Procedura insolvenţei. Decizia nr. 8/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 8/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 07-01-2013 în dosarul nr. 3322./99/2008*
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 8/2013
Ședința publică de la 07 Ianuarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. G.
Judecător L. P.
Judecător C.-A. S.
Grefier C. L.
Pe rol judecarea cauzei privind recursul declarat de creditoarea Direcția G. a Finanțelor Publice a Jud. Iași împotriva sentinței comerciale nr. 628 din 19.04.2011 pronunțată de Tribunalul Iași – judecător sindic, intimați fiind și debitoarea S.C. „R. . și S. N., având ca obiect procedura insolvenței.
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul asupra cauzei de către grefier, din care rezultă aspectele de mai sus cu privire la modul de îndeplinire a procedurii de citare și lipsa părților, că termenul de judecată de azi a fost stabilit în vederea perimării cererii de recurs.
S-au verificat actele și lucrările dosarului, după care:
Constatând că în cauză s-a suspendat judecata recursului la data de 03.10.2011, raportat la prevederile art. 248 și art. 252 Cod procedură civilă, Curtea rămâne în pronunțare.
După deliberare,
Curtea,
Asupra recursului de față;
Prin sentința comercială nr. 628 din 19.04.2011, Tribunalul Iași – judecător sindic, s-a respins cererea formulată de către creditorul Direcția G. a Finanțelor Publice a Județului Iași având ca obiect stabilirea răspunderii personale a pârâtului S. N., având ca obiect atragerea răspunderii personale.
Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut următoarele aspecte:
Răspunderea instituită de dispozițiile art. 138 este o formă specială de răspundere delictuală, derogatorie de la dreptul comun (art. 998-999 din Codul civil), instituită în vederea acoperirii pasivului rămas neacoperit prin lichidare. Astfel, în reglementarea art.138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, răspunderea administratorilor nu devine automat operantă în toate cazurile când pasivul social sau o parte a acestuia nu poate fi acoperit, ci numai atunci când se face dovada că administratorii au cauzat starea de insolvență a societății prin săvârșirea culpabilă a vreuneia dintre faptele expres și limitativ enumerate la lit. a – g ale alin. 1 al articolului menționat, iar prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă săvârșită, cu condiția ca acest prejudiciu să se regăsească în pasivul rămas neacoperit sau ce va rămâne neacoperit la închiderea procedurii, elemente care nu au fost probate în persoana administratorului – pârât S. N..
Administratorii răspund în condițiile reglementate de contractul de mandat dar numai față de societate, dispozițiile legale fiind speciale și deci de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie. Astfel, nu se poate susține că răspunderea instituită de o dispoziție legală specială poate fi extinsă prin analogie și la raporturile dintre societate și terții creditori, astfel cum este cazul cererilor întemeiate pe dispozițiile art. 138 din legea insolvenței deoarece o astfel de extrapolare ar adăuga la lege si ar fi contrară principiului conform căruia: unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă („ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus”).
Reclamantul s-a limitat la a susține prin cererea sa că a constatat, că în perioada de activitate a debitorului acesta a acumulat datorii, iar pârâta este cea care a administrat activitatea debitoarei, întemeindu-și cererea în drept pe dispozițiile art. 138 alin. 1 lit b c si d din legea 85/2006.
Astfel, managementul defectuos, invocat de către reclamant, nu este de natură să atragă răspunderea specială, întrucât, pe de o parte, această ipoteză nu se regăsește printre faptele enumerate expres și limitativ de art.138 alin.1 iar, pe de altă parte,iar pe de altă parte nu orice deficiență managerială este de natură a conduce la stabilirea răspunderii personale a administratorilor și a motiva suportarea pasivului de către aceștia. Prin instituirea acestei forme speciale de răspundere civilă, legiuitorul a urmărit să sancționeze patrimonial o . fapte care contravin în mod flagrant ordinii juridice ce trebuie să domine relațiile comerciale, nu orice politică managerială deficitară. Faptul că debitoarea a acumulat datorii se poate datora unui management defectuos, unor condiții economice sau de piață defavorabile, aspecte care țin de riscul activității comerciale, risc ce incumbă deopotrivă și creditorilor.
Susținerile reclamantului referitoare la pasivitatea pârâților nu sunt de natură a reține în sarcina acestora că „au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți”, în condițiile în care textul normativ impune o acțiune din partea subiectului activ, iar cerința esențială este ca acea activitate să fie exercitata în interesul său personal.
Activitatea continuată trebuie să fie în măsură să conducă la încetarea de plăți în mod vădit, ceea ce presupune ca la un nivel minim de pregătire, pârâții puteau sau trebuia să poată să conștientizeze consecința faptei, respectiv încetarea de plăți in scopul obținerii unui interes personal.
Ținerea contabilității reflectă înregistrarea operațiunilor efectuate de debitor și oferă creditorilor posibilitatea verificării acestora, sub aspectul legalității lor, a solvabilității debitorului .
Neținerea contabilității în conformitate cu legea presupune lipsa înregistrărilor, a întocmirii actelor contabile prevăzute de Legea 82/1991 și orice alte acțiuni legate strict de contabilitatea societății, fapte ce au determinat ajungerea debitorului in stare de insolvență.
După cum a reținut instanța anterior, debitorul a depus la Administrația Finanțelor Publice bilanțurile contabile până in anul 2003.
Sub acest aspect, nepredarea către lichidator a actelor prevăzute in art 28 din Legea 85/2006 nu echivalează cu neținerea contabilității în conformitate cu legea, ci poate constitui eventual elementul material al infracțiunii prevăzută la art 147 din Legea 85/2006, care se pedepsește cu amendă sau închisoare si nu cu atragerea răspunderii patrimoniala a subiectului activ pentru partea din pasivul debitorului rămasă neacoperită in urma lichidării.
Mai mult, răspunderea persoanelor enumerate în alin. 1 al art. 138 este condiționată, printre altele, de existența legăturii de cauzalitate între faptele expuse și starea de insolvență, astfel încât, fiind vorba despre răspundere, dispozițiile sunt de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse și asupra altor acțiuni sau omisiuni ulterioare ivirii stării de insolvență. Această formă specială de răspundere este instituită exclusiv în favoarea debitorului falit, care se vede nevoit în această etapă, fie prin reprezentantul său care în procedura insolvenței este lichidatorul judiciar fie prin subrogarea în drepturile sale a unui reprezentant al creditorilor (cum este situația de față), să readucă în patrimoniul său contravaloarea prejudiciilor care i-au determinat starea de insolvență.
Răspunderea administratorului fiind o răspundere mixtă, reclamantul trebuia să dovedească săvârșirea de către pârât a uneia din faptele incriminate limitativ, ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor sale contractuale, astfel cum rezultau din actul constitutiv și/sau statut, sau a celor legale, situație în care culpa sa era prezumată, sau printr-o acțiune, situație în care culpa trebuia dovedită, fiind vorba despre o răspundere delictuală specială. Însă, chiar și în situația în care s-ar reține neîndeplinirea uneia din obligațiile statutare sau legale, atitudine culpabilă, dacă această atitudine nu se încadrează în una din situațiile enumerate limitativ în art. 138 alin. 1, răspunderea specială nu poate fi antrenată.
În condițiile expuse, nefiind probată în sarcina pârâtului vreo activitate delictuală de natura faptelor enumerate de art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006, cererea a fost respinsă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs creditorul Direcția G. a Finanțelor Publice a județului Iași, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie susținând că a fost probată îndeplinirea condițiilor legale pentru antrenarea răspunderii speciale, fiind operante situațiile enumerate limitativ în art. 138 alin. 1 din Legea nr.85/2006.
În raport de actele dosarului se constată că, cererea de recurs este perimată de drept.
Potrivit art. 248 alin. 1 Cod procedură civilă, orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții.
Conform art. 248 alin. 3 Cod procedură civilă, în materie comercială, termenul de perimare este de 6 (șase) luni. Această dispoziție a fost abrogată prin dispozițiile art.219 alin.1 pct. 3 din Legea nr. 71/2011, astfel încât termenul de perimare este de 1 an, chiar și în litigiile dintre profesioniști.
În prezenta cauză, la termenul de judecată din 03.10.211, instanța în conformitate cu dispozițiile art. 155 ind. 1 Cod procedură civilă a suspendat judecata recursului declarat de creditoarea Direcția G. a Finanțelor Publice a Județului Iași împotriva sentinței comerciale nr. 628 din 19.04.2011 pronunțată de Tribunalul Iași – judecător sindic până la depunerea la dosar a unui exemplar din motivele de recurs pentru a fi comunicat intimatului – pârât S. N..
Cererea de recurs a rămas în nelucrare mai mult de 1 (un) an după data suspendării, nefiind îndeplinit nici un act de procedură în vederea judecării procesului și nefiind dovedit că ar exista vreun motiv care să fi suspendat cursul perimării, conform art. 250 alin. ultim Cod procedură civilă.
Cauza a fost repusă pe rol - din oficiu - la data de 21.11.2012, pentru a se constata perimarea, sens în care părțile au fost citate pentru termenul din data de 07 Ianuarie 2013.
Deoarece sunt îndeplinite condițiile înscrise în art. 248 alin. 1 Cod procedură civilă urmează ca, potrivit art. 252 Cod procedură civilă, să se constate perimată cererea de recurs formulată de creditoarea Direcția G. a Finanțelor Publice a Județului Iași împotriva sentinței nr. 628/2011/19.04.2011 pronunțată de Tribunalul Iași.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată perimată cererea de recurs formulată de Direcția G. a Finanțelor Publice a Județului Iași, prin reprezentanții săi legali, împotriva sentinței nr. 628/2011/19.04.2011 pronunțată de Tribunalul Iași.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 07 Ianuarie 2013.
Președinte, A. G. | Judecător, L. P. | Judecător, C.-A. S. |
Grefier, C. L. |
Red. S.C.A.
Tehnored. L.C.
2 ex. – 09.01.2013
Judecător sindic G. B. D.
| ← Procedura insolvenţei. Sentința nr. 788/2013. Curtea de Apel IAŞI | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
