administratorii răspund în condițiile reglementate de contractul de mandat dar numai față de societate, dispozițiile legale fiind speciale și deci de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie. Astfel, nu se poate susține că răspunderea instituită de o dispoziție legală specială poate fi extinsă prin analogie și la raporturile dintre societate și terții creditori, astfel cum este cazul cererilor întemeiate pe dispozițiile art. 138 din legea insolvenței deoarece o astfel de extrapolare ar adăuga la lege si ar fi contrară principiului conform căruia „unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă – „ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus”.
Nici fapta prev de art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006 nu poate fi reținută în sarcina intimatei V. G..
Potrivit textului, răspunderea poate fi antrenată dacă pârâta „ a ținut o contabilitate fictivă, a făcut să dispară unele documente contabile sau nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea.”
Curtea arată că această răspundere, special reglementată în Legea nr. 85/2006, nu prezumă legătura cauzală între neținerea contabilității de către administrator și provocarea stării de insolvență, iar aducerea societății în insolvență și faliment nu este neapărat consecința imediată a acestui fapt, așa cum consideră recurenta în detalierea motivelor recursului.
Art. 1169 Cod civil statuează cu privire la sarcina probei, în sensul că „cel care face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”, neputând primi susținerea recurentei în sensul că neîntocmirea evidenței contabile prezumă ascunderea situației financiare.
Împrejurarea că la dispoziția administratorului judiciar și ulterior, a lichidatorului, nu au fost puse documentele contabile nu valorează proba neținerii contabilității, a sustragerii sau distrugerii acestor documente, ci, cel mult, o poate prezuma, prezumție insuficientă însă, câtă vreme nu este realizată proba concretă a autoratului și legăturii cauzale dintre fapte și prejudiciu – instalarea stării de insolvență ca efect al neținerii contabilității ori al distrugerii ei.
Astfel, dispoziția legală arată că răspunderea patrimonială a persoanelor enumerate se antrenează dacă acestea, prin faptele descrise de lege, au contribuit la producerea prejudiciului, provocarea stării de insolvență, reiterând principul de bază potrivit căruia nicio răspundere nu poate fi angajată în lipsa identificării tuturor elementelor răspunderii civile în mod cumulativ, natura juridică a răspunderii administratorului fiind aceea a unei răspunderi speciale care împrumută caracteristicile răspunderii delictuale.
Nu s-a probat de către reclamantă că intimata ar fi ținut „o contabilitate fictivă” sau că „nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea” în condițiile în care nici lichidator nu a putut intra în posesia tuturor documentelor contabile, pentru a putea verifica acest aspect. Chiar dacă lipsa de colaborare din partea intimatului a îngreunat sarcina lichidatorului judiciar de a identifica eventualele bunuri existente în patrimoniul debitoarei, nu s-a făcut dovada că această conduită ar fi generat insolvența debitoarei.
Sub acest aspect, nepredarea către lichidator a tuturor actelor prevăzute în art. 28 din Legea 85/2006 nu echivalează cu neținerea contabilității în conformitate cu legea, ci poate constitui eventual elementul material al infracțiunii prevăzută la art. 147 din Legea 85/2006, care se pedepsește cu amendă sau închisoare și nu cu atragerea răspunderii patrimoniale a subiectului activ pentru partea din pasivul debitorului rămasă neacoperită in urma lichidării.
În cazul încălcării obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea nu se poate susține că există o prezumție de culpă, din formularea art.138 lit. d) din Legea nr. 85/2006 rezultând cu evidență că aceste fapte nu pot fi săvârșite decât cu intenție, care trebuie dovedită cu probe convingătoare, în persoana fiecăruia dintre cei considerați răspunzători, aspect care nu a fost probat în cauză.
În consecință, curtea apreciază legală și temeinică sentința atacată, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, astfel că, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, urmează a fi respins ca nefondat recursul formulat de recurentul Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași, prin reprezentantul său legal, împotriva sentinței civile nr. 1144/19.06.2013 pronunțată de Tribunalul Iași – Secția II Civilă – F. care va fi menținută ca legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași prin reprezentantul său legal împotriva sentinței civile nr. 1144/19.06.2013 pronunțată de Tribunalul Iași – Secția II Civilă – F., sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 21 Octombrie 2013.
Președinte, A. G. | Judecător, L. P. | Judecător, C.-A. S. |
Grefier, D. G. |
Red. S.C.A.
Tehnoredactat
G.D.
2 ex./ 13.11.2013
Tribunalul Iași: A. D.
| ← Procedura insolvenţei. Decizia nr. 198/2013. Curtea de Apel IAŞI | Procedura insolvenţei. Sentința nr. 664/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
