Procedura insolvenţei. Decizia nr. 1409/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1409/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 27-11-2013 în dosarul nr. 1547/99/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1409/2013
Ședința publică de la 27 Noiembrie 2013
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE V. C.-S.
Judecător C. A.
Judecător L. P.
Grefier A.-M. P.
Pe rol se află judecarea cererii de recurs formulată de recurenta T. L. IFN S.A. în contradictoriu cu intimata S.C. V. DE Z. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 1425 din 08.10.2013 a Tribunalului Iași – Secția II civilă-faliment, în dosarul având ca obiect procedura insolvenței.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimata, prin reprezentant legal, administrator Bîrjoeanu L., lipsă fiind reprezentantul legal al recurentei.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței faptul că procedura de citare este legal îndeplinită; dosarul se află la primul termen de judecată; recurent a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru; s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă conform art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.
Președintele completului dă citire raportului asupra recursului, potrivit căruia acesta este declarat în termen, motivat și legal timbrat.
Instanța procedează la legitimarea doamnei Bîrjoeanu L., care prezintă CI . nr._, având CNP_.
Intimata, prin administrator, depune la dosarul cauzei procesul-verbal de predare-primire al autoturismului marca F. Doblo și un proces-verbal de cercetare la fața locului emis de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași.
La interpelarea instanței, administratorul intimatei precizează că din punctul său de vedere nu mai are nici un debit de achitat către recurentă și lasă soluționarea recursului la aprecierea instanței.
Instanța, declarând dezbaterile încheiate, în baza art. 150 Cod procedură civilă, rămâne în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra cauzei civile de față,
Prin cererea înregistrată pe rol sub nr._, creditoarea T. L. IFN S.A. a solicitat deschiderea procedurii insolvenței debitoarei S.C. V. DE ZAHĂR S.R.L., pentru recuperarea sumelor de 5009,93 lei și 12.432,81 EUR.
Prin sentința civilă nr. 1425/08.10.2013 pronunțată de Tribunalul Iași s-a respins cererea formulată de creditoarea T. L. IFN S.A., pentru deschiderea procedurii insolvenței debitoarei S.C. V. DE ZAHĂR S.R.L.
Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut următoarele:
Plata ratelor de leasing ce ar fi datorate în continuare, după reziliere, reprezintă, în fapt, o sarcină evident excesivă impusă utilizatorului, ajungându-se la situația în care este mai profitabil pentru finantator să nu fie executat contractul, decât să fie executat, deoarece ar obține, pe lângă bunurile contractate, și plata ratelor de leasing.
Pe de altă parte, prejudiciul suferit de creditor ca urmare a neexecutării corespunzătoare a obligațiilor de către debitoare nu rămâne nereparat în cazul înlăturării sumei reprezentând daune interese, creditorul obținând toate sumele datorate până la data restituirii bunurilor, precum și penalitățile aferente.
Față de această situație, Curtea de Justiție a Uniunii Europene în practica sa constanta a reținut că, din perspectiva protecției consumatorului împotriva condițiilor de creditare inechitabile și pentru a-i permite să cunoască pe deplin condițiile executării ulterioare a contractului subscris, articolul 4 din Directiva 87/102 impune ca, la încheierea contractului, debitorul să fie în posesia tuturor elementelor care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale (Hotărârea Berliner Kingl Brauerei,C-208/98, punctul 21).
De asemenea, prin Ordonanța din 16 noiembrie 2010 pronunțată în C-76/10, Pohotovost s.r.o. împotriva Iveta Korckovsca, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că „revine instanței naționale în cauză, având în vedere toate împrejurările care însoțesc încheierea contractului, obligația de a stabili dacă o clauză dintr-un contract de credit precum cea din speță, care prevede în sarcina consumatorului, potrivit constatărilor efectuate de această instanță, o penalitate într-un cuantum disproporționat de mare, trebuie considerată abuzivă în sensul articolelor 3 și 4 din Directiva 93/13. În cazul unui răspuns afirmativ, revine acestei instanțe sarcina de a stabili toate consecințele care decurg din aceasta potrivit dreptului intern pentru a se asigura că respectiva clauză nu creează obligații pentru consumator”.
Potrivit art. 15 din OG nr. 51/1997 modificată și republicată:
„Dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligația de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadența prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul și să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing”. Astfel cum se poate observa, creditoarea a pretins ratele ulterioare datei de predare a autoturismului, până la finalul contractului, pe care le declară scadente ca efect al rezilierii contractului, deși nu a dovedit efectiv astfel de daune, cu toate ca avea aceasta obligatie potrivit art. 1084 cod civil: „Daunele–interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit”, iar potrivit art. 1086 cod civil: „...în cazul când neexecutarea obligației rezultă din dolul debitorului, daunele-interese nu trebuie să cuprindă decât aceea ce este o consecință directă și necesară a neexecutării obligației”.
Având în vedere aceste dispoziții legale, rezultă că orice solicitare privind pierderile financiare ale creditoarei trebuie dovedite.
Pe de altă parte, față de disp. art. 15 din OG nr. 51/1997 și cele cuprinse în contractul de leasing, clauza cuprinsă în acest contract apare ca o veritabilă clauză leonină în care finanțatorul a prevăzut o contraprestație în favoarea sa cu mult mai mare decât beneficiul cocontractantului său, care dezechilibrează serios egalitatea părților contractante, dar și o clauză abuzivă, fiind inclusă într-un contract dinainte redactat de finanțator și pe care debitorul nu a avut posibilitatea să o negocieze.
Dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 51/1997 nu pot fi interpretate in sensul ca finanțatorul are facultatea și chiar dreptul de a insera în mod nelimitat clauze împovărătoare pentru cealaltă parte și că utilizatorul este practic obligat de către finanțator, prin poziția comercială pe care acesta o are, să accepte clauze pe care, în alte condiții nu le-ar fi acceptat, întrucât o asemenea interpretare nu conduce decât la încheierea unor contracte în care predomină clauze leonine, ceea ce nu este permis nici de legislația româneasca, nici de cea comunitară.
Concluzionând, instanța constată că are caracter cert, lichid si exigibil numai creanta in suma totala de 5009,93 lei, reprezentând contravaloarea ratelor 20,21 și 22. Deoarece suma considerată certă nu depășește valoarea prag, instanța a respins cererea de deschidere a procedurii.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs T. L. IFN S.A., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
Recurenta a susținut că debitorul nu și-a respectat obligațiile de plată asumate prin contractul de leasing și că instanța în mod greșit a refuzat să ia în considerare cuantumul daunelor interese, prejudiciul societății recurente fiind unul evident.
Recurenta a invocat prevederile art. 9.9 din contract și totodată și pe cele ale art. 15 din OG nr. 51/1997, susținând că este îndreptățită la daune interese.
A precizat recurenta că instanța de fond a aplicat prevederile legale care nu sunt incidente în speță întrucât debitoarea nu este persoană fizică, iar temeiul acțiunii îl reprezintă contractul de leasing și nu un contract de credit.
Referitor la creanța invocată prin cerere, recurenta a susținut că aceasta îndeplinește condițiile prevăzute de art. 3 pct. 6 și 12 din Legea nr. 85/2006, fiind certă, lichidă și exigibilă și depășind valoarea prag de 45.000 lei.
Intimata nu formulat întâmpinare.
La dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri de către administratorul intimatei, care a arătat că nu mai are nici o datorie către recurentă.
Analizând motivele de recurs formulate, actele și lucrările dosarului, precum și dispozițiile legale aplicabile în materie, instanța constată recursul nefundat, pentru considerentele ce vor fi expuse.
Prin cererea introductivă creditoarea recurentă a invocat faptul că debitoarea îi datorează, în temeiul contractului de leasing financiar nr._/05.09.2008, suma de 5009,93 lei și suma de 12.432,81 euro, solicitând deschiderea procedurii insolvenței debitoarei, motivat de faptul că această creanță este certă, lichidă, exigibilă și mai veche de 90 de zile, iar cuantumul său depășește valoarea prag de 45.000 lei.
Potrivit dispozițiilor art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006 (în redactarea în vigoare la data introducerii prezentei cereri) este îndreptățit să solicite deschiderea procedurii insolvenței creditorului a cărui creanță împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă și exigibilă de mai mult de 90 de zile.
Din conținutul textului de mai sus rezultă că introducerea unei cereri întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 85/2006 este condiționată de existența unei creanțe care să îndeplinească cumulativ condiția de a fi certă (creanța să fie neîndoielnică), de a fi lichidă (cuantumul să fie precis determinat) și de a fi exigibilă (să fie ajunsă la scadență).
În speță, Curtea constată că în mod corect instanța de fond a reținut lipsa dovezilor privind caracterul cert și lichid al creanței, care trebuie să depășească valoarea prag de 45.000 lei.
Potrivit dispozițiilor art. 379 alin. 3 Cod procedură civilă creanța certă este aceea a cărei existență rezultă din însuși actul de creanță sau/și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul.
În speță, nici contractul de leasing financiar și nici celelalte înscrisuri depuse la dosar (anexe, acte adiționale, notificări emise de creditoare, etc.) nu probează existența unei creanțe certe și lichide, în valoare de peste 45.ooo lei, în sensul prevăzut de legiuitor.
Aspectele invocate de părți privind cuantumul creanței solicitate de creditoare, respectiv al daunelor solicitate prin raportare la data ultimelor plăți și la data restituirii bunului fac necesară examinarea lor pe calea dreptului comun pentru a se stabili fără niciun dubiu atât existența cât și întinderea creanței, nefiind permisă analizarea lor pe calea procedurii insolvenței.
Mai mult, instanța constată că nici condiția lichidității creanței nu este îndeplinită, întinderea ei nefiind cunoscută fără dubii.
Curtea reține că pentru admisibilitatea cererilor de deschidere a procedurii insolvenței trebuie îndeplinite cumulativ atât condițiile referitoare la creanță, arătate mai sus, cât și condiția privitoare la starea de insolvență a debitoarei, aspect pe care creditoarea nu l-a susținut nici prin cererea inițială și nici în recurs.
Instanța constată însă întemeiată critica privitoare la inaplicabilitatea prevederilor celor două directive europene invocate, respectiv a jurisprudenței CJUE citate.
Curtea reține că dispozițiile Directivelor 87/102CEE/1986 si 93/13/CEE/1993 au rolul de a asigura protecție doar consumatorului astfel cum este acesta definit de art. 2 și 3 din Directiva nr. 87/102CEE/1986, respectiv art. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE/1993, persoanele juridice fiind excluse de la domeniul de aplicare.
În sensul acestor directive prin "consumator" se înțelege: fie „ o persoană fizică care, în cadrul operațiunilor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale comerciale sau profesionale”, fie „ orice persoană fizicăce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale."
Pe de altă parte, aceste directive au fost transpuse în legislația națională iar în cuprinsul art. 2 alin. 1 din Legea 193/2000 este definită noțiunea de consumator ca fiind: "orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații",de unde concluzia ca prevederile acestei legi se aplica numai persoanelor fizice, persoanele juridice, cum este cazul debitoarei, fiind excluse din domeniul de reglementare.
Cum însă instanța a reținut în mod judicios neîndeplinirea condițiilor cumulativ prevăzute de legea internă (Legea nr. 85/2006) pentru deschiderea procedurii insolvenței, referitoare la caracterul cert, lichid și exigibil și la valoarea prag a creanței, curtea, constatând recursul nefondat, îl va respinge în temeiul dispozițiilor art. 312 Cod procedură civilă, urmând să mențină hotărârea atacată, substituind considerentele acesteia cu prezenta motivare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de T. L. IFN S.A. București împotriva sentinței civile nr. 1425 din 08.10.2013 a Tribunalului Iași – Secția II civilă-faliment, pe care o va menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi 27 Noiembrie 2013.
Președinte, V. C.-S. | Judecător, C. A. | Judecător, L. P. |
Grefier, A.-M. P. |
Redactat: P.L.
Tehnoredactat: P.A.M
2 exemplare/20.12.2013
Tribunalul Iași: R. B.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
