Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Sentința nr. 1240/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1240/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 08-05-2013 în dosarul nr. 692/99/2011/a1
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 608/2013
Ședința publică de la 08 Mai 2013
Completul compus din:
Președinte: V. C.-S.
Judecător: C. T.
Judecător: C. A.
Grefier: I. P.
S-a luat în examinare cererea de recurs formulată de N.-T. E. R. împotriva sentinței civile nr. 1240 din 19 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Iași, lichidator fiind LD E. G. IPURL, în calitate de administrator judiciar al societății debitoare ., având ca obiect angajarea răspunderii conform art. 138 din Legea nr. 85/2006.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat F. B. ce substituie pe avocat F. M. pentru recurenta N. T. E. R., lipsă fiind reprezentantul intimatului LD E. G. IPURL, în calitate de administrator judiciar al societății debitoare ..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul asupra cauzei de către grefier care învederează aspectele mai sus menționate cu privire la prezența părților și la modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, că este la al patrulea termen de judecată și că se solicită judecata în lipsă.
Avocat F. B. pentru recurenta N.-T. E. R. depune la dosar delegație de substituire a avocatului F. M. și arată că nu are de formulat alte cereri.
Instanța constată cercetarea judecătorească finalizată și acordă cuvântul la dezbateri.
Avocat F. B. pentru recurenta N.-T. E. R. solicită admiterea recursului, desființarea hotărârii recurate și exonerarea recurentei de la plata sumelor la care a fost obligată la fond. Arată că probele nu au fost corect evaluate de către prima instanță și că la momentul cesiunii părților sociale s-a procedat de către recurentă la predarea tuturor bunurilor și actelor. Consideră că nu se poate solicita fostului administrator plata acestor sume. Precizează că există la dosar balanța de verificare de la momentul cesiunii din care rezultă o situație contrară celei trecute în raportul cauzelor și împrejurărilor ce au atras starea de insolvență. Mai arată că modul de lucru al administratorului judiciar nu poate să rămână nesancționat și că creditul a fost preluat integral de un terț, respectiv Ț. M. Întreprindere Individuală, nefiind folosit în scop propriu sau în interesul altei persoane. Consideră că a fost înlăturată legătura de cauzalitate. Mai precizează că referitor la noul administrator a făcut dovada condamnării acestuia și faptul că i s-a interzis orice activitate de asociere sau administrare a unei societăți comerciale. Acea despovărare făcută prin contractul de novație nu poate duce la atragerea răspunderii în temeiul art. 138 din Legea nr. 85/2006. În balanța de verificare soldul este „0” și nu există un stoc de marfă care ar fi împiedicat continuarea activității. Cheltuielile de judecată le va solicita pe cale separată.
Instanța, declarând dezbaterile încheiate, în baza art. 150 Cod procedură civilă, rămâne în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Deliberând asupra recursului de față, constată:
Prin sentința civilă nr. 1240 din 19.09.2012, pronunțată în dosarul nr._ Tribunalul Iași, Secția II Civilă – F. a admis cererea formulată de reclamantul LD E. G. IPURL în calitate de administrator judiciar al debitoarei . în contradictoriu cu pârâta N. Ț. E.-R..
A fost obligată pe pârâta N. Ț. E.-R., în calitate de fost administrator al debitoarei în faliment . la plata către aceasta a sumei de 174 740,47 lei.
A fost încuviințată executarea sumei de mai sus după închiderea procedurii prin executorul judecătoresc și repartizarea acesteia potrivit dispozițiilor art. 142 alin. 2 din Legea insolvenței, în baza unui tabel definitiv consolidat pus la dispoziția executorului de lichidatorul judiciar reclamant.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele considerente:
Prin sentința civilă nr. 690/S/04.05.2011 a Tribunalului Iași s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenței împotriva debitorului . sediul în Iași, ., ..O.R.C. J22- 1319-1996 și a fost numit în calitate de administrator judiciar LD E. G. IPURL.
Potrivit relațiilor oferite de Oficiul Registrului Comerțului Iași, societatea debitoare a fost înființată în anul 1996, în perioada_10 a avut ca administrator statutar pe pârâta N. Ț. E.-R., care s-a retras din societate, devenind administrator statutar numitul C. M..
Din aceasta perspectivă, judecătorul sindic a reținut că în conformitate cu art. 138 pct. 1 din Legea nr. 85/2006, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoana juridica, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum si de orice alta persoana care a cauzat starea de insolventa a debitorului.
Referitor la apariția stării de insolvență, din analiza cererii de deschidere a procedurii, rezulta fără putință de tăgadă că aceasta este contemporana cu perioada in care administrator statutar a fost N. Ț. E.-R.. Astfel, cererea a fost formulată de reclamanta AFP Iași la data de 21.01.2011, după aproximativ 6 luni de la data transmiterii părților sociale de către pârâtă, pentru o creanță în valoare de 180.859 lei.
Instanța de fond a avut în vedere și faptul că, deși pârâta a făcut dovada că a predat noilor asociați documentele contabile, nu același lucru se poate spune și despre bunurile din patrimoniul societății, nefiind nicio dovadă că acestea au fost efectiv preluate de noii asociați.
Antrenarea răspunderii membrilor organelor de supraveghere sau conducere ale debitorului persoana juridica și a oricărei alte persoane care a cauzat starea de insolvența a debitorului prin faptele expres și limitativ prevăzute presupune îndeplinirea cumulativa a următoarelor condiții: prejudiciul creditorilor, fapta ilicita a membrilor organelor de conducere/supraveghere sau a oricărei alte persoane vinovate de producerea stării de insolventa, fapta care sa se încadreze în cel puțin unul dintre cazurile prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. a – g, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita și insuficienta fondurilor bănești disponibile pentru plata de către debitorul insolvent a datoriilor exigibile și culpa persoanelor a căror răspundere se solicita.
În speță una dintre faptele imputate pârâtei este cea prevăzută de dispozițiile art. 138 lit. a, potrivit cărora antrenarea răspunderii civile delictuale a unei persoane presupune întrunirea a doua condiții: folosirea bunurilor sau creditului unei persoane juridice și crearea unui profit în folosul administratorului sau al unei alte persoane.
Sub acest aspect judecătorul sindic a reținut faptul că, potrivit documentelor contabile corespunzătoarei datei de 31.12.2009, ultimele depuse la Administrația Finanțelor Publice si accesibile practicianului in insolventa, in patrimoniul debitoarei se aflau stocuri în valoare de 194 634 lei, precum și suma de 2 619 lei în contul casă și conturi la bănci.
Cu privire la aceste bunuri nu exista dovezi ale modului în care au fost utilizate sau dacă au fost predate efectiv noilor asociați și nici nu au fost predate practicianului în insolvență.
Apreciind că lipsa acestor bunuri întrunește elementele constitutive ale faptei prevăzute de art. 138 al 1 lit. a, cei doi pârâți urmează a fi obligați in solidar la plata sumei de 198 289 lei.
Referitor la cea de-a doua fapta imputata pârâților de care reclamant, respectiv cea prevăzută de art. 138 al 1 lit. c, constând în nepredarea documentelor contabile, judecătorul sindic a retinut că pârâta a făcut dovada că aceste documente nu se mai aflau în posesia sa.
Întrucât legea nu a instituit o prezumție de vinovăție si de răspundere în sarcina paratului, ci doar posibilitatea instituirii răspunderii, în situația în care se dovedește că prin săvârșirea faptelor enumerate a fost cauzată starea de insolvență a societății debitoare, potrivit dispozițiile art. 1169 Cod civil, reclamantului îi revine sarcina probei, în speța lichidatorului judiciar desemnat. Or, acesta nu a administrat dovezi din care să reiasă că prin nedepunerea documentelor contabile pârâții au cauzat starea de insolvență a debitoarei.
În consecință, față de considerentele expuse, a fost admisă cererea privind antrenarea răspunderii personale a pârâtei față de societatea debitoare pentru suma de 174 740,47 lei.
Împotriva acestei sentinței a declarat recurs, în termen și motivat, pârâta N. Ț. E.-R., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în esență sub următoarele aspecte:
După expunerea sintetică a situației de fapt și a considerentelor din sentința fondului, recurenta susține că hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea si aplicarea greșită a legii, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Dezvoltând acest motiv de recurs, recurenta arată că în raportul privind cauzele si împrejurările care au condus la insolvență nu exista nicio constatare de natură a pune in evidență vinovăția sub forma intenției directe a administratorului N. T. E.-R., în calitate de administrator al debitoarei supuse verificării activității economice, având ca obiect comercializarea produselor alimentare si nealimentare (restaurant) în perioada 2007-2009.
Susține recurenta că, dimpotrivă, raportul administratorului judiciar expune clar si explicit derularea activității de catre administratorul statutar, în acord cu fluctuațiile diverselor componente ale activității economice la nivel național, fără evidențierea vreunui indiciu al pretinsei activități care să genereze starea de insolvență. Administratorul judiciar concluzionează riguros economic și identifică concurența factorilor care au generat starea de insolventă, raportul chiar evidențiind pentru anul 2009 o revigorare a activității economice, cu profit, situație care infirmă orice bănuiala asupra vinovăției administratorului statutar care, cu pretinsa intenție directă, ar fi desfășurat o activitate în dauna societății comerciale ajunsă in insolvență din cauze neimputabile pârâtei.
De altfel, din finalul raportului rezultă contradicția dintre motivele tragerii la răspundere a administratorului statutar și temeiul de drept incident, formularea de o generalitate maximă reflectând incertitudinea reclamantei cu privire la dreptul pretins.
Motivează recurenta că hotărârea judecătorului-sindic conține grave contradicții de logică economică si juridică, ce pun in evidență netemeinicia acțiunii în răspundere. Astfel, deși retine corect dovada predării de către parată a documentelor contabile către noii asociați Carnaru M. si P. C., la data de 14.05.2010, prin contractul de cesiune de părți sociale, totuși instanța de fond reține greșit nepredarea efectivă a bunurilor din patrimoniul societății. Nici nu era nevoie de un înscris doveditor al predării/primirii bunurilor, din moment ce noii asociați, prin administrator Carnaru M., au continuat fără întrerupere activitatea economica de comercializare a produselor alimentare si nealimentare (restaurant), aceasta echivalând expres si explicit cu predarea-primirea efectivă a bunurilor.
De asemenea, susține recurenta, deși instanța consideră îndeplinite condițiile antrenării răspunderii personale, totuși identifică greșit fapta administratorului statutar, nu stabilește forma vinovăției acestuia pe bază de probe, raportul administratorului judiciar punând în evidență motive obiective care au generat starea de insolvență iar nu motive subiective.
Arată recurenta că la 31.12.2009 societatea debitoare a evidențiat contabil o activitate cu profit, în contul de casa și conturi la bănci aflându-se suma de 2619 lei; bunurile aflate in stocuri nu înseamnă in mod direct prejudiciu în patrimoniul debitoarei. Referitor la lipsa dovezilor asupra modului de utilizare a bunurilor din stoc, este normal sa nu existe documente din moment ce nu au fost utilizate.
Predarea-preluarea efectivă a tuturor bunurilor din patrimoniul debitoarei de către noii asociați Carnaru M. si P. C. M. rezultă clar si explicit din actul adițional la statutul ., act care a primit dată certă prin încheierea nr.5255/14.05.2010 dată de C.. av. C. H. și în care se stipulează că: „Carnaru M. si P. C. declara că au cunoștința de situația economico-financiara si contabila a societății si preiau (fara nici o rezerva) întregul activ si pasiv al acesteia, actele de înființare ale societății, arhiva contabila a societății de la înființarea acesteia si pana la 14.05.2010, toate documentele cu regim special ale societății si stampila societății”. Lipsa oricăror pretenții ale noilor asociați, ulterior predării-preluării bunurilor, rezultă din același act adițional, aceștia declarând ca nu mai au nicio pretenție materială de orice natură, trecută si viitoare față de fostul asociat unic N. T. E.-R..
În drept, cererea de recurs este întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 și 304 ind.1 Cod procedură civilă.
În dovedirea recursului au fost depuse înscrisuri.
Intimatul lichidator judiciar a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței judecătorului-sindic care este legală și temeinică, reiterând în apărare susținerile formulate la judecata în primă instanță.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Curtea apreciază că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează:
Astfel cum reține și instanța de fond, potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitorului, persoană juridică ajunsă în stare de insolvență, să fie suportat de către membrii organelor de conducere care au contribuit la ajungerea debitorului în această situație, prin săvârșirea uneia din faptele enumerate limitativ de lege.
Natura juridică a răspunderii administratorului este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută caracteristicile răspunderii delictuale. Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999 C. civil (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și vinovăția), condiții care capătă în această situație unele conotații speciale.
Caracterul special al răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 constă în aceea că textul de lege delimitează, printr-o enumerare exhaustivă, categoria faptelor (lit. a-g) considerate nelegitime, prejudiciul (care este acela al provocării sau contribuirii faptelor la ajungerea debitoarei în starea de insolvență, iar nu existența unor debite neachitate ale debitoarei față de creditori) și cere o cauzalitate tipică între faptă și prejudiciu, subliniind uneori că acest element trebuie dublat de un scop, vina persoanei chemată a răspunde fiind apreciabilă in concreto.
În cauză, administratorul judiciar a solicitat judecătorului-sindic atragerea răspunderii speciale a pârâtei, administrator statutar în perioada 1996 – 14.05.2010, pentru săvârșirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. a și c din Legea nr. 85/2006, prima instanță admițând cererea de antrenare a răspunderii patrimoniale doar pentru fapta prevăzută de art. 138 lit. a, apreciind că se impune suportarea pasivului în limita sumei de 174.740,47 lei reprezentând active circulante - stocuri și disponibilități în conturi la bancă și în casă la data de 31.12.2009.
Soluția instanței de fond este rezultatul unei aprecieri detaliate și judicioase a întregului probatoriu administrat și al unei interpretări corecte a dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Astfel, este adevărată afirmația recurentei referitoare la constatările consemnate în cuprinsul raportului asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la starea de insolvență a . în sensul concluziei administratorului judiciar că ajungerea în incapacitate de plăți a fost determinată de factori precum: „deteriorarea situației economice naționale începând cu semestrul II 2008 și accentuându-se în anul 2009 și 2010; creșterea costurilor cu materia primă și materiale consumabile începând cu anul 2007; lipsa permanentă de disponibilități bănești care a dus la dificultăți majore în achitarea furnizorilor restanți; cheltuielile salariale însemnate, care au avut ca efect creșterea sumei contribuțiilor la bugetul consolidat al statului; acumularea continuă a datoriilor față de bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale, a căror neplată atrage după sine calcularea de majorări și penalități de întârziere; creșterea semnificativă a stocurilor de mărfuri în valoare de 194.634 lei ”.
Însă aceste constatări nu pot analizate trunchiat, ignorându-se celelalte concluzii consemnate în raport, în cuprinsul cărora administratorul judiciar reține în termeni clari și lipsiți de orice echivoc următoarele: „Având în vedere că potrivit informațiilor din balanța de verificare la 31.12.2009, societatea deținea active în valoare de 307.135 lei (active imobilizate: 99.597 lei; stocuri de mărfuri și alte bunuri de natura stocurilor: 194.634 lei, creanțe neîncasate: 10.285 lei, numerar și echivalent de numerar: 2619 lei) pe care administratorul statutar (la anul 2009 – N. Ț. E.) nu le-au predat lichidatorului judiciar și nici nu a furnizat nici un fel de informație cu privire la acestea, astfel încât, până la această dată lichidatorul judiciar nu a reușit să intre în posesia lor, apreciem că în cauză sunt incidente dispozițiile înscrise la art. 138 alin. 1 lit. a. Vânzarea părților sociale s-a făcut în anul 2010, prin cererea de mențiuni nr._/18.05.2010, cerere prin care este menționată ieșirea din societate a asociatului și administratorului N. Ț. E. R. CNP_ și cesiunea părților sociale către C. M. și Pușca C.”.
Concluziile raportului nu pot fi considerate nicidecum contradictorii ori generice, cum pretinde recurenta.
De altfel, este de subliniat că acest mijloc de probă nu are o forță probantă nici prestabilită și nici superioară în raport de celelalte dovezi ale cauzei ci, dimpotrivă, forța doveditoare nu poate fi decât rezultatul unei aprecieri globale și coroborate a tuturor mijloacelor de probă relevante.
Or, în cauză, printr-o analiză detaliată și judicioasă, a constatărilor administratorului judiciar și a documentelor și evidențelor contabile din perioada suspectă sau imediat premergătoare încetării de plăți, prima instanță a argumentat că bunurile ce au fost evidențiate la 31.12.2009, cu numai 3,5 luni înaintea transmiterii părților sociale că cesionarii Carnaru M. și P. C. M. (constând în stocuri și disponibilități în conturi la bancă și în casă în sumă de 174.740,47 lei ), nu au fost predate practicantului în insolvență și nici nu a fost justificată folosirea/cheltuirea lor.
Obiectul folosinței abuzive a bunurilor sociale ce intră în sfera delictului de abuz la care se referă art. 138 lit. a din Legea nr. 85/2006 a fost probat la judecata în primă instanță, în mod adecvat și suficient. În condițiile în care recurenta-pârâtă nu s-a preocupat de achitarea datoriilor din disponibil, nu a predat vreunul dintre aceste bunuri și nu a prezentat în proces vreo explicație, chiar și sumară, a modului în care s-au utilizat disponibilitățile bănești și stocurile, este întemeiat raționamentul judecătorului fondului potrivit cu care au fost dovedite în sarcina recurentei-pârâte elementele răspunderii patrimoniale pentru abuzul de bunurile sociale în condițiile stipulate de textul sus-citat.
Relevantă în sensul acestei concluzii este mențiunea stipulată în cuprinsul actului adițional la Statutul ., nr. 5255/14.05.2010 ( fila 35 dosar recurs ), evocată chiar de către recurentă, potrivit cu care „N. Ț. E.-R. le-a adus la cunoștință domnilor Carnaru M. și P. C.-M. că nu există stoc de marfă”.Inserarea unei asemenea mențiuni, lipsite de orice echivoc, infirmă prezumția simplă susținută de recurentă, în sensul că faptul continuării fără întrerupere a activității economice de către noii asociați ar „echivala expres și explicit cu predarea-primirea efectivă a bunurilor”.
Contractul de cesiune nu poate constitui un impediment în angajarea răspunderii sau o cauză exoneratoare de răspundere, fiind evidentă împrejurarea că faptele imputate recurentei-pârâte ca fiind cauzatoare ale stării de insolvență erau anterioare momentului încetării prerogativelor de administrator statutar. Este irelevantă împrejurarea că recurenta nu mai deținea calitatea de administrator statutar la data deschiderii procedurii, câtă vreme aceasta deținea o atare calitate, care-i conferă legitimare procesuală pasivă în baza art. 138 alin.1, la epoca săvârșirii faptelor care au cauzat starea de insolvență.
Prejudiciul, ca element al răspunderii patrimoniale reglementată de art. 138, constă în ajungerea în insolvență a debitoarei ., iar nicidecum în drepturile și obligațiile ce au făcut obiectul contractului de cesiune, neputând fi primită susținerea recurentei că ar fi operat o transmisiune a sarcinii suportării pasivului către cesionarii Carnaru M. și P. C. M..
Prin urmare, în mod legal și temeinic a admis prima instanță cererea de antrenare a răspunderii pentru fapta prevăzută de art. 138 lit. a, criticile recurentei fiind nefondate.
Pentru toate considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 teza a II-a Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul și va menține sentința recurată ca fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de N.-T. E. - R. împotriva sentinței civile nr. 1240 din 19.09.2012 pronunțată de Tribunalul Iași, Secția II Civilă/F., pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința, azi 08 mai 2013.
Președinte, V. C.-S. | Judecător, C. T. | Judecător, C. A. |
Grefier, I. P. |
Red.T.C.
Tehnored.T.C/A.H/P.I.
2 ex. /25 iunie 2013
Tribunalul Iași – C. B. M.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Procedura insolvenţei. Sentința nr. 603/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
