Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 613/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 613/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 10-05-2013 în dosarul nr. 4225/99/2010/a1
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ Nr. 613/2013
Ședința publică de la 10 Mai 2013
Completul compus din:
Președinte C. P.
Judecător G. P.
Judecător E. G.
Grefier L. R.-C.
S-a luat spre examinare recursul formulat de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași împotriva sentinței civile nr. 335/27.02.2013 pronunțată de Tribunalul Iași, intimați fiind G. A. M. și O. (I.) L., având ca obiect angajarea răspunderii conform art.138 din Legea 85/2006.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă av P. pentru intimata O. (I.) L. și av G. pentru intimata G. A. M..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care arată că dosarul este la primul termen de judecată, intimata G. A. M. a depus la dosar întâmpinare trei exemplare, s-a solicitat judecata cauzei în lipsă.
Instanța constată recursul declarat în termen, motivat, motivele de recurs se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și vor fi analizate și potrivit art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă. Constată întâmpinarea formulată de intimata G. A. M. în termen, astfel că se impune comunicarea.
Av G. pentru intimata G. A. M. solicită instanței să considere întâmpinarea ca și concluzii scrise, nu dorește să fie comunicată și pentru aceasta să mai fie acordat un nou termen de judecată.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat și probe de administrat, instanța constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Av G. pentru intimata G. A. M. solicită respingerea recursului și menținerea sentinței ca fiind legală și temeinică
Av G. susține că din documentele aflate la dosarul cauzei nu rezultă că prin acțiunea formulată a fost demonstrată întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la răspunderea civilă, raportul de cauzalitate dintre faptele imputate și prejudiciul creat.
Niciunul dintre motivele de recurs invocat de recurentă nu întrunește condițiile de formă și fond pentru a putea conduce la modificarea sentinței atacate.
În mod corect a analizat instanța de fond întreaga situație de fapt, înscrisurile aflate la dosar și a raportat aceste înscrisuri la norma de drept aplicabilă atunci când a dispus respingerea acțiunii în stabilirea răspunderii patrimoniale.
În analiza recursului instanța de control judiciar trebuie să constate că niciunul dintre argumentele recurentei nu poate fi reținut ca temeinic pentru a conduce la atragerea răspunderii patrimoniale a intimatei pentru pasivul neacoperit al debitoarei.
Din actele și lucrările dosarului de fond se poate constata că cererea de deschidere a procedurii insolvenței a fost formulată de administratori, deoarece au constatat că societatea nu mai dispunea de lichidități, nu mai putea face plăți și începea să înregistreze datorii, ori acest fapt denotă că nu au stat în pasivitate și nu au continuat activitatea în scop personal; în ultimii trei ani dinaintea deschiderii procedurii, intimata G. A. M. fost în concediu pentru creșterea copilului, motiv pentru care ea însăși este creditoare a societății debitoare cu drepturile cuvenite drept indemnizație pentru creșterea copilului.
La data deschiderii procedurii insolvenței activitatea societății nu putea face față crizei economice, sursă generatoare de debite, involuntar de voința administratorilor.
Toate bunurile societății erau evidențiate în actele contabile ale debitoarei, raportările lunare, semestriale și anuale au fost întocmite și depuse la organele fiscale abilitate chiar și după deschiderea procedurii.
La data deschiderii procedurii, stocul de marfă evidențiat contabil se regăsea faptic în societate, el a fost predat lichidatorului judiciar iar acesta 1-a valorificat în vederea acoperirii creanțelor, valoarea reală a creanței recurentei este mică, nesemnificativă în raport cu cele deținute de pârâte față de societate, și este sporită artificial prin accesorii.
Toate aceste susțineri sunt dovedite atât cu documentele financiar-contabile depuse la dosar odată cu deschiderea procedurii insolvenței cât și cu rapoartele întocmite de lichidatorul judiciar, rapoarte care au fost confirmate de judecătorul sindic, nu au fost contestate de recurentă și reprezintă autoritate de lucru judecat asupra situațiilor rezultate din conținutul lor.
Prin cererea de atragere a răspunderii patrimoniale, reclamanta-recurentă, fără a ține seamă de toate actele aflate la dosar, s-a străduit pur și simplu să încadreze în limitele faptelor impuse prin prevederile textului de lege invocat, respectiv art.138 alin. l din Legea nr.85/2006, toată activitatea mea de administrator.
Este demn de menționat faptul că simpla prezumție de vinovăție în producerea prejudiciului nu poate constitui temei legal pentru a se dispune atragerea răspunderii patrimoniale personale potrivit art.138 din Legea insolventei.
Reclamanta avea obligația de a demonstra si proba ca faptele imputate numai mie se încadrează in prevederile limitative ale disp.art.138 din Legea nr.85/2006 si mai cu seama in vreunul din cele indicate prin cererea introductivă la instanță și nu doar de a le invoca prin cererea introductivă la instanță.
Pentru a putea fi antrenata răspunderea patrimoniala in cauză este imperios necesar sa se demonstreze si să se retină vinovăția in crearea prejudiciului. De aceea susțin ca simpla prezentare a faptului ca prin maniera de administrare si conducere a societății debitoare faptele descrise de reclamantă se pot încadra in vreuna din faptele enumerate de lege pentru antrenarea răspunderii si că astfel s-a produs ori numai s-a condiționat starea de încetare de plați, nu poate constitui suportul legal de admitere a acestei cereri depusa la dosar.
Argumente de fapt de genul celor invocate de reclamanta in acțiune nu si-au găsit aplicarea in soluțiile pronunțate de instante cu privire la atragerea răspunderii patrimoniale si ca practica instanțelor ca si tratatele de specialitate sunt constante in a cerceta, mai intai de toate, daca exista sau nu culpa in sarcina administratorului si raport de cauzalitate intre faptele lui si încetarea de plați a societății debitoare.
În mod corect a reținut instanța de fond că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 138 lit. a - g din Legea 85/2006 și a dispus respingerea acțiunii.
Av P. pentru intimata O. (I.) L. depune la dosar concluzii scrise intitulate „întâmpinare” și solicită respingerea recursului. Apreciază soluția instanței de fond ca fiind temeinică și legală și nici unul din așa-zisele motivații cuprinse în cererea de recurs nu pot face criticabilă, sub nici un aspect, sentința civilă nr. 335/27.02.2013.
Recurenta face afirmații nefondate încă de la început, afirmații contrazise de toate înscrisurile aflate la dosarul cauzei. Managementul neperformant, dar mai ales, utilizarea resurselor societății în interes personal, care ar fi condus la starea de insolvență, sunt de neacceptat căci calitatea intimatei de creditor al debitoarei, cu o creanță certă, lichidă și exigibilă, admisă pe tabelul definitiv al creditorilor, alături de toate actele mele de administrare, efectuate cu bună-credință și în sensul eficientizării activității societății, fac proba lipsei oricărei culpe în exercitarea activității mele de administrator statutar al firmei respective.
O altă eroare majoră în motivarea prezentului recurs, este și întemeierea argumentației recurentei privind pretinsa vinovăție a administratorilor pe ideea că răspunderea delictuală ar opera în acest caz pentru cea mai ușoară culpă, invocându-se în acest context art. 998-999 Cod Civil.
Așa-cum se recunoaște de altfel de însăși partea adversă, tipul de răspundere despre care vorbim este o răspundere specială, reglementată de prevederile art. 138 din Legea 85/2006. Or, pentru a putea solicita în mod temeinic și legal atragerea răspunderii personale categoriilor de persoane enumerate la art. 138 din Legea 85/2006, trebuie avute în vedere și analizate în contextul fiecărei spețe în parte, existența sau nonexistența îndeplinirii cumulative a patru condiții prevăzute în mod expres de lege și anume săvârșirea unei fapte ilicite dintre cele enumerate de lege, existența prejudiciului, existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția făptuitorului.
In aceste circumstanțe, creditorul bugetar, titularul recursului, are obligația să demonstreze îndeplinirea cumulativă a acestor condiții în ceea ce privește activitatea subsemnatei ca administrator al societății debitoare, deci implicit raportul de cauzalitate între starea de insolvență și culpa administratorului, culpă ce trebuie dovedită ca existând sub forma uneia dintre faptele prevăzute limitativ și enumerativ la art. 138 lit. a-g din Legea insolvenței, respectiv, lit. a, c.
Simpla acumulare a unor datorii, indiferent de natura lor, nu reprezintă în sine, un caz de antrenare a răspunderii personale a administratorilor, cum încearcă să convingă recurenta prin modalitatea de redactare a cererii de recurs.
Invocarea de către creditorul-recurent a unor împrejurări ca: management defectuos, activitate lipsită de eficiență economică și administrarea necorespunzătoare a societății, nu constituie cazuri de antrenare a răspunderii personale conform legii speciale și deci nu pot fi argumente în sensul admiterii recursului astfel promovat.
Mai mult, conform practicii instanțelor judecătorești și literaturii juridice în materie, managementul defectuos este un caz de exceptare de la antrenarea răspunderii personale a administratorilor.
Un alt argument solid în sensul respingerii cererii de recurs este și faptul că raportul cauzelor întocmit de lichidator, nu reține existența unei culpe în ajungerea societății în stare de insolventă.
Pentru toate aceste motive, solicită respingerea recursului și menținerea în integralitate a dispozițiilor sentinței atacate.
Declarând dezbaterile închise instanța rămâne în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față:
Prin sentința civilă nr. 335/27.02.2013 pronunțată de Tribunalul Iași – Secția I civilă și faliment s-a respins cererea formulată de reclamanta Administrația Finanțelor Publice a municipiului Iași privind atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtelor G. A. M. și O. L..
P. a pronunța această sentință tribunalul a reținut următoarele:
Prin sentința comercială nr. 320/26.05.2010 a Tribunalului Iași Secția comercială și de contencios administrativ s-a dispus deschiderea procedurii simplificate a debitoarei ..
Conform relațiilor furnizate de Oficiul Registrului Comerțului, cele două pârâte figurează ca și administratori statutari ai debitoarei.
Din raportul cauzelor întocmit de lichidatorul judiciar, rezultă că starea de insolvență se datorează unor cauze obiective și majoritatea externe societății. Apreciază lichidatorul judiciar că în cauză nu ar exista premisele aplicării art. 138.
În drept, pentru a fi atrasă răspunderea personală a administratorului unei societăți în baza dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 cu modificările ulterioare, este necesar ca partea interesată să facă dovada îndeplinirii condițiilor art. 998 Cod Civil, respectiv a existentei unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, existentei unui raport de cauzalitate între fapta ilicita și prejudiciu și a vinovatei celui care a cauzat prejudiciul respectiv. Caracterul special al reglementarii invocate in cauza constă in aceea ca aprecierea culpei persoanei chemata sa răspundă este făcută in concreto, cerându-se o cauzalitate specifica intre fapta si prejudiciu, respectiv faptele enumerate, in măsura in care au fost săvârșite culpabil si au cauzat un prejudiciu, sa fi fost in măsura sa contribuie la ajungerea societății debitoare in insolvența.
Răspunderea instituită prin textul art. 138 alin. 1 lit. a-g din Legea nr. 85/2006 nu este o răspundere contractuală, pe temeiul contractului de mandat al administratorilor sociali, așa cum eronat susține reclamanta, ci o răspundere delictuală specială, de sine stătătoare, cu reguli proprii, derogatorii de la dreptul comun specifice, pe baza unei reglementări proprii, ea derivând nu din neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a mandatului dat organului de conducere de către societate, ci din săvârșirea faptelor mai sus enumerate care nu au nici o legătură cu mandatul primit.
Textul de lege menționat cu privire la răspunderea membrilor organului de conducere nu instituie o răspundere obiectivă pentru prejudiciul reprezentând totalul creanțelor creditorilor participanți la procedura insolvenței, ci o răspundere în care faptele imputate trebuie dovedite, atât în fapt, cât și în drept, sub aspectul condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 998-999 Cod civil, cât și sub aspectul condițiilor speciale prevăzute în textul legii pentru fiecare dintre faptele enumerate, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale urmând a dobândi particularități specifice în funcție de cazul reglementat în textul legii.
Nu există instituită prin lege o „prezumție legală de vinovăție și răspundere” în sarcina administratorului societății debitoare.
Analizând condițiile răspunderii delictuale speciale, se reține:
Reclamanta, prin cererea sa, impută pârâtelor săvârșirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. a și c din Legea insolvenței, respectiv:
- 138 lit. a: au folosit bunurile și creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane
- 138 lit. c: au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți
Verificând cele ce reclamantul a indicat ca elemente materiale ale faptelor delictuale de la art. 138 și raportul de cauzalitate, judecătorul sindic constată:
Administrarea necorespunzătoare a societății, care ar fi determinat încetarea de plăți, ca și modul de folosire al activelor sau resurselor societății, luarea deciziilor de suspendare a activității reprezintă un management defectuos, care nu este sancționat decât dacă sunt întrunite cerințele răspunderii delictuale speciale.
În reglementarea art.138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, răspunderea administratorilor nu devine automat operantă în toate cazurile când pasivul social sau o parte a acestuia nu poate fi acoperit, ci numai atunci când se face dovada că administratorii au cauzat starea de insolvență a societății prin săvârșirea culpabilă a vreuneia dintre faptele expres și limitativ enumerate la lit. a – g ale alin. 1 al articolului menționat, iar prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă săvârșită, cu condiția ca acest prejudiciu să se regăsească în pasivul rămas neacoperit sau ce va rămâne neacoperit la închiderea procedurii.
Mai mult, răspunderea persoanelor enumerate în alin. 1 al art. 138 este condiționată, printre altele, de existența legăturii de cauzalitate între faptele expuse și starea de insolvență, astfel încât, fiind vorba despre răspundere, dispozițiile sunt de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse și asupra altor acțiuni sau omisiuni ulterioare ivirii stării de insolvență.
Sub acest aspect trebuie arătat faptul că, deși susținerile reclamantei referitoare la bunurile care erau evidențiate în actele contabile ale debitoarei la data de 30.06.2009, ar putea constitui temei al răspunderii întemeiate pe disp. art 138 lit a LPI, trebuie arătat că procedura simplificată a insolvenței a fost deschisă la data de 26.05.2010, iar din analiza rapoartelor de activitate depuse de către lichidatorul judiciar în dosarul de procedură, rezultă că acesta a avut la îndemână documente contabile întocmite de pârâte până în luna martie 2010.
Astfel, potrivit raportului cauzal, la momentul martie 2010, în patrimoniul debitoarei erau evidențiate mijloace transport – 41 655 lei, obiecte inventar 69,78 lei, mărfuri -52 132 lei, creanțe – 38 928 lei, TVA de recuperat,precum și neeligibil, conturi și casă – 4152 lei.
Pentru a se putea reține însă în sarcina pârâtelor fapta prev. de lit. a, ar fi trebui ca acestea să nu fi predat aceste bunuri practicianului desemnat, însă, din același raport, precum și din raportul final rezultă pe de o parte că anumite evidențieri nu reprezintă neapărat bunuri proprietatea debitoarei – mijloace auto care erau deținute în baza contractului de leasing, iar pe de altă parte că bunurile au fost predate de cele două pârâte, precum și că acestea au pus la dispoziția practicianului informații referitoare la debitorii săi.
Nu în ultimul rând, se observă că cele două pârâte au creditat societatea cu sume importante de bani, acestea fiind înregistrate în tabelul definitiv al creanțelor.
Pe de altă parte, nu s-a dovedit în cauză că vreuna dintre pârâte a folosit bunurile și creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane sau că ar fi continuat activitatea debitoarei în interes propriu – lit. c.
Răspunderea în baza acestui text legal se poate institui numai dacă s-a făcut dovada tuturor elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv a faptului că activitatea societății a continuat în interesul personal al organelor de conducere, precum și a culpei pârâtului și a raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.
Sub acest aspect, nu se poate prezuma interesul personal al acestora în continuarea activității societății debitoare, iar simpla existență a unor datorii ale societății sau proasta ei administrare nu poate duce automat la instituirea răspunderii; managementul defectuos nu poate fi încadrat în ipoteza textului legal invocat.
Față de cele expuse se impune respingerea cererii formulate de către AFP Iași.
Creditoarea Administrația Finanțelor Publice a municipiului Iași a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 335/27.02.2013 pronunțată de Tribunalul Iași invocând incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 punctul 9 și 304 indice 1 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului recurenta susține că debitoarea, în calitate de contribuabil, a desfășurat o activitate comercială generatoare de venit, conform declarațiilor fiscale. Neachitarea obligațiilor fiscal la termen constituie faptele prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. a și c din Legea nr. 85/2006.
Administratorele statutare G. A. M. și O. L. se fac vinovate de un management neperformant și de utilizarea resurselor în interes personal, ceea ce a cauzat starea de insolvență.
Societatea datorează bugetului de stat impozit pe venit salarii, profit, CAS, CASS, fond șomaj, ceea ce denotă că a desfășurat activitate comercială și a obținut venituri, destinate uzului personal al administratorilor.
Învederează recurenta că debitoarea nu a transformat în lichidități imobilizările corporale în sumă de 25.895 lei, nu a valorificat stocurile în valoare de 85.327 lei și nu a utilizat numerarul existent în casierie și contul bancar în sumă de 2.900 lei, pentru plata creditorilor.
Prin neintroducerea cererii de intrare în faliment la momentul intrării în incapacitate de plată, pârâtele au acceptat tacit creșterea obligațiilor debitoarei către bugetul consolidat al statului.
Pârâtele, în temeiul art. 72 din Legea nr. 31/1990, au avut în fapt și în drept conducerea societății debitoare, situația financiară a . fiind rezultatul activității desfășurate de către acestea.
Susține recurenta că încetarea plăților a prejudiciat creditorii deoarece simpla stare de încetare de plăți constituie un prejudiciu pentru creditori.
Vinovăția administratorilor constă în aceea că, în momentul în care societatea debitoare a ajuns în imposibilitatea de a-și mai achita datoriile, nu a suspendat activitatea și nu a anunțat creditorii despre aceasta, contribuind la acumularea de noi datorii. Aceasta denotă lipsa de interes a organelor de conducere pentru redresarea societății, de unde se poate înțelege că activitatea desfășurată nu a urmărit decât realizarea unor interese personale.
Pentru aceste motive, recurenta consideră că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. a și c din Legea nr. 85/2006 și solicită admiterea recursului.
Intimatele au depus întâmpinare, însă, la solicitarea apărătorilor, acestea au fost calificate drept concluzii scrise.
Recursul nu este întemeiat.
Creditoarea Administrația Finanțelor Publice a municipiului Iași a solicitat atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtelor G. A. M. și O. L. (foste administratore statutare) pentru săvârșirea faptelor prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. a și c din Legea nr. 85/2006, valoarea masei credale fiind de 54.187 lei.
În fața primei instanțe, lichidatorul judiciar Lichidator Company 2003 SPRL, desemnat să administreze procedura insolvenței față de debitoarea ., în raportul cauzal întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 din Legea nr. 85/2006, a învederat instanței că, la momentul respectiv, nu a identificat niciun temei pentru aplicarea art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Este adevărat că dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 pun la dispoziția creditorilor mijloace și instrumente specifice în scopul satisfacerii creanțelor în situația în care starea de insolvență a societății a fost cauzată prin una din faptele prevăzute la alin. 1 al acestui articol din lege. Cu toate acestea, cum în mod judicios a reținut și tribunalul, acțiunea în răspundere civilă fundamentată pe art. 138 are un dublu temei de fapt: starea de insolvență a societății comerciale, asociată cu săvârșirea uneia dintre faptele expres și limitativ prevăzute de articolul de lege, simpla enumerare a unor fapte imputate pârâtelor neputând duce automat la antrenarea acestei răspunderi.
Răspunderea fundamentată pe art. 138, fiind o răspundere civilă delictuală specială (atipică), trebuie îndeplinite condițiile generale ale acestei forme de răspundere civilă pentru ca persoanele prevăzute de text să răspundă cu averea personală pentru datoriile societății pe care au condus-o, și anume: fapta respectivă să fi condus la angajarea societății în stare de încetare de plăți, prin această faptă să se fi produs un anumit prejudiciu creditorilor, între fapta comisă și prejudiciu să existe o legătură cauzală, un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu și, nu în ultimul rând, vinovăția autorului.
În speță, debitoarea a intrat în procedura simplificată a falimentului la data de 26.05.2010, raportul cauzal fiind întocmit pe baza documentelor contabile aferente perioadei 2007-martie 2010, predate de cele două intimate lichidatorului judiciar.
Potrivit balanței de verificare aferentă lunii martie 2010, debitoarea figura cu active în valoare de 98.010,67 lei, din care:
- mijloace de transport: 41.655,68 lei;
- obiecte de inventar: 69,78 lei;
- mărfuri: 52.132,91 lei;
- conturi curente la bănci+casă: 4.152,30 lei-
Autoturismul a fost restituit societății de leasing .” SA conform procesului verbal de predare-primire din 8.03.2010, urmare a rezilierii contractului.
Cu adresa nr. 2148/7.07.2010, intimata G. A. M. a adus la cunoștință lichidatorului judiciar că o parte din bunurile debitoarei le-a depozitat în boxa apartamentului său, bunuri în valoare de 6.318,50 lei, prezentându-le cu denumirem număr și preț.
În urma inundației provocate de la un apartament vecin (din 14.11.2010), o parte din bunuri, în valoare de 766 lei, au suferit degradări, iar valoarea acestora a fost încasată de către debitoare.
În raportul final în BPI nr._/2011 lichidatorul judiciar a prezentat un număr de 315 bunuri inventariate (aparținând debitoarei) și evaluate la suma de 10.314 lei (fără TVA). Acestea au fost valorificate, prin licitații publice, pentru suma de 2.428 lei, care a fost folosită achitării parțiale a cheltuielilor de procedură.
În raportul cauzal, lichidatorul judiciar reține că cele două pârâte au creditat societatea, fiind înscrise în tabelul definitiv de creanțe cu o creanță chirografară în sumă de 25.762,36 lei.
În concluzie, curtea reține că cele două intimate au justificat, în mare parte, bunurile societății, astfel că, nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. a din Legea nr. 85/2006.
Nevirarea lunară a contribuțiilor reținute la sursă din fondurile speciale nu poate constitui temei pentru atragerea răspunderii patrimoniale, în condițiile în care valoarea creanței recurentei este de_ lei.
Cu privire la fapta prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, prin dispunerea de a continua în interes personal efectuarea unor activități comerciale care duceau în mod vădit la starea de insolvență se înțelege acel ansamblu de activități care, deși sunt vădit prejudiciabile din punct de vedere financiar pentru patrimoniul societății, sunt continuate în mod conștient și voit de membrii organelor de conducere, cu scopul de a obține câștiguri personale.
În speța dedusă judecății, recurenta nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a acestor condiții și, contrar susținerii acesteia, din probele administrate nu rezultă că intimatele au urmărit sistarea activității în scopul falimentării acesteia.
Faptul că chiar administratorii statutari, intimatele din prezenta cauză, au creditat societatea, fiind creditorii cu valoarea cea mai mare a creanței, exclude aplicarea art. 138 alin. 1 lit. c, chiar și în lipsa formulării unei cereri de deschidere a procedurii, când starea de insolvență era vădit prezumată.
Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, Codul comercial și Codul civil statuează că mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, dar și de culpa comisă în executarea contractului. În cazul unui contract de mandat cu titlu oneros, răspunderea mandatarului este apreciată cu mai multă rigurozitate. Mandatul comercial este prezumat a fi cu titlu oneros, iar în cazul răspunderii administratorilor unei societăți comerciale sunt aplicabile dispozițiilor referitoare la mandat.
În speță însă nu se pune problema răspunderii fostului administrator social față de societatea falită, în general, pentru a fi aplicabile aceste prevederi legale, ci posibilitatea atragerii răspunderii personale patrimoniale a acestuia în condițiile speciale ale art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Chiar dacă statul român, prin recurenta din prezenta cauză, a suferit un prejudiciu a cărui existență certă este stabilită prin constatarea că debitoarea a ajuns în încetare de plăți și că împotriva acesteia a fost declanșată procedura insolvenței, imposibilitatea recurentei de a-și recupera creanța nu constituie o premisă suficientă pentru a obliga automat fostele administratore sociale la plata creanțelor, această formă de răspundere neputând fi dispusă decât în condițiile statuate de art. 138 din Legea nr. 85/2006.
În consecință, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, curtea va respinge recursul și va menține sentința recurată, în cauză nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 punctul 9 și art. 304 indice 1 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași împotriva sentinței civile nr. 335/2013 din 27.02.2013 a Tribunalului Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi – 10.05.2013.
Președinte, C. P. | Judecător, G. P. | Judecător, E. G. |
Grefier, L. R.-C. |
Red jud PC_
TEhnored gref RCL_
2ex
Jud fond C. B. M.
| ← Procedura insolvenţei. Decizia nr. 941/2013. Curtea de Apel IAŞI | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
