Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 949/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 949/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 16-09-2013 în dosarul nr. 4037/99/2010/a1
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 949/2013
Ședința publică de la 16 Septembrie 2013
Completul compus din:
Președinte: C.-A. S.
Judecător: A. G.
Judecător: L. P.
Grefier: D. G.
S-a luat în examinare cererea de recurs formulată de S. P. „Lichidator Company 2003” SPRL în calitate de administrator judiciar al debitoarei S.C. „Total Tehnic” SRL împotriva sentinței civile nr. 317/27.02.2013 pronunțată de Tribunalul Iași în contradictoriu cu intimații N. S. și G. C., având ca obiect angajarea răspunderii conform art. 138 din Legea insolvenței.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat C. T., apărătorul intimatului G. C., lipsă fiind recurenta S. P. „Lichidator Company 2003” SPRL și intimatul N. S..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă că recursul este la al treilea termen de judecată; se solicită judecata cauzei în lipsă.
Nemaifiind alte cereri prealabile, instanța constată recursul în stare de judecată și dă cuvântul la dezbateri.
Avocat C. T., apărătorul intimatului G. C., având cuvântul solicită respingerea recursului conform întâmpinării depusă la dosar, să se mențină ca fiind legală și temeinică sentința civilă nr. 317/ 27.02.2013 pronunțată de Tribunalul Iași, motivând că textul art. 138 din Legea insolvenței instituie o răspundere delictuală specială, aceasta înseamnă că pe lângă condițiile specifice, ce trebuie întrunite pentru a fi antrenată răspunderea administratorilor, trebuie să se constate existența prejudiciului, existența culpei și a raportului de cauzalitate între prejudiciu și culpă. Dar, apreciază apărătorul intimatului că lichidatorul judiciar a prezumat că bunurile societății debitoare au fost folosite în interes propriu sau în interesul altor persoane fără a fi probată această situație.
Solicită apărătorul intimatului a se observa că lichidatorul a reținut că, conform situației financiare a societății debitoare în perioada 31.12._08, ar fi existat posibilitatea achitării datoriilor societății, dar tot lichidatorul a precizat că nu deține documente contabile și că acestea nu i-au fost predate. În aceste condiții, nu se poate prezuma că debitoarea a desfășurat o activitate comercială generatoare de venituri și că acestea au fost folosite în interes personal.
Avocat C. T. susține că pentru a fi angajată răspunderea patrimonială a administratorului societății în insolvență, lichidatorul judiciar ar trebui să dovedească atât săvârșirea de către pârât a faptelor prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. a), c) și d) din lege cât și legătura de cauzalitate dintre această faptă și ajungerea debitorului în stare de insolvență și că nu este suficientă simpla apreciere a lichidatorului, acesta fiind ținut a face dovada celor afirmate, în condițiile art. 1169 din Codul civil. Mai mult, apreciază că prezumțiile nu înlocuiește sarcina probei.
Față de aceste susțineri și față de actele depuse la dosar solicită respingerea recursului ca nefondat, nu solicită cheltuieli de judecată.
Declarându-se închise dezbaterile, instanța rămâne în pronunțare asupra recursului de față.
După deliberare,
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 317/2013 din 27 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr._ s-a respins cererea formulată de LICHIDATOR COMPANY 2003 SPRL în contradictoriu cu pârâții NONSENCO S. respectiv G. C..
Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul Iași a reținut că, notificați de către lichidatorul judiciar, conform dispozițiilor Codului de procedură civilă, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, cu privire la deschiderea procedurii insolvenței și obligației de predare a actelor contabile, pârâții au predat la un moment dat documentele debitoarei către lichidatorul judiciar desemnat.
Inițial, în lipsa acestor documente, situația financiar contabilă a societății debitoare la declanșarea procedurii a fost realizată pe baza documentelor transmise de către AFPM Iași.
Astfel în perioada 2006 - 2008 societatea a înregistrat datorii de_ lei,_ lei respectiv_ lei. Activele societății puteau acoperi în această perioadă valoarea datoriilor. La data de 31.12.2008 scriptic debitoarea era înregistrată în casierie și bănci cu un disponibil de_ lei.
Răspunderea instituită de dispozițiile art. 138 este o formă specială de răspundere delictuală, derogatorie de la dreptul comun (art. 998 - 999 din Codul civil), instituită în vederea acoperirii pasivului rămas neacoperit prin lichidare. Astfel, în reglementarea art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, răspunderea administratorilor nu devine automat operantă în toate cazurile când pasivul social sau o parte a acestuia nu poate fi acoperit, ci numai atunci când se face dovada că administratorii au cauzat starea de insolvență a societății prin săvârșirea culpabilă a vreuneia dintre faptele expres și limitativ enumerate la lit. a – g ale alin. 1 al articolului menționat, iar prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă săvârșită, cu condiția ca acest prejudiciu să se regăsească în pasivul rămas neacoperit sau ce va rămâne neacoperit la închiderea procedurii.
Reținând teza răspunderii civile delictuale, instanța apreciază că în speță, trebuie dovedite toate elementele răspunderii civile delictuale.
Activitatea pârâților de a continua activitatea debitoarei prin generarea de debit în prejudiciul creditorilor reprezintă un aspect culpabil, necontestat de către cei dintâi.
Această activitate este sancționată de către disp. art. 138, lit. c) din lege în condițiile în care prin derularea ei s-ar întruni condițiile cauzalității dintre faptă și prejudiciul resimțit în patrimoniul creditorilor.
Ori, reclamanta s-au limitat doar a face simple aprecieri în ceea ce privește culpa pârâților, care chiar întemeiate fiind, nu pot forma convingerea instanței că din acest motiv s-a ajuns la incapacitatea de plată și totodată insolvența firmei.
Prin urmare, nu se poate reține o prezumție conform căreia, în condițiile în care pârâții au continuat activitatea debitoarei în prejudiciul creditorilor, acest lucru a fost premeditat.
Pe de altă parte neținerea contabilității conforme legii, nu poate constitui în sine o condiție singulară pentru a atrage răspunderea patrimonială; aceasta întrucât nu se poate deduce legătura de cauzalitate necesară dintre neținerea contabilității și aspectul premeditat al conducerii debitoarei în incapacitate de plată și ulterior în insolvență.
Totodată, faptele reglementate de disp. art. 138, lit. a) privind folosirea bunurilor și creditelor societății în interes propriu constituie o deducție a faptului că pârâții nu a ținut o contabilitate conformă legii și nu a făcut cuvenitele raportări fiscale la organele de stat, fapt contrazis ulterior.
Ori, acest aspect constituie o prezumție de fraudare, care nu se fundamentează pe un probatoriu adecvat, reprezentanții reclamantei formulând solicitările de atragere a răspunderii personale în temeiul unor date statistice preluate din fișa sintetică, bilanțul aferent anului 2008, contul de profit și pierdere al societății.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs S. profesională „Lichidator Company 2003” SPRL, în calitate de administrator judiciar al debitorului ..
Prin cererea de recurs formulată recurenta solicită modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și a obligării intimaților - pârâți la plata pasivului debitorului ..
Susține recurenta că firma debitoare a fost înființată la 26.03.2003. Intimații - pârâți au avut mandatul de administrator în intervalele menționate.
Prin Sentința comercială nr. 1.258/S/18.11.2010 s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenței (BPI nr. 311/11.01.2011). Față de cererea introductivă, debitorul nu a formulat contestație, recunoscând tacit starea de insolvență. Actele de procedură au fost publicate în BPI și depuse la dosarul cauzei. Debitorul nu a predat documentele societății și nu a dat informații despre gestiunea sa.
Promovarea cererii de răspundere a administratorilor, pentru plata pasivului debitorului, a avut la bază concluziile din Raportul asupra cauzelor insolvenței (BPI nr. 3.093/16.03.2011). Cererea de răspundere a avut ca temei legal dispozițiile art. 138 alin. (l) lit. a), c) și d) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. Actele de procedură nu au fost contestate.
Recurenta învederează că, la fond, pârâtul N. S. nu a depus întâmpinare. Pentru termenul din 23.05.2012, pârâtul G. C. a depus întâmpinarea, prin reprezentant legal, solicitând respingerea cererii.
La termenul din 31.10.2012, pârâtul G. C. a depus copiile următoarelor
acte:
a) Actul adițional al . de cesiune totală, cu titlu gratuit, a părților sociale de la G. C. la N. S. (95 %) și G. L. V. (5 %), de schimbare a administratorului prin preluarea mandatului de către N. S. și de schimbare a sediului social (23.02.2009);
b) Cazierul judiciar din 17.01.2009 al lui N. S., emis de Autoritatea din Republica M.;
c) Actul constitutiv al . din 23.02.2009;
d) Cererea înregistrată la ORC Iași sub nr. 19.833/11.03.2009 și declarația dată sub numele N. S. la 23.02.2009;
e) încheierea nr. 2.869/18.03.2009 a Judecătorului delegat la ORC de admitere a Cererii nr. 19.833/11.03.2009;
f) Certificatul de înregistrare a Mențiunii referitoare la modificarea actului constitutiv;
g) Certificatul de înregistrare a . emis de ORC la 24.03.2009;
h) Certificatul Constatator emis de ORC la 20.03.2009/24.03.2009 privind schimbarea sediului social al societății comerciale.
Acestea sunt singurele acte prezentate a fi în legătură cu ..
Recurenta invocă art. 304 punctul 9 Cod procedură civilă și art. 304 indice 1 Cod procedură civilă.
Învederează că instanța de fond a pronunțat hotărârea în condițiile în care a fost învestită să analizeze cererea de răspundere cu întregul material probator.
Din eroare, s-a menționat că la termenul din 09.06.2011, lichidatorul judiciar declară că a primit toate documentele firmei de la administratorul acesteia.
Recurenta susține că cererea a fost motivată în drept pe dispozițiile art. 138 alin. (l) lit. a), c) și d) din Legea nr. 85/2006, ale Legii nr. 31/1990, ale Legii nr. 82/1991 privind contabilitatea, ale art.1082 și art.1540 Cod civil, ale art. 374 Cod comercial, încadrând - din punct de vedere juridic - faptele pârâților, generatoare ale insolvenței, în dispozițiile art. 138 alin. (l) lit. a), c) și d) din Legea nr. 85/2006 privind insolvența.
Întrunirea condițiilor răspunderii pârâților pentru fiecare faptă în parte, cu sublinierea naturii juridice a răspunderii administratorilor-pârâți, a fost argumentată în fapt și în drept.
Materialul probator al stării de insolvență și al întrunirii condițiilor răspunderii este Raportul asupra cauzelor insolvenței. Concluziile acestuia au stat la baza cererii de răspundere.
Valorile bănești și bunurile materiale au fost folosite de către intimații - pârâți, în măsura în care acestea au fost predate în februarie/martie 2009 noului administrator și spre beneficiul noilor asociați, care au căpătat acest titlu în mod gratuit (cesiunea).
Se poate concluziona că intimații - pârâți și-au însușit valorile exprimate de indicatorii sintetici raportați la 31.12.2008, prezentați în raportul asupra cauzelor insolvenței.
Activele debitorului la această dată, erau în valoare totală de 294.791 lei, din care active imobilizate în valoare de 10.291 lei și active circulante în valoare de 283.791 lei, în următoarea structură:
1) stocuri - 810 lei;
2) casă și conturi bănești - 263.903 lei;
3) creanțe - 19.078 lei.
Aceste date sunt în Raportul asupra cauzelor insolvenței.
Din declarația de creanță a Municipiului Iași/DEFPL Iași, rezultă că debitorul figurează cu un autoturism Dacia 1310 dobândit la data de 14.04.2003.
La 31.12.2008, debitorul avea datorii de 155.731 lei, conform indicatorilor afișați.
În tabelul definitiv reunit, întocmit în lipsa actelor debitorului, sunt creanțe în valoare de 360.030,89 lei.
Neținerea contabilității conform legii este dovedită prin omisiune, deci prin neraportarea contabilă, cu periodicitatea stabilită de legea specială, precum și prin nepredarea documentelor contabile administratorului judiciar.
Se arată de recurentă că ultima raportare contabilă a fost în anul 2008.
Dar, Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței impune analizarea documentelor unei societăți comerciale pe un interval de cel puțin 3 ani de zile în urmă față de data deschiderii procedurii. Nepredarea documentelor și necontinuarea raportărilor contabile sunt fapte culpabile, săvârșite prin omisiune, ele ascunzând atât situația patrimonială a societății comerciale cât și eventualele operațiuni ce au fost făcute în numele acesteia dar fără să fie reflectate în evidența contabilă. Organizarea evidenței contabile nu este facultativă ci o obligație a mandatului de administrator.
Apreciază recurenta că în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost temeinic motivată, cu argumentele enumerate.
Recurenta susține o greșită aplicare a legii de către instanța de fond, care nu a reținut antrenarea răspunderii membrilor organelor de supraveghere și conducere, deși există dovada îndeplinirii condițiilor, respectiv prejudicierea creditorilor, existența raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și respectiv culpa personală a celui față de care se antrenează răspunderea.
Arată recurenta că intimații - pârâți nu au recuperat creanțele societății debitoarei.
Pârâților le revenea, în calitate de administratori statutari, și obligația de a duce la îndeplinire contractul de mandat ce le-a fost încredințat în conformitate cu dispozițiile legale în materie, administratorul fiind direct răspunzător de modul în care este ținută evidența contabilă, obligațiile lor reieșind cu claritate din dispozițiile art. 73 alin. (l) lit. c) și alin. (2) ale Legii nr. 31/1990, precum si din dispozițiile art. 10 din Legea nr. 82/1991 republicată.
În condițiile neținerii contabilității în conformitate cu legea se prezumă existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs care constă în pasivul înregistrat în tabelul creditorilor.
Pârâții aveau obligația de a prezenta, în condițiile art. 28 și art. 35 din Legea nr.8 5/2006, actele contabile ale societății comerciale.
Fapta persoanei care ascunde actele contabile, refuzând să le prezinte, este sancționată de art.138 alin. (l) lit. d) din Legea nr. 85/2006, reprezentând elementul constitutiv al răspunderii patrimoniale a acestei persoane pentru datoriile debitoarei.
În acest sens, potrivit textului, persoana care a făcut să dispară unele documente contabile răspunde pentru pasivul debitoarei. Rațiunea sancțiunii faptelor de distrugere, ascundere sau ținere fictivă a actelor contabile este faptul că săvârșirea lor pune pe administratorul societății în imposibilitatea de a avea o oglindă a activității economice a societății și că din această cauză nu poate să ia măsurile necesare pentru desfășurarea activității, producând astfel insolvența societății.
Săvârșirea acestor fapte constituie o prezumție a existenței legăturii de cauzalitate dintre aceste fapte și starea insolvenței debitoarei.
Este inadmisibil ca administratorul statutar, persoana care are obligația de a ține contabilitatea societății, să ascundă aceste acte, încălcând deci obligația arătată și ca, ulterior, să se prevaleze de propria culpă, punând pe alții să dovedească legătura de cauzalitate dintre lipsa actelor și producerea insolvenței, învederează recurenta.
Altfel s-ar da primă de încurajare administratorilor societății, care vor ascunde acte contabile și vor beneficia de propria culpă, scăpând de obligația de a răspunde pentru fraudele produse în administrarea societății.
Lichidatorul judiciar învederează că, în lipsa documentului de predare - preluare a gestiunii de la fostul la actualul administrator, ambii intimați - pârâți au a răspunde.
Raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu se prezumă, atâta timp cât există încetarea de plăți și una din faptele enumerate de art. 138 din Legea nr. 85/2006, prezumția având un caracter „juris . posibil a fi răsturnată prin proba contrarie.
Răspunderea membrilor organelor de conducere ale societăților ajunse în încetare de plăți, așa cum este reglementată de prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006 este o răspundere specială, care pune la îndemâna creditorilor mijloace juridice pentru a asigura bunurile necesare acoperirii pasivului debitorului.
Conform art. 73 alin. (2) din Legea nr. 31/1990: „Acțiunea în răspundere împotriva administratorilor aparține și creditorilor societății, care o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii reglementate de Legea nr.64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, republicată”. (conform art. 152 din Legea nr. 85/2006, referirea la Legea nr. 64/1995 se va considera ca o referire/trimitere la Legea nr. 85/2006).
În baza art. 196 din Legea nr. 31/1990, asociatul unic exercită atribuțiile organului superior al unei societăți comerciale, respectiv ale adunării generale, care stabilește programul și politica economico-comercială ale acesteia.
Recurenta învederează că, fiind îndreptat împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu apel, recursul nu este limitat la motivele prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, instanța de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, potrivit art. 304 indice 1 Cod procedură civilă.
Intimatul G. C. a depus întâmpinare, prin care solicită menținerea în tot a sentinței civile nr. 317/27.02.2013 pronunțate de Tribunalul Iași, ca fiind o sentință legală și temeinică.
El învederează că textul art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 instituie o răspunderea delictuală specială. Aceasta înseamnă că - pe lângă condițiile specifice, ce trebuie întrunite pentru a fi antrenată o asemenea răspundere, respectiv constatarea existenței prejudiciului, constatarea existenței culpei și constatarea existenței raportului de cauzalitate între prejudiciu și culpă, prev. de art. 1349 cod civil (998 - 999 Cod civil) - trebuie să fie îndeplinite și condiții speciale, așa cum sunt ele expres arătate în alin. 1 al art. 138: să fie constatată starea de insolvență a debitoarei iar fapta sau faptele enumerate de acest text de lege să fi cauzat starea de insolvență. În plus, legiuitorul a prevăzut expres că judecătorul sindic nu poate obliga persoana sau persoanele găsite răspunzătoare decât la suportarea unei părți sau a întregului pasiv la debitoarei.
G. C. susține că lichidatorul a prezumat că bunurile persoanei juridice au fost folosite în interes propriu sau în interesul altor persoane, fără a fi probată această situație.
Ca atare, pentru a se putea dispune antrenarea răspunderii sale patrimoniale personale - ca fost administrator al debitoarei . - este necesar a se dovedi legătura de cauzalitate între starea de insolvență a firmei și una sau mai multe din faptele prevăzute expres la art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 138 alin. l lit. a) din Legea nr. 85/2006, intimatul învederează că antrenarea răspunderii civile delictuale a unei persoane presupune întrunirea a două condiții: folosirea bunurilor sau creditului unei persoane juridice și crearea unui profit în folosul administratorului sau al unei alte persoane.
În susținerea cererii privind atragerea răspunderii personale patrimoniale pentru această faptă, lichidatorul concluzionează că prezența obligațiilor fiscale în sarcina debitorului, în calitatea sa de contribuabil, indică că acesta a desfășurat o activitate comercială generatoare de venit. Or, creanța A.F.P Iași, în valoare de 103.175 lei - debit, 125.275 lei dobânda, 17.717 lei - penalitate de întârziere reprezintă obligațiile fiscale de plată concretizate în: TVA, impozit pe profit, impozit pe venituri salariale, contribuții la fondurile speciale de sănătate și șomaj.
Conform situației financiare a . prezentate de lichidator se arată că scriptic, de la 31.12._08, ar fi existat posibilitatea achitării datoriilor societății, dar tot lichidatorul precizează faptul că nu deține documente, întrucât nu i s-au predat și se va reține răspunderea administratorilor debitorului, în condițiile în care au folosit bunurile și creditele societății în interes personal, nefiind enunțată nici o probă în susținerea celor afirmate.
În aceste condiții, nu se poate prezuma că debitoarea a desfășurat o activitate comercială generatoare de venituri și că acestea au fost folosite în interes personal.
Cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 138 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 85/2006, intimatul susține că administratorii răspund în condițiile reglementate de contractul de mandat, dar numai față de societate, dispozițiile legale invocate de lichidator (art. 72 din Legea nr. 31/1990, art. 1540 Cod civil) fiind speciale și deci de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie. Astfel, nu se poate susține că răspunderea instituită de o dispoziție legală specială poate fi extinsă prin analogie și la raporturile dintre societate și terții creditori, astfel cum este cazul cererilor întemeiate pe dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, deoarece o astfel de extrapolare ar adăuga la lege si ar fi contrară principiului conform căruia „unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă”. Lichidatorul judiciar s-a limitat la a susține prin cererea sa că din studiul documentelor financiare rezultă că în perioada când activitatea debitorului era administrată de pârât, societatea a acumulat datorii, fapt cert din care trage o . concluzii în sensul că pârâtul și-a creat venituri și obligații de plată prin activitatea debitoarei, însă veniturile le-a folosit în interes personal, acumulând astfel datorii, concluzii care nu reprezintă decât prezumții simple, ce nu au nici un fundament, în condițiile în care de esența activității comerciale țin operațiunile de creare de venituri și obligații de plată, ca fapte de comerț. Faptul că debitoarea a acumulat datorii se poate datora unui management defectuos, unor condiții economice sau de piață defavorabile, aspecte care țin de riscul activității comerciale.
Faptul că pârâtul - fost administrator al societății debitoare - nu a solicitat din proprie inițiativă . și că nu a luat măsuri de recuperare a propriilor creanțe nu poate atrage răspunderea pentru fapta prevăzută la art. 138 alin 1 lit. c) și anume că ar fi dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetare de plăți. Nu se poate trage concluzia că - prin nesolicitarea deschiderii procedurii societatea a intrat în incapacitate de plăți - nefiind în legătură cu această faptă probat raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.
Susținerile lichidatorului - referitoare la pasivitatea pârâtului - nu sunt de natură a reține în sarcina acestuia că „a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți”, în condițiile în care textul normativ impune o acțiune din partea subiectului activ, iar cerința esențială este ca acea activitate să fie exercitată în interesul său personal. Activitatea continuată trebuie să fie în măsură să conducă la încetarea de plăți în mod vădit, ceea ce presupune ca, la un nivel minim de pregătire, pârâtul putea sau trebuia să poată să conștientizeze consecința faptei, respectiv încetarea de plăți în scopul obținerii unui interes personal.
Cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 138 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 85/2006, intimatul învederează că lichidatorul judiciar s-a limitat la a susține - prin cererea sa - că administratorul statutar notificat nu a predat actele contabile. Aceasta nu este suficient pentru a declanșa răspunderea în conformitate cu dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. d) din Legea insolvenței, în același sens fiind și marea majoritate a jurisprudenței.
Pentru a fi angajată răspunderea patrimonială a administratorului societății în insolvență, lichidatorul judiciar ar trebui să dovedească atât săvârșirea de către pârât a faptelor prevăzute de art. 138 alin. l lit. a), c) și d) din lege cât și legătura de cauzalitate dintre această faptă și ajungerea debitorului în stare de insolvență. Sub acest aspect, nu este suficientă simpla apreciere a lichidatorului, acesta fiind ținut a face dovada celor afirmate, în condițiile art. 1169 Cod civil.
Caracterul special al răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 constă în aceea că textul de lege delimitează printr-o enumerare exhaustivă categoria faptelor considerate nelegitime, prejudiciul - care este acela al provocării sau contribuirii la ajungerea debitoarei în stare de insolvență - și cere o cauzalitate tipică între fapta si prejudiciu.
Prezumțiile legale sunt expres și limitativ prevăzute de lege (art. 1200 Cod civil) și doar ele răstoarnă sarcina probei. Or, rezultă cu îndestulătoare evidență ca art. 138 alin. l lit. a), c) și d) nu instituie prezumții, ci doar limitează faptele ilicite, cerând însă expres condiția existenței raportului de cauzalitate dintre aceste fapte și starea de insolvență. În atare condiții, chiar dacă ar fi dovedită vreo faptă de la art. 138 alin. l literele menționate aceasta nu înseamnă că, pe cale de consecință imediată, a produs și insolvență, întrucât aceasta se poate datora unor numeroase și diverse cauze (nepriceperea comerciantului, situația economică generală, piața financiară etc.). Prezumțiile nu înlocuiesc nici probele, nici sarcina probei, având doar un caracter complementar si subsidiar, conchide intimatul.
Examinând actele și lucrările dosarului, curtea constată că recursul este în parte fondat, pentru considerentele expuse în cele ce urmează.
Este de principiu că articolul 138 alineat (1) din Legea nr. 85/2006 instituie o formă de răspundere menită să asigure acoperirea pasivului debitorului, în situația în care averea acestuia nu satisface toate creanțele înregistrate.
Textul stabilește persoanele care pot fi obligate, de judecătorul-sindic, la suportarea pasivului debitorului persoană juridică.
Articolul 138 reglementează o formă de răspundere delictuală specială, care intervine doar dacă prejudiciul a fost cauzat prin săvârșirea uneia dintre faptele ilicite limitativ arătate în alineatul (1) literele a) - g). Antrenarea răspunderii speciale a administratorilor presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: prejudiciul creditorilor; fapta ilicită a administratorilor; raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile ale debitorului în insolvență, culpa persoanelor (administratori) a căror răspundere se solicită.
Curtea de apel constată că în raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la starea de insolvență a debitoarei S.C. „Total Tehnic” SRL se menționează că la data de 31 decembrie 2008 activele societății erau în valoare totală de 294.791 lei, din care active imobilizate în valoare de 10.291 lei și active circulante în valoare de 283.791 lei, în următoarea structură: 1) stocuri - 810 lei; 2) casă și conturi bănești - 263.903 lei; 3) creanțe - 19.078 lei. În condițiile în care pârâții intimați nu s-au preocupat de achitarea datoriilor din disponibil, se naște prezumția utilizării disponibilului bănesc în interes personal sau al unei alte persoane, faptă ce se încadrează în articolul 138 alineat (1) litera a) din Legea nr. 85/2006.
Instanța de recurs reține că este pe deplin întemeiat raționamentul potrivit cu care administratorii pârâți au folosit în interes personal activele circulante, în primul rând disponibilitățile bănești în valoare de 263.903 lei, în loc să achite datoriile, în măsura în care persoana juridică nu mai deține aceste active. Fapta prevăzută de litera a) imputată intimaților nu reprezintă o presupunere, ci o certitudine rezultată - pe bază de prezumții și silogism - din activitatea acestora în calitate de administratori ai debitoarei .. Este de remarcat că nici la fond nici în prezentul recurs pârâții intimați nu prezintă vreo explicație (măcar sumară) a modului în care au utilizat disponibilitățile bănești ale societății pe care au administrat-o. Această faptă se săvârșește cu vinovăție sub forma intenției, care se constată în speță.
În același timp, curtea de apel mai reține că raportul de cauzalitate cerut de articolul 138 din Legea nr. 85/2006 rezultă din împrejurarea că prin însușirea activelor societății de către pârâți, nu a mai existat posibilitatea plății datoriilor, acestea crescând cu trecerea timpului și conducând în final la încetarea de plăți. În ce privește prejudiciul creditorilor înscriși în tabelul definitiv, acesta rezidă în imposibilitatea lor de a își realiza creanța.
Instanța de recurs constată că reținerea ca temei al răspunderii a dispozițiilor articolului 138 alineat (1) litera a) din Legea insolvenței ar face de prisos examinarea cerințelor literei d) din același text legal. Se poate presupune, însă, că neîntocmirea bilanțurilor contabile după sfârșitul anului 2008 a avut drept scop ascunderea folosirii activelor societății, în interesul personal al pârâților ori al unei alte persoane, deja constatată.
În ce privește limitele răspunderii personale ce se cuvine a fi stabilită, curtea reține că acestea sunt determinate de măsura însușirii de către intimați a disponibilităților bănești de 263.903 lei, fără a se lua în calcul creanțele înregistrate - 19.078 lei - a căror recuperare nu poate fi probată și stocurile de valoare neglijabilă.
Instanța de control judiciar consideră că nu rezultă în speță, din probele administrate, că ar putea fi reținute în sarcina intimaților pârâți și fapta prevăzută de litera c) a articolului 138 alineat (1) din Legea insolvenței.
Raportat considerentelor expuse și în aplicarea articolului 312 alineat (1) teza I și alineat (3) Cod procedură civilă curtea va admite recursul și va modifica în tot sentința tribunalului, în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâților să suporte din averea personală suma de 263.903 lei, reprezentând parte din contravaloarea pasivului rămas neacoperit, potrivit celor ce preced. Răspunderea pârâților este solidară, în temeiul articolului 138 alineat (4) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de S. profesională „Lichidator Company 2003” SPRL în calitate de administrator judiciar al debitorului S.C. TOTAL TEHNIC SRL împotriva sentinței civile nr. 317/ 27.02.2013 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o modifică în tot.
Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta S. profesională „Lichidator Company 2003” SPRL în calitate de administrator judiciar al debitorului S.C. TOTAL TEHNIC SRL, în contradictor cu pârâții Nonsenco S. și G. C..
Obligă pârâții să suporte, în solidar, din averea personală, suma de 263.903 lei reprezentând o parte din pasivul rămas neacoperit al ., aflară în insolvență.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 16 Septembrie 2013.
Președinte, C.-A. S. | Judecător, A. G. | Judecător, L. P. |
Grefier, D. G. |
Redactat G.A.
Tehnoredactat A.H.
02 exemplare/05.03.2014
Tribunalul Iași: A. D.
| ← Procedura insolvenţei. Decizia nr. 1366/2013. Curtea de Apel IAŞI | Procedura insolvenţei. Hotărâre din 19-04-2013, Curtea de... → |
|---|
