Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 425/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 425/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 29-03-2013 în dosarul nr. 4621/99/2010/a1
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ Nr. 425/2013
Ședința publică de la 29 Martie 2013
Completul compus din:
Președinte E. G.
Judecător C. P.
Judecător G. P.
Grefier L. R.-C.
S-a luat spre examinare recursul formulat de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași împotriva sentinței civile nr. 1596/6.11.2012 pronunțată de Tribunalul Iași - Secția II civilă faliment, intimat S. F., având ca obiect angajarea răspunderii conform art.138 din Legea 85/2006.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care arată că dosarul este la al doilea termen de judecată, recurenta a depus la dosar înscrisurile solicitate de instanță și a solicitat judecata cauzei în lipsă.
Având în vedere că s-a solicitat judecata în lipsă, instanța rămâne în pronunțare pe fondul cererii recurs.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față:
Prin sentința civilă nr. 1596/6 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Iași – secția II civilă și faliment s-a respins acțiunea formulată de către creditor Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași în contradictoriu cu pârâtul S. F. având ca obiect antrenarea răspunderii personale a pârâtului pentru pasivul societății debitoare S.C. Helius Tot S.R.L.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut următoarele:
În fapt, prin sentința nr. 940/S/05.10.2010, Tribunalul Iași a deschis procedura simplificată a insolvenței debitorului S.C. Helius Tot S.R.L., dispunând totodată ..
Potrivit informațiilor furnizate de către Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Iași, pârâtul a avut calitatea de asociat și administrator al societății debitoare.
În drept, pentru a fi atrasă răspunderea personală a administratorului unei societăți în baza dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 cu modificările ulterioare, este necesar ca partea interesată să facă dovada îndeplinirii condițiilor art. 998 Cod Civil, respectiv a existentei unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, existentei unui raport de cauzalitate între fapta ilicita și prejudiciu și a vinovatei celui care a cauzat prejudiciul respectiv. Caracterul special al reglementarii invocate in cauza constă in aceea ca aprecierea culpei persoanei chemata sa răspundă este făcută in concreto, cerându-se o cauzalitate specifica intre fapta si prejudiciu, respectiv faptele enumerate, in măsura in care au fost săvârșite culpabil si au cauzat un prejudiciu, sa fi fost in măsura sa contribuie la ajungerea societății debitoare in insolvența.
Răspunderea instituită prin textul art. 138 alin. 1 lit. a-g din Legea nr. 85/2006 nu este o răspundere contractuală, pe temeiul contractului de mandat al administratorilor sociali, așa cum eronat susține reclamanta, ci o răspundere delictuală specială, de sine stătătoare, cu reguli proprii, derogatorii de la regulile specifice de drept comun, pe baza unei reglementări proprii, ea derivând nu din neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a mandatului dat organului de conducere de către societate, ci din săvârșirea faptelor mai sus enumerate care nu au nici o legătură cu mandatul primit.
Textul de lege menționat cu privire la răspunderea membrilor organului de conducere nu instituie o răspundere obiectivă pentru prejudiciul reprezentând totalul creanțelor creditorilor participanți la procedura insolvenței, ci o răspundere în care faptele imputate trebuie dovedite, atât în fapt, cât și în drept, sub aspectul condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 998-999 Cod civil, cât și sub aspectul condițiilor speciale prevăzute în textul legii pentru fiecare dintre faptele enumerate, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale urmând a dobândi particularități specifice în funcție de cazul reglementat în textul legii.
Nu există instituită prin lege o „prezumție legală de vinovăție și răspundere” în sarcina administratorului societății debitoare.
Reclamanta nu și-a propus alte probe decât înscrisurile existente la dosarul de insolvență.
Analizând condițiile răspunderii delictuale speciale, se reține:
Pârâtului i se impută săvârșirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. a, c și d din Legea insolvenței, respectiv:
- 138 lit. a: au folosit bunurile și creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane
- 138 lit. c: au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți
- 138 lit. d: au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea
Reclamantul a propus un raționament construit doar pe prezumții, astfel: nedepunerea actelor financiare la organele în drept creează prezumția că nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea (138 lit. d) și că a intenționat să ascundă aspecte ale activității firmei, ceea ce naște la rândul său prezumția că a desfășurat comerț în interes personal (138 lit. c) pentru a-și însuși rezultatele acestui comerț (138 lit. a).
Prezumțiile nu au putut fi coroborate cu alte probatorii, iar construcția reclamantului nu poate fi însușită de instanță.
Verificând cele ce reclamantul a indicat ca elemente materiale ale faptelor delictuale de la art. 138 și raportul de cauzalitate, judecătorul sindic constată:
Administrarea necorespunzătoare a societății, care ar fi determinat încetarea de plăți, ca și modul de folosire al activelor sau resurselor societății, luarea deciziilor de suspendare a activității reprezintă un management neinspirat, care nu este sancționat decât dacă sunt întrunite cerințele răspunderii delictuale speciale.
Nesesizarea instanței pentru . art. 27 este susceptibilă de aplicarea unei sancțiuni penale, fiind infracțiunea de bancrută reglementată de art. 143 din Legea insolvenței, dar nu reprezintă element al faptei de la art. 138 lit. c sau a din Legea insolventei. În plus, se cere ca fapta săvârșită să producă starea de insolvență, or nedeclararea acestei stări este ulterioară apariției ei.
Nu s-a probat de către reclamant că, într-adevăr, pârâtul „a ținut o contabilitate fictivă” sau că „nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea”. Nu această conduită (nedepunerea situațiilor financiare) a generat starea de insolvență, ale cărei cauze sunt anterioare momentului pasivității pârâtului, iar faptul că nu a mai depus indicatorii financiari nu este de natură decât a determina o prezumție simplă de neîndeplinire a unor obligații legale referitoare la obligațiile de îndeplinire a formalităților impuse de legislația specială fiscală, prezumție care prin ea însăși nu este suficientă pentru reținerea săvârșirii faptei prevăzute de dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. d.
Pentru invocarea art. 138 lit. a si c, creditoarei ii revenea sarcina de a arata, pe de-o parte, care au fost acțiunile sau inacțiunile pârâtului care au avut ca scop satisfacerea unui interes personal, al lui sau al altora, prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c si care au dus la falimentul societății si pe de alta parte rolul lor in determinarea falimentului, afirmațiile generice nefiind suficiente, in considerarea specificului răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006. Totodată, reclamanta nu a precizat care au fost acțiunile sau inacțiunile prin care pârâții au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia, aceasta fiind o simplă deducție rezultată din faptul înstrăinării unor imobilizări corporale.
Simpla invocare a prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/200 nu este de natura a atrage, in mod necesar răspunderea membrilor organelor de conducere, căci legiuitorul nu a înțeles sa instituie o prezumție legala de vinovăție și răspundere în sarcina membrilor organelor de conducere ale societăților debitoare, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care sa conducă la concluzia ca prin faptele săvârșite s-a cauzat insolventa societății. Cum aceste dovezi nu au fost produse, instanța respinge cererea reclamantei.
Creditoarea Administrația Finanțelor Publice a municipiului Iași a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 1596/2012 a Tribunalului Iași invocând nelegalitatea și netemeinicia hotărârii.
Susține recurenta că netemeinicia soluției instanței de fond rezulta din faptul ca prezenta obligațiilor fiscale in sarcina debitorului, in calitatea sa de contribuabil, demonstrează ca acesta a desfășurat o activitate comerciala generatoare de venit, conform declarațiilor depuse la organul fiscal si in raport de care s-au calculat aceste obligații si pentru a căror neachitare la termen, se percep accesorii, fapta ce se încadrează în prevederile art. 138 alin. 1 lit. a) si c) din Legea 85/2006 privind procedura insolventei.
Administratorul S. F. se face vinovat de un management neperformant si de utilizarea resurselor societății in interes personal, fapt ce a cauzat starea de insolventa.
împrejurarea ca societatea datorează bugetului de stat T.V.A., impozit pe profit, amenzi, denota ca debitoarea a desfășurat activitate si a obținut venituri, care însa au fost destinate uzului personal al administratorilor.
Societatea a fost dizolvata la cererea O.R.C., prin sentința civila nr. 7131/6.12.2006 pronunțata de Tribunalului Iași pentru nedepunerea situațiilor financiare Ia Oficiul Registrului Comerțului, așadar administrația debitoarei se face vinovata de nerespectarea legii contabilității, conform art. 138 litera d). Totodată, nepublicarea bilanțurilor prevăzute de legislația in vigoare nu duce decât la premisa ascunderii situației reale a debitoarei in relațiile cu creditorii si terții.
Prin cererea formulata de către Administrația Finanțelor Publice a municipiului Iași a fost demonstrata întrunirea cumulativa a condițiilor referitoare la răspunderea civila, raportul de cauzalitate dintre faptele si prejudiciile create, fapte ce au fost săvârșite cu intenție.
Administratorul statutar este răspunzător pentru organizarea si conducerea contabilității, precum si pentru toate neregulile constatate in legătura cu tinerea evidentei contabile. Astfel, faptul ca debitoarea nu si-a respectat obligațiile financiar-contabile rezulta din împrejurarea că judecătorul delegat Ia OR.C. de pe lângă Tribunalul Iași a constatat, dizolvarea de drept a societății in baza dispozițiilor art. 237 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 31/1990, pentru nedepunerea bilanțurilor contabile.
S. F. nu a dat curs nici notificărilor lichidatorului judiciar, fapt pentru care se poate trage concluzia ca administratorul statutar a omis cu știința sa tina contabilitatea societății debitoare in conformitate cu dispozițiile Legii nr, 82/1991.
Potrivit art.10 din Legea nr.82/1991, organizarea si conducerea contabilității si deci, a întocmirii si înregistrării la organele fiscale a raportărilor contabile, sunt in obligația si răspunderea administratorului oricărei societăți comerciale presupusa a fi în activitate, pentru ca datele analitice cuprinse in aceste documente oferă o imagine a operațiunilor executate de societatea in cauza si a rezultatelor obținute, iar in conformitate cu prevederile art. 73 din Legea nr. 31/1990 republicata, administratorii sunt solidari răspunzători pentru existenta registrelor cerute de lege si corecta lor tinere.
Este de presupus însă că, daca in speța ar fi fost organizata si ținuta o contabilitate, aceste evidente contabile ar fi trebuit sa se reflecte in raportările contabile impuse de lege depuse Ia organele abilitate pentru verificarea lor. Insa, debitorul, prin administratorul-parat, nu s-a mai preocupat de gestionarea contabilității, conduita care reprezintă o încălcare atât a prevederilor art.10 din legea nr. 82/1991, dar si a prevederilor art. 201 din Legea nr.31/1990 si este de natura sa atragă aplicarea fata de acesta a prevederilor art. 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006.
Chiar daca lipsa unei evidente contabile sau neținerea contabilității in conformitate cu legea nu reprezintă in sine o fapta generatoare de prejudicii, omisiunea informării organelor fiscale asupra activității derulate de societate prin prezentarea raportărilor contabile Ia care legea obliga si respectiv publicitatea acestor raportări, denota intenția paratului de a păstra in clandestinitate atât operațiunile derulate de societatea administrate, cat si veniturile obținute din exploatare, st implicit de sustragere a acestora de la controlul fiscal, dar si de a ascunde patrimoniul societății fata de creditorii permițând concluzia ca administratorul a continuat comerțul in interes personal, cu însușirea rezultatelor acestui comerț si ignorarea plații obligațiilor sociale, fapte prevăzute de art.138 alin. (1) lit. a) si c) din Legea nr.85/2006.
Prin neplata datoriilor către Administrația Finanțelor Publice a municipiului Iași, parații, in calitate de organ de conducere, a creat un prejudiciu bugetului de stat, iar acesta este obligat la repararea acestui prejudiciu.
Administratorul a dat dovada de pasivitate fata de situația firmei, nerespectând dispozițiile legale in materie comerciala si fiscala. Astfel, in conformitate cu prevederile art. 237 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 31/1990, societatea a fost dizolvata de drept pentru nedepunerea bilanțurilor contabile. Pe de alta parte, potrivit dispozițiilor art. 27 alin. 1 din legea 85/2006, debitorul era obligat sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor acestei legi, in termen de 30 zile de la apariția stării de insolventa, procedura pe care nu a urmat-o.
Prin neintroducerea cererii de intrare in faliment la momentul intrării in incapacitate de plata, administratorul a acceptat tacit creșterea obligațiilor debitoarei către bugetul consolidat al statului, împovărând situația precara a acesteia prin adăugarea de accesorii la debitele deja existente.
Așa după cum a statuat teoria si practica judiciara, obligarea organelor de conducere ale societății debitoare la suportarea pasivului acesteia cu bunurile personale reprezenta, in situația închiderii procedurii falimentului, fără a fi acoperite creanțele anunțate de creditori, singura posibilitate a statului de a-si recupera creanțele.
In lumina dispozițiilor Legii nr. 85/2006, instituirea răspunderii personale a organelor de conducere a societății reprezintă atât o sancțiune pentru persoanele care au contribuit Ia ajungerea debitoarei in stare de incapacitate de plata, dar, in același timp, si o garanție pentru terții aflați in raporturi juridice comerciale cu debitoarea in ceea ce privește posibilitatea recuperării creanțelor in caz de insolventa.
Răspunderea organelor de conducere ale societății ajunsa in încetare de plați așa cum este reglementată de legea privind procedura insolventei, este o răspundere speciala care pune la îndemâna creditorilor mijloace juridice adecvate pentru a sigura bunurile necesare acoperirii pasivului debitoarei falite si dispozițiile legale ce o conțin se completează cu norma . unde legea speciala nu dispune. Astfel, potrivit disp. Art. 35 alin. 3 si 4 din Decretul nr. 31/1954 :«Faptele ilicite săvârșite de organele sale obliga însăși persoana juridica, daca au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor. Faptele ilicite atrag si răspunderea personala a celui ce Ie-a săvârșit, fata de persoana juridica, cat si fata de cel de-al treilea ».
Raportul dintre administratorul statutar si societatea debitoare este guvernat de prevederile art. 72 din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora, «obligațiile si răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat si de cele special prevăzute in aceasta lege ». Mandatul este cuprins in actul constitutiv (art. 5) sau in hotărârea adunării generale si este acceptat prin semnarea in registrul comerțului. Acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport contractual de mandat comercial cu persoana juridica.
De asemenea, in conformitate cu dispozițiile art. 1540 Cod civil, « mandatarul este răspunzător nu numai pentru doi, dar însă și de culpă în executarea mandatului », iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, in cazul in care mandatul are caracter oneros, răspunderea mandatarului (administratorului) se apreciază cu mai multa rigurozitate. Or, potrivit art. 374 din Codul comercial, mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros.
Administrator cu puteri depline, sus-numitul este cel care a avut, in fapt si in drept, conducerea societății debitoare, situația financiara a S.C. "HELIUS TOT" S.R.L. fiind rezultatul activității desfășurate de reprezentantul acesteia.
Starea de insolvabilitate a debitoarei, constatata si de judecătorul sindic prin încheierea prin care s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, nu este decât urmarea unui management defectuos, a unei activități lipsite de eficienta economica si a unei administrări total necorespunzătoare a societății. Aceasta situație de încetare a plaților a prejudiciat creditorii prin imposibilitatea încasării creanțelor scadente. Așa cum arata si doctrina in acest domeniu, simpla stare de încetare de plați constituie un prejudiciu pentru creditori.
Vinovăția administratorului consta in aceea ca, in momentul in care societatea debitoare a ajuns in imposibilitatea de a-si mai achita datoriile, nu a suspendat activitatea si ca nu a anunțat creditorii despre acesta, contribuind astfel Ia cumularea unor noi datorii. Nemairealizând profit, ba dimpotrivă, mergând in pierdere, situația financiara a societății a fost periclitata. Aceasta nu denota decât lipsa de interes a organelor de conducere pentru redresarea societății, de unde se poate înțelege ca activitatea desfășurata nu a urmărit decât realizarea unor interese personale.
Creanțele creditorilor ar fi fost cu mult diminuate (ori inexistente) daca administratorul societății si-ar fi îndeplinit atribuțiile stabilite prin actul constitutiv si, ocupându-se de buna funcționare a societății, ar fi achitat taxele si impozitele. Administratorul-parat a continuat activitatea deși aceasta conducea la majorarea pasivului societății.
Pentru toate aceste critici recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței recurate și obligarea pârâtului S. F. la plata pasivului societății debitoarea pentru faptele prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. a, c și d din Legea nr. 85/2006.
La solicitarea instanței de recurs, recurenta a depus, în copie, bilanțurile societății debitoare pentru 30.06.2005 și 30.06.2006.
Intimatul S. F. nu a depus întâmpinare.
Recursul este întemeiat pentru considerentele și în limitele ce vor fi expuse în continuare.
În reglementarea art. 138 din Legea nr. 85/2006, răspunderea administratorului statutar nu devine automat operantă în toate cazurile în care pasivul social nu poate fi acoperit, ci numai atunci când se face dovada că, prin culpa acestuia, s-a cauzat starea de insolvență a debitoarei, prin săvârșirea uneia dintre faptele expres și limitativ prevăzute la lit. a-g, și prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă săvârșită.
Rezultă că, pentru instituirea răspunderii personale a administratorului, este necesar ca acesta să aibă calitatea de autor al faptelor limitativ enumerate de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 și săvârșirea acestora să se fi produs în mandatul său.
În cauză, creditoarea a formulat cerere de atragere a răspunderii personale a fostului administrator statutar S. F. pentru faptele prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. a, c și d din Legea nr. 85/2006.
Potrivit art.138 alin.1 lit. a din Legea insolvenței constituie faptă de natură a atrage răspunderea administratorului utilizarea bunurilor sau creditelor debitoarei în folosul său propriu sau în cel al altei persoane juridice.
Potrivit bilanțului depus de organele fiscale, la data de 30.06.2006, debitoarea S.C. Helius Tot S.R.L. figura cu active circulante în valoare de 62.672 lei, pe care nu le-a justificat la solicitarea lichidatorului judiciar, ceea ce presupune că le-a utilizat în interesul său personal.
În același mod a procedat pârâta și cu numerarul existent în casierie și cont bancar în sumă de 3.215 lei.
Utilizarea acestor bunuri în interesul personal al pârâtei și nu pentru achitarea datoriilor, debitoarea exprimă legătura de cauzalitate dintre fapta săvârșită și ajungerea societății în insolvență., astfel că, în mod nelegal, judecătorul sindic a apreciat că nu sunt întrunite condițiile pentru atragerea răspunderii în temeiul art. 138 alin. 1 lit. a din Legea nr. 85/2006.
Cu privire la fapta prevăzută la art. 138 alin.1 lit. c – când administratorul a dispus în interes personal continuarea unei activități care ducea în mod vădit debitoarea la încetare de plăți – este necesară îndeplinirea a două condiții: continuarea unei activități care duce în mod vădit la încetarea de plăți și existența unui interes personal.
Simpla continuare a activității societății, chiar și în situația în care se evidențiază că aceasta va determina . este suficientă pentru aplicarea art. 138 alin. 1 lit. c, recurenta nedovedind că pârâta ar fi obținut venituri în favoarea ei.
Nefondată este și critica referitoare la fapta prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006.
Nepredarea actelor contabile către lichidatorul judiciar nu se regăsește printre faptele expres prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006 și nu echivalează, cum greșit susține recurenta, cu neținerea contabilității, sustragerii ori distrugerii documentelor contabile.
Raportat acestor considerente, curtea constată că recursul declarat de către recurenta Administrația Finanțelor Publice Iași este întemeiat doar în ceea ce privește fapta prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. a din Legea nr. 85/2006 și în temeiul art. 312 Cod procedură civilă urmează a fi admis, modificată în tot sentința recurată în sensul atragerii răspunderii patrimoniale a pârâtei pentru pasivul neacoperit al debitoarei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași împotriva sentinței civile nr. 1596/6.11.2012 pronunțată de Tribunalul Iași - Secția II civilă faliment, sentință pe care o modifică în tot.
Admite acțiunea formulată de creditoarea Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași în contradictoriu cu pârâtul S. F..
În temeiul art. 138 din Legea nr. 85/2006 obligă pârâtul să achite pasivul debitoarei . pentru o creanță în sumă de 57.112 lei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 22 martie 2013.
Președinte, E. G. | Judecător, C. P. | Judecător, G. P. |
Grefier, L. R.-C. |
Red jud PC_
Tehnored gref RCL_
2 ex
Jud fond Z. N. L.
| ← Procedura insolvenţei. Sentința nr. 146/2013. Curtea de Apel IAŞI | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
