Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1113/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1113/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 11-10-2013 în dosarul nr. 14512/99/2011/a2
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ Nr. 1113/2013
Ședința publică de la 11 Octombrie 2013
Completul compus din:
Președinte G. P.
Judecător E. G.
Judecător C. P.
Grefier L. R.-C.
S-a luat spre examinare recursul declarat de Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Iași împotriva sentinței civile nr. 1098/18.06.2013 pronunțată de Tribunalul Iași, intimat fiind H. M., având ca obiect angajarea răspunderii conform art.138 din Legea 85/2006.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care arată că este primul termen de judecată, s-a solicitat judecata cauzei în lipsă.
Instanța constată că recursul este declarat în termen, motivele de recurs se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și vor fi analizate și potrivit art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă. Având în vedere că s-a solicitat judecata în lipsă, instanța rămâne în pronunțare pe fondul cererii recurs.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față:
Prin sentința civilă nr. 1098 din 18 iunie 2013 a Tribunalului Iași s-a respins acțiunea formulată de creditoarea Direcția G. a Finanțelor Publice a Județului Iași în contradictoriu cu paratul Haratau M..
Pentru a se hotărî astfel se rețin următoarele:
Prin încheierea nr. 60/S/13.03.2012, Tribunalul Iași a deschis procedura simplificată a insolvenței debitorului S.C. R. Stil S.R.L., dispunând totodată ..
Potrivit informațiilor furnizate de către Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Iași, pârâtul a avut calitatea de asociat si administrator al societății debitoare.
În drept, pentru a fi atrasă răspunderea personală a administratorului unei societăți în baza dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 cu modificările ulterioare, este necesar ca partea interesată să facă dovada îndeplinirii condițiilor art. 998 Cod Civil, respectiv a existentei unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, existentei unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul respectiv. Caracterul special al reglementarii invocate in cauza constă in aceea ca aprecierea culpei persoanei chemata sa răspundă este făcută in concreto, cerându-se o cauzalitate specifica intre fapta si prejudiciu, respectiv faptele enumerate, in măsura in care au fost săvârșite culpabil si au cauzat un prejudiciu, sa fi fost in măsura sa contribuie la ajungerea societății debitoare in insolvența.
Răspunderea instituită prin textul art. 138 alin. 1 lit. a-g din Legea nr. 85/2006 nu este o răspundere contractuală, pe temeiul contractului de mandat al administratorilor sociali, așa cum eronat susține reclamanta, ci o răspundere delictuală specială, de sine stătătoare, cu reguli proprii, derogatorii de la regulile specifice de drept comun, pe baza unei reglementări proprii, ea derivând nu din neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a mandatului dat organului de conducere de către societate, ci din săvârșirea faptelor mai sus enumerate care nu au nici o legătură cu mandatul primit.
Textul de lege menționat cu privire la răspunderea membrilor organului de conducere nu instituie o răspundere obiectivă pentru prejudiciul reprezentând totalul creanțelor creditorilor participanți la procedura insolvenței, ci o răspundere în care faptele imputate trebuie dovedite, atât în fapt, cât și în drept, sub aspectul condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 998-999 Cod civil, cât și sub aspectul condițiilor speciale prevăzute în textul legii pentru fiecare dintre faptele enumerate, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale urmând a dobândi particularități specifice în funcție de cazul reglementat în textul legii.
Nu există instituită prin lege o „prezumție legală de vinovăție și răspundere” în sarcina administratorului societății debitoare.
Reclamanta nu și-a propus alte probe decât înscrisurile existente la dosarul de insolvență.
Analizând condițiile răspunderii delictuale speciale, se reține:
Pârâtului i se impută săvârșirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. a si d din Legea insolvenței, respectiv:
- 138 lit. a: au folosit bunurile și creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane
- 138 lit. d: au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Reclamantul a propus un raționament construit doar pe prezumții, astfel: nedepunerea actelor financiare la organele în drept creează prezumția că nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea (138 lit. d) și că a intenționat să ascundă aspecte ale activității firmei, ceea ce naște la rândul său prezumția că a desfășurat comerț în interes personal (138 lit. a).
Prezumțiile nu au putut fi coroborate cu alte probatorii, iar construcția reclamantului nu poate fi însușită de instanță.
Verificând cele ce reclamantul a indicat ca elemente materiale ale faptelor delictuale de la art. 138 și raportul de cauzalitate, judecătorul sindic constată:
Administrarea necorespunzătoare a societății, care ar fi determinat încetarea de plăți, ca și modul de folosire al activelor sau resurselor societății, luarea deciziilor de suspendare a activității reprezintă un management neinspirat, care nu este sancționat decât dacă sunt întrunite cerințele răspunderii delictuale speciale.
Nu s-a probat de către reclamant că, într-adevăr, pârâtul „a ținut o contabilitate fictivă” sau că „nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea”. Nu această conduită (nedepunerea situațiilor financiare) a generat starea de insolvență, ale cărei cauze sunt anterioare momentului pasivității pârâtului, iar faptul că nu a mai depus indicatorii financiari nu este de natură decât a determina o prezumție simplă de neîndeplinire a unor obligații legale referitoare la obligațiile de îndeplinire a formalităților impuse de legislația specială fiscală, prezumție care prin ea însăși nu este suficientă pentru reținerea săvârșirii faptei prevăzute de dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. d.
Simpla invocare a prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/200 nu este de natura a atrage, in mod necesar răspunderea membrilor organelor de conducere, căci legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legala de vinovăție si răspundere in sarcina membrilor organelor de conducere ale societăților debitoare, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care sa conducă la concluzia că prin faptele săvârșite s-a cauzat insolventa societății. Cum aceste dovezi nu au fost produse, instanța va respinge cererea reclamantei.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Iași pentru următoarele motive:
În fapt, prin sentința civilă nr. 1098/2013 din 18.06.2013 Tribunalul lași - judecător sindic, s-a dispus respingerea acțiunii pentru atragerea răspunderii personale a pârâtului, instanța reținând că subscrisa nu a coroborat prezumțiile cu alte probatorii.
Consideră recurenta că se impune admiterea recursului și respingerea motivației din următoarele considerente:
Conform art. 138 din Legea nr. 85/2006, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitorului, persoană juridică ajunsă în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere care au contribuit la ajungerea debitorului în această situație, prin una din faptele enumerate limitativ de lege.
Obligarea organelor de conducere ale societății debitoare la suportarea pasivului acesteia cu bunurile personale reprezintă, în situația închiderii procedurii falimentului, singura posibilitate a statului de a-și recupera creanțele.
Prin urmare, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 85/2006, instituirea răspunderii personale a organelor de conducere a societății reprezintă atât o sancțiune pentru persoana care a contribuit la ajungerea debitoarei în stare de incapacitate de plată, dar, în același timp și o garanție pentru terții aflați în raporturi juridice comerciale cu debitoarea în ceea ce privește posibilitatea recuperării creanțelor în caz de insolvență.
Condiția existenței legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu rezultă din chiar exprimarea folosită de legiuitor. Însă, aceasta nu trebuie înțeleasă ca un raport direct dintre cete două, fiind suficient ca fapta ilicită să se înscrie în ansamblul cauzal care a determinat în final producerea prejudiciului. Admiterea soluției contrare ar duce ia reținerea exclusivă a faptei proxime sau a celei adecvate, ceea ce ar fi contrar situației complexe în care se desfășoară lanțul cauzal.
Răspunderea organelor de conducere ale societății ajunsă în încetare de plăți așa cum este reglementată de legea privind procedura insolvenței, este o răspundere specială care pune la îndemâna creditorilor mijloace juridice adecvate pentru a asigura bunurile necesare acoperirii pasivului debitoarei falite și dispozițiile legale ce o conțin se completează cu norma comună în materie, acolo unde legea specială nu dispune.
Astfel cum a dovedit prin probatoriul administrat la fond, între cauzele care au dus la starea de insolvență consideră recurenta că se numără aceea că societatea nu a achitat obligațiile față de bugetul de stat, aceasta constituind de altfel și principala cauză care a dus la starea de insolvență, dar și pentru neplata la timp a datoriilor acumulate către alte instituții ale statului, fapt ce a dus la calcularea de majorări și penalități înregistrate în fișa sintetică a societății, debitele plus accesoriile.
Administratorul care a condus activitatea debitoarei ce a înregistrat datorii la bugetul general al statului a făcut acte de comerț în interes personal sub acoperirea persoanei juridice, a dispus în interes personal continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică în încetarea de plăți și nu a ținut contabilitatea în conformitate cu Legea nr. 82/1991, republicată.
Consideră recurenta că sunt întrunite condițiile de atragere a răspunderii, respectiv: fapta ilicită, care se încadrează în ipotezele enumerate de lege, prin care s-a contribuit la ajungerea debitorului în stare de insolvență; luarea unor decizii în baza cărora este continuată de către debitor activitatea, care, în mod vădit, este în măsură să îl prejudicieze sub aspect financiar, în sensul aducerii lui în starea de încetare de plăti; încălcarea normelor imperative referitoare la ținerea contabilității; prejudiciul cert și direct, dovedit atât sub aspectul existenței, cât și sub aspectul întinderii, cauzat în mod direct și nemijlocit de faptele ilicite dovedite - respectiv acumularea de datorii către bugetul consolidat al statului, în perioada exercitării mandatului de către administratorul statutar și încercarea de a le ascunde prin nedepunerea bilanțurilor contabile; raportul de cauzalitate, respectiv dovedirea faptului că prin aceste fapte s-a contribuit la ajungerea debitorului în stare de insolvență; existența vinovăției, răspunderea putând fi antrenată indiferent de forma de vinovăție constatată.
In consecință, față de cele prezentate, considerând că sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței și, solicită admiterea recursului, casarea sentinței și, pe fond, obligarea administratorului S.C MOON ADVERTISING. S.R.L., Haratau M. la plata pasivului rămas neacoperit al debitoarei.
Recursul este nefondat.
În acest sens, se reține că prin cererea cu care a investit instanța de fond creditoarea reclamantă a solicitat atragerea răspunderii pârâtului Haratau M. până la acoperirea sumei de_ lei în temeiul art. 138 literele a și d.
Prin prezentul recurs creditoarea recurentă critică soluția primei instanțe sub aspectul greșitei neîntruniri în cauză a condițiilor răspunderii civile delictuale în ipoteza prevăzută de art. 138 lit. d.
În raport de criticile formulate Curtea constată că în mod corect prima instanță a stabilit că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. d.
Potrivit acestor dispoziții, se poate dispune ca o parte a pasivului debitoarei să fie suportat de membrii organului de conducere care au contribuit la starea de insolvență, prin faptul că au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară documentele contabile sau nu au ținut contabilitatea conform legii.
Împrejurarea că societatea nu și-a achitat obligațiile față de bugetul de stat, fapt ce a dus la majorări și penalități, nu intră în sfera de aplicare a art. 138 alin. 1 lit. d. Nici faptul că nu s-a ținut contabilitatea conform legii nu este de natură a atrage răspunderea administratorului pe dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. d, atâta timp cât nu a fost dovedită legătura de cauzalitate dintre această faptă și prejudiciul creat creditorilor, respectiv . stare de insolvență.
Față de cele ce preced, Curtea constată că în mod corect judecătorul sindic a reținut că recurenta creditoare nu a dovedit faptele de natură a atrage aplicarea ipotezei prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. d, motiv pentru care recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Iași împotriva sentinței civile nr. 1098/18.06.2013 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11.10.2013.
Președinte, G. P. | Judecător, E. G. | Judecător, C. P. |
Grefier, L. R.-C. |
Red jud GE_
Tehnored gref RCL_
2 EX
Jud fond Z. N. L.
| ← Procedura insolvenţei. Sentința nr. 450/2013. Curtea de Apel IAŞI | Procedura insolvenţei. Sentința nr. 146/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
