Procedura insolvenţei. Sentința nr. 789/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 789/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 25-10-2013 în dosarul nr. 11713/99/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1212/2013
Ședința publică de la 25 Octombrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. P.
Judecător G. P.
Judecător E. G.
Grefier I. P.
S-a luat spre examinare recursul formulat de către „T. L.” IFN SA împotriva sentinței civile nr. 789 din 7.05.2013 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr._ /2013, intimată fiind . ca obiect procedura insolvenței.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că: dosarul este la al doilea termen; prin serviciul registratură s-a depus la dosar un memoriu de către intimata .; s-a solicitat judecata în lipsă.
Instanța, pentru a da posibilitate reprezentanților părților să se prezinte, lasă cauza la a doua strigare.
La a doua strigare a cauzei au lipsit părțile.
Instanța, având în vedere că s-a solicitat judecata în lipsă, constată recursul în stare de judecată și rămâne în pronunțare cu privire la acesta.
După deliberare,
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr._, creditoarea „T. L. IFN” S.A. a solicitat deschiderea procedurii insolvenței debitoarei S.C. „L.” S.R.L., pentru suma de_,76 lei și_,43 Euro.
În motivare, a arătat creditoarea că a încheiat cu debitoarea contractul de leasing financiar nr._/21.12.2007, prin care a acordat acesteia finanțarea pentru achiziționarea în sistem leasing a unui autoturism marca „Mercedes Vario”. „T. L. IFN” S.A. a achitat furnizorului prețul de achiziție al bunului, suma pe care trebuia să o recupereze de la debitoare prin plata ratelor timp de 60 de luni. Debitoarea nu și-a respectat obligațiile, neachitând ratele 23, 24 si 25, astfel încât creditoarea a reziliat contractul de leasing și a aplicat pactul comisoriu de gradul IV, inserat în art. 9.7 din contract, și a comunicat debitoarei măsura rezilierii prin transmiterea Declarației de reziliere 499/19.02.2010.
La data rezilierii contractului de leasing, debitoarea figura cu suma totala de_ lei contravaloare rate restante, 9051,76 lei contravaloarea asigurărilor datorate, în conformitate cu art. 2.6 si 2.8 din contract, precum și_,43 Euro, contravaloarea daunelor interese datorate în conformitate cu art. 9.9 din contractul de leasing.
În drept, s-a invocat art. 31 din Legea 85/2006.
Debitoarea, legal citată, nu a formulat contestație împotriva cererii de deschidere a procedurii insolventei.
Tribunalul Iași, prin sentința civilă nr. civilă nr. 789 din 7.05.2013, a respins cererea creditoarei „T. L.” IFN S.A. pentru deschiderea procedurii insolvenței debitoarei S.C. „L.” S.R.L., cu sediul în P., .. 10, ., ., jud. Iași, înregistrată la registrul comerțului sub nr. J_, CUI_.
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că prin contractul de leasing financiar nr._/21.12.2007, debitoarea s-a obligat la plata unor rate lunare către creditoare, în schimbul finanțării unui autoturism în sistem leasing.
Deoarece nu a achitat ratele 23, 24 si 25, în baza art. 9.7 din condițiile generale ale contractului, creditoarea a declarat rezilierea convenției, constatând culpa debitoarei.
Conform art. 9.9 din contractul nr._/21.12.2007, „ratele de leasing ramase de achitat la momentul rezilierii contractului de leasing din cauza utilizatorului, se declara scadente in totalitate reprezentând daune interese datorate de utilizator finanțatorului”.
În drept, potrivit dispozițiilor art. 33 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, orice creditor îndreptățit să solicite deschiderea procedurii prevăzute de lege împotriva unui debitor prezumat în insolvență poate introduce o cerere in care va preciza cuantumul și temeiul creanței, existența unei garanții reale constituite de debitor sau instituită in temeiul legii, existența unor măsuri asiguratorii asupra bunurilor debitorului, declarația privind eventuala intenție de a participa la reorganizarea debitorului.
Conform art. 3 pct. 6 din lege, prin creditor îndreptățit să solicite deschiderea procedurii se înțelege creditorul a cărui creanță împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă și exigibilă de mai mult de 90 de zile. Art. 3 pct.12 prevede că valoarea creanței creditorului trebuie să depășească pragul de 45.000 lei. De asemenea, conform art. 3 pct. 1 din același act normativ, insolvența este acea stare a patrimoniului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile.
Prin urmare, pentru a admite cererea creditorului de deschidere a procedurii insolvenței, trebuie întrunite următoarele condiții cumulativ:
- creditorul să aibă o creanță certă, lichidă și exigibilă,
- creanța să fie exigibilă de mai mult de 90 de zile,
- să depășească valoarea de 45.000 lei,
- debitorul să fie în insolvență.
Analizând creanța prezentată de creditoare, instanța a constatat că aceasta solicită contravaloarea ratelor facturate și neachitate până la momentul rezilierii, de_,76 lei, dar și contravaloarea ratelor rămase de achitat de la data rezilierii și până la finalul contractului, cu titlu de daune interese, în sumă de_,43 Euro. S-a invocat, în acest sens, art. 9.9 din contract.
Analizând clauza din contract ce reglementează creanța de_,43 Euro, reprezentând daune interese, instanța a constatat că aceasta are natura unei clauze penale, fiind determinat anticipat întinderea prejudiciului și cuantumul daunelor care vor fi acoperite prin rezilierea contractului de leasing, ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare de către utilizator a obligațiilor sale . Potrivit dispozițiilor art. 1066 Cod civil, clauza penală fiind un contract, trebuie să îndeplinească condițiile de validitate ale oricărei convenții, în principiu, instanța de judecată neputând să reducă sau să-i mărească cuantumul și având posibilitatea de a micșora proporțional cu ce s-a executat, în caz de executare parțială a obligațiilor de către debitor, conform dispozițiilor art. 1070 Cod civil. Totuși, instanța este obligată să verifice respectarea principiului reglementat de art. 5 din Codul civil anterior (în vigoare la momentul semnării contractului), neputându-se deroga de la dispozițiile de ordine publică.
Plata ratelor de leasing ce ar fi datorate în continuare, după reziliere, precum și a valorii reziduale reprezintă, în fapt, o sarcină, evident, excesivă impusă utilizatorului, ajungându-se la situația în care este mai profitabil pentru finanțator să nu fie executat contractul, decât să fie executat, deoarece ar obține, pe lângă bunurile contractate, și plata ratelor de leasing.
Pe de altă parte, prejudiciul suferit de creditor ca urmare a neexecutării corespunzătoare a obligațiilor de către debitoare nu rămâne nereparat în cazul înlăturării sumei reprezentând daune interese, creditorul obținând toate sumele datorate până la data restituirii bunurilor, precum și penalitățile aferente.
Față de această situație, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în practica sa constantă a reținut că, din această perspectivă a protecției consumatorului împotriva condițiilor de creditare inechitabile și pentru a-i permite să cunoască pe deplin condițiile executării ulterioare a contractului, articolul 4 din Directiva 87/102 impune ca, la încheierea contractului, debitorul să fie în posesia tuturor elementelor care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale (Hotărârea Berliner Kingl Brauerei,C-208/98, punctul 21).
De asemenea, prin Ordonanța din 16 noiembrie 2010 pronunțată în C-76/10, Pohotovost s.r.o. împotriva Iveta Korckovsca, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că „revine instanței naționale în cauză, având în vedere toate împrejurările care însoțesc încheierea contractului, obligația de a stabili dacă o clauză dintr-un contract de credit precum cea din speță, care prevede în sarcina consumatorului, potrivit constatărilor efectuate de această instanță, o penalitate într-un cuantum disproporționat de mare, trebuie considerată abuzivă în sensul articolelor 3 și 4 din Directiva 93/13. În cazul unui răspuns afirmativ, revine acestei instanțe sarcina de a stabili toate consecințele care decurg din aceasta potrivit dreptului intern pentru a se asigura că respectiva clauză nu creează obligații pentru consumator”.
Potrivit notificării de la dosar, rezilierea contractului a fost făcută în baza dispozițiilor art. 15 din OG nr. 51/1997, modificată și republicată. Potrivit acestui text al legii: „Dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligația de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadența prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul și să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing”.
Astfel, creditoarea a pretins ratele ulterioare datei de predare a autoturismului, până la finalul contractului, pe care le declară scadente ca efect al rezilierii contractului, deși nu a dovedit efectiv astfel de daune, cu toate ca avea aceasta obligație, potrivit art. 1084 Cod civil.
Pe de altă parte, față de dispozițiile art. 15 din OG nr. 51/1997 și cele cuprinse în contractul de leasing, judecătorul sindic a apreciat că clauza cuprinsă în acest contract apare ca o veritabilă clauză leonină în care finanțatorul a prevăzut o contraprestație în favoarea sa cu mult mai mare decât beneficiul cocontractantului său, care dezechilibrează serios egalitatea părților contractante, dar și o clauză abuzivă, fiind inclusă într-un contract dinainte redactat de finanțator și pe care debitorul nu a avut posibilitatea să o negocieze.
Dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 51/1997 nu pot fi interpretate in sensul ca finanțatorul are facultatea și chiar dreptul de a insera în mod nelimitat clauze împovărătoare pentru cealaltă parte și că utilizatorul este, practic, obligat de către finanțator, prin poziția comercială pe care acesta o are, să accepte clauze pe care, în alte condiții nu le-ar fi acceptat, întrucât o asemenea interpretare nu conduce decât la încheierea unor contracte în care predomină clauze leonine, ceea ce nu este permis nici de legislația româneasca, nici de cea europeană.
Tribunalul a constatat că are caracter cert, lichid și exigibil numai creanța în sumă totala de_,76 lei (_ lei contravaloare facturi emise și neachitate și 9051,76 lei contravaloare asigurări autoturism). Deoarece suma considerată certă nu depășește valoarea prag, instanța a respins cererea de deschidere a procedurii.
. SA a declarat recurs, considerând că sentința tribunalului este nelegală pentru motivele de recurs înscrise în art. 304 punctele 4, 8 și 9 din Codul de procedură civilă.
În dezvoltarea motivului de recurs, se susține că, în conformitate cu prevederile Ordonanței de Guvern nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, între „T. L.” (în calitate de finanțator) și „L.” S.R.L. (în calitate de utilizator) s-a încheiat contractul de leasing financiar nr._ din data de 21 decembrie 2007, prin care
recurenta a acordat debitoarei finanțarea pentru achiziționarea în sistem leasing a bunului autoturism marca „Mercedes Vario”.
În conformitate cu prevederile contractului de leasing, „T. L.” a achitat furnizorului prețul de achiziție al bunului menționat mai sus, suma pe care aceasta trebuia să o recupereze de la debitoare (împreuna cu dobânda aferenta), eșalonat, prin plata ratelor de leasing timp de 60 de luni.
Întrucât debitoarea nu și-a respectat obligațiile de plata asumate prin contractul de leasing (neachitând către „T. L.” ratele de leasing nr. 23,24 si 25), finanțatorul a reziliat contractul de leasing, aplicând pactul comisoriu de gradul IV inserat în art. 9.7 din contractul respectiv, și a comunicat debitoarei măsura rezilierii prin transmiterea Declarației de reziliere nr. 499 din data de 19 februarie 2010.
Referitor la caracterul clauzelor abuzive invocate de instanța de judecata, recurenta susține că actele normative la care instanța de fond face referire în dispozitivul sentinței nu sunt incidente în speță, acestea având aplicabilitate exclusiv în situația în care utilizatorul din contractul de leasing ar fi persoană fizică.
Mai mult decât atât, aceste acte normative sunt aplicabile contractelor de credit care sunt reglementate de Ordonanța de Guvern nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, pe când leasingul este reglementat de Ordonanța de Guvern nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing si societățile de leasing
Or, „L.” S.R.L. (utilizatorul din contractul de leasing) este, indubitabil, persoana juridica. Prin urmare, aceasta nu beneficiază de prevederile actelor normative indicate de către instanța de fond.
Astfel, clauza penală nu constituie altceva decât convenția accesorie prin care părțile determina anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației de către debitorul sau, existența prejudiciului neputând fi înlăturată.
În afara de rolul clauzei penale de evaluare anticipata a prejudiciului suferit de creditor în caz de neexecutare culpabila a obligației, al cărei cuantum nu poate fi redus de instanța, instanța trebuie să retină și rolul sau de a garanta executarea obligațiilor de către debitor și, totodată, caracterul sau sancționator, mai evident si mai pregnant in materie comerciala, unde interesul îndeplinirii exacte a obligației de către debitor este esențial pentru supraviețuirea unei persoane juridice care are calitate de comerciant, în condițiile actuale ale economiei de piață.
Posibilitatea executării efective a acestei clauze penale, cat si a obligării la daune interese sunt clauze însușite de debitoare și nu se poate ca instanța să se substituie voinței juridice a părților, exprimata la încheierea contractului. Astfel, nu se poate reține în concret că, în sarcina utilizatorului persoana juridică/comerciant ar exista o obligație disproporționat de mare comparativ cu paguba suferită de finanțatorul comerciant, la rândul sau, prin neexecutarea contractului.
În ceea ce privește cuantumul daunelor interese, „T. L.” IFN SA afirmă că nu și-a încălcat obligațiile contractuale în niciun mod, singura parte care a încălcat clauzele contractuale fiind ..L.
Conform art. 9.9 din același contract: „Ratele de leasing ramase de achitat la momentul rezilierii contractului de leasing din cauza utilizatorului se declara scadente în totalitate, reprezentând daune interese datorate de utilizator".
Conform art. 15 din Ordonanța de Guvern nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, „în cazul în care utilizatorul nu executa obligația de plata a ratei de leasing timp de doua luni consecutive, finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar utilizatorul este obligat sa restituie bunul, sa plătească ratele scadente, cu daune-interese, daca in contract nu se prevede altfel."
„T. L.” este o societate de creditare (Instituție Financiara Nebancara) supravegheata de B.N.R., nu o societate de închirieri autoturisme care ar avea doar obligația de a asigura folosința bunului în schimbul unei chirii.
Activitatea de leasing nu este o simpla locațiune (astfel cum este aceasta reglementata de Codul Civil), ci presupune un raport juridic mult mai complex, care este, în esența, o creditare și, în subsidiar, o cedare a folosinței bunului.
Astfel, prejudiciul cauzat recurentei este evident, deoarece bunul a fost achiziționat din fonduri proprii, fonduri care, la rândul lor, provin din împrumuturi, ceea ce înseamnă că neîndeplinirea obligațiilor de către debitoare i-a cauzat un prejudiciu semnificativ.
Art.1530 din Codul civil prevede următoarele: „creditorul are dreptul la daune interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației”.
Apreciază recurenta că debitoarea este obligata la plata daunelor interese conform Codului Civil, conform Ordonanța de Guvern nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, precum și conform contractului de leasing pe care aceasta 1-a semnat în cunoștință de cauza.
Învederează recurenta că suma pretinsa întrunește caracterele cerute de legea speciala în sensul că este o creanță certa, lichidă și exigibila.
• caracterul cert al creanței rezultă din existența contractului de leasing în baza căruia debitoarea, în schimbul folosinței bunului primit, s-a obligat sa achite ratele de leasing conform anexei nr. 2 a contractului de leasing financiar;
• creanța este lichida atunci când câtimea ei este determinata prin însuși actul de creanța sau când este determinabila cu ajutorul actului de creanța sau/si a altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dansul, fie opozabile lui in baza unei dispoziții legale sau a stipulațiilor conținute in actul de creanța, chiar daca prin aceasta determinare ar fi nevoie de o deosebita socoteala (art. 379 alin. 4 din Codul de procedura civila). Creanța este determinată și determinabilă din contractul de leasing încheiat între părți și recunoscut de către debitoare;
• creanța este exigibila când aceasta a ajuns la scadență, fapt demonstrat de recurentă prin contractele de leasing și facturile depuse la dosarul cauzei.
Astfel, creanța a fost respinsă în mod abuziv, judecătorul sindic emițând o sentința cu încălcarea atribuțiilor sale si ignorând documentele atașate dosarului care reprezintă voința pârtilor.
Prin urmare, creanța „T. L.” îndeplinește condițiile prevăzute de art. 3 pct. 6 și 12 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei, aceasta fiind certa, lichidă și exigibilă, fiind mai veche de 90 de zile și depășind valoarea-prag de 45.000 de Iei.
Solicită recurenta admiterea recursului și deschiderea procedurii insolventei debitoarei „L.” S.R.L. pentru suma 20.655,76 lei și 46.391,43 Euro.
Legal citată, intimata a formulat întâmpinare în cauză prin care a susținut că, în mod legal, prima instanță a respins cererea creditoarei, motivele invocate de către„T. L.” în susținerea recursului fiind lipsite de orice suport.
Apreciază intimata că, în mod corect, s-a analizat de către prima instanță cererea creditoarei, cât și probatoriul administrat, dar concluzia la care s-a ajuns de către instanță a susținut nelegalitatea cererii pentru motivele deja inserate în sentința.
Creditoarea omite să precizeze, în susținerea cererii de existența actului adițional la contractul de leasing prin intermediul căruia, de comun acord, părțile au înțeles ca asigurarea CASCO a autoturismului achiziționat să fie făcută de către intimată. Ratele nr. 23,24,25 au fost achitate în totalitate, iar prin probele pe care o să le administreze va demonstra acest aspect.
În mod nelegal creditoarea a perceput ratele achitate (23,24,25), ca o asigurare CASCO efectivă, în condițiile în care, prin actul adițional, obligația achitării poliței de asigurare a căzut în sarcina intimatei.
În recurs, au fost depuse la dosarul cauzei înscrisuri noi.
Examinând actele și lucrările dosarului, Curtea constată că recursul este întemeiat.
În aceste sens, Curtea reține că, prin cererea cu care a învestit judecătorul sindic,” T. L.” IFN S.A. a solicitat deschiderea procedurii insolvenței debitoarei S.C. „L.” S.R.L., pentru recuperarea creanței de 20.655,76 lei și 46.391,43 Euro, reprezentând contravaloarea asigurărilor datorate ( 9.051,76 lei), în conformitate cu art. 2.6 si 2.8 din contractul de leasing financiar nr._/21.12.2007, rate restante neachitate (11.604 lei) si, respectiv, contravaloarea daunelor interese datorate în conformitate cu art. 9.9 din același contract de leasing (_,43 Euro).
Curtea notează că Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței prevede în art. 3 pct.6 că are calitatea de creditor îndreptățit să solicite deschiderea procedurii insolvenței acel creditor care are împotriva debitorului o creanță certă, lichidă și exigibilă de mai mult de 90 de zile.
Tot astfel, art. 3 pct.12 din Legea nr. 85/2006 statuează că valoarea minimă a unei creanțe pentru ca un creditor să formuleze cerere de deschidere a procedurii insolvenței este de_ lei.
Rezultă că o creanță depusă în procedură trebuie să îndeplinească cerințele de certitudine, lichiditate și exigibilitate stabilite de Legea insolvenței, iar, în prezenta cauză, judecătorul sindic a apreciat în mod greșit că această creanță a creditoarei - recurente nu întrunește cerințele menționate.
Curtea constată că, potrivit art. 379 alin.3 Cod procedură civilă, prin creanță certă se înțelege acea creanță care rezultă din însuși actul de creanță sau din alte acte emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul.
Tot astfel, alineatul 4 al art. 379 stabilește că o creanță este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuși actul de creanță sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanță sau și a altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui în baza unei dispoziții legale sau a stipulațiilor conținute în actul de creanță, chiar dacă pentru această determinare ar fi nevoie de o deosebită socoteală.
Curtea apreciază că o creanță exigibilă, presupune o creanță cu scadența împlinită, deci a cărei executare, dacă nu s-a realizat de bunăvoie, poate fi cerută imediat de către creditor.
În speță, constată Curtea că s-a încheiat de către părți contractul de leasing financiar nr._/21.12.2007 pentru achiziționarea de către S.C. „L.” S.R.L, în sistem leasing, a autoturismului marca „Mercedes Vario”.
Așa cum a reținut și tribunalul, S.C. „L.” S.R.L nu a achitat ratele 23, 24 si 25, astfel că, în baza art. 9.7 din condițiile generale ale contractului, creditoarea a declarat rezilierea convenției, constatând culpa utilizatorului.
Art. 9.9 din contractul de leasing financiar nr._/21.12.2007 stipulează că „ratele de leasing ramase de achitat la momentul rezilierii contractului de leasing din cauza utilizatorului, se declara scadente în totalitate reprezentând daune interese datorate de utilizator finanțatorului”. Această clauză fixează limitele temporale de la care încep sa fie datorate daunele-interese si până la care acestea trebuie socotite ca obligatorii la plata. Este vorba de contravaloarea ratelor de leasing ce trebuiau plătite de la data ultimei scadente, respectiv de la data la care utilizatorul nu a mai plătit ratele, data apariției cazului de culpa, si pana la data sfârșitului contractului
Curtea reține că, în conformitate cu prevederile art. 66 alin.1 din Legea nr. 85/2006, toate creanțele vor fi supuse procedurii de verificare prevăzute de această lege, cu excepția creanțelor constatate prin titluri executorii.
Prin urmare, administratorul judiciar sau lichidatorul este obligat sa constate existența titlurilor executorii si să înregistreze aceste creanțe in tabelul preliminar, fără a proceda la verificarea lor.
Potrivit art.8 din O.G. nr. 51/1997, republicata, cu modificările ulterioare, contractele de leasing, precum si garanțiile reale si personale, constituite in scopul garantării obligațiilor asumate prin contractul de leasing, constituie titluri executorii.
Raportat la aceste prevederi legale, Curtea apreciază că daunele interese, în sumă de 46.391,43 Euro, reprezentând c/val ratelor de leasing ramase de achitat până la momentul finalizării contractului, sunt prevăzute în contractul de leasing, ce constituie titlu executoriu și, conform art. 66 alin.1 din Legea nr. 85/2006, nu sunt supuse procedurii de verificare prevăzute de legea insolvenței.
Concluzia instanței de recurs este întemeiată și pe decizia Curții Constituționale a României nr. 7 din 9 ianuarie 2007, de respingere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 66 alin. (1) si (2) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei, motivat de împrejurarea că rațiunea legii o constituie faptul că, pe de o parte, aceste înscrisuri sunt prezumate a fi întocmite în conformitate cu dispozițiile legii, în baza lor creditorii putând solicita valorificarea creanțelor acolo menționate, iar, pe de alta parte, asupra valabilității titlurilor executorii, singura competenta a se pronunța este instanța judecătorească.
Instanța de contencios constituțional a mai reținut că, potrivit art. 73 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, debitorul, creditorii si orice altă parte interesată vor putea să formuleze, în termenul prevăzut de lege, contestații cu privire la creanțele si drepturile de preferință trecute de administratorul judiciar sau lichidator în tabelul preliminar de creanțe.
În consecință, Curtea apreciază că atât ratele facturate și neachitate până la momentul rezilierii contractului de leasing, în valoare de 11.604 lei, cât și daunele interese, în sumă de 46.391,43 Euro, reprezentând c/val ratelor de leasing ramase de achitat până la momentul finalizării contractului, conform art. 9.9 din contractul de leasing financiar, reprezintă creanțe certe, lichide, câtimea lor fiind determinata prin însuși actul de creanță ( ratele de leasing restante și rate rămase de achitat pana la terminarea contractului) și sunt exigibile încă din data de 11.01.2010 (pentru rate restante) și din 19.02.2010 ( pentru daune interese), când s - a comunicat debitoarei adresa de reziliere a contractului.
Raportat la art. 66 alin.1 din Legea nr. 85/2006 și la art.8 din O.G. nr. 51/1997, republicata, cu modificările ulterioare, Curtea constată că, în mod greșit, tribunalul a procedat la verificarea clauzei înscrise la art. 9.9 din contractul de leasing financiar nr._/21.12.2007.
În acest sens, Curtea apreciază că, deși, potrivit Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, instanța națională este obligata sa aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, aceasta nu este aplicabilă în speță, deoarece, prin art.2 lit. b se stipulează că noțiunea de „consumator” desemnează persoana fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale, însă intimata din prezenta cauză este persoană juridică și nu persoană fizică.
Curtea mai notează că, potrivit dispoziției înscrise în art.1 alin. 1 pct.1 din Legea nr. 85/2006, procedura generală a insolvenței se aplică societăților comerciale aflate în stare de insolvență sau de insolvență iminentă.
Astfel, insolvența se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile, ca efect al stării patrimoniului debitorului, care face imposibilă stingerea prin plată a datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile.
Curtea apreciază că neplata datoriilor exigibile este determinată de lipsa unor sume de bani de care debitorul să poată dispune imediat.
În prezenta cauză, debitoarea intimată nu a formulat contestație împotriva cererii de deschidere a procedurii insolventei, recunoscând, implicit, că se află în imposibilitate de plată a datoriilor exigibile din lipsa de lichidități.
Mai mult, nici prin întâmpinarea din recurs nu a contestat starea sa de insolvență și nici rezilierea unilaterală a contractul de leasing financiar nr._/21.12.2007 de către finanțator, ci a susținut doar că a achitat ratele restante, însă nu a depus nicio dovadă în acest sens.
Susținerea intimatei referitoare la achitarea de către aceasta și nu de către recurentă a asigurării CASCO, potrivit actului adițional încheiat de părți, susținere, de altfel, nedovedită, nu prezintă relevanță în cauză, câtă vreme aceasta nu a declarat recurs împotriva sentinței tribunalului, care a reținut caracterul cert, lichid și exigibil al sumei de 20.655,76 lei, reprezentând contravaloarea asigurărilor datorate (9.051,76 lei) și a ratelor restante neachitate(11.604 lei).
Față de cele ce preced, Curtea constată că tribunalul a procedat la respingerea cererii de deschidere a procedurii generale a insolvenței față de intimată printr-o greșită aplicare a prevederilor legale în materie, ceea ce determină incidența, în cauză, a motivului de recurs înscris în art. 304 punctul 9 Cod procedură civilă.
Apreciază Curtea că, deși recurenta a invocat și motivele de recurs prevăzute de punctele 4 și 8 al art. 304, criticile dezvoltate prin cererea de recurs nu sunt susceptibile de încadrare în aceste texte.
În baza art.312 alin. I teza I din Codul de procedură civilă, se va admite recursul declarat de „T. L.” IFN SA București, se va casa sentința pronunțată de Tribunalul Iași și se va trimite cauza judecătorului sindic din cadrul acestui tribunal, în vederea deschiderii procedurii insolvenței împotriva debitoarei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta „T. L.” IFN SA București împotriva sentinței nr. 789/7 mai 2013 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o casează în tot.
Trimite cauza judecătorului sindic în vederea deschiderii procedurii insolvenței împotriva debitoarei ..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 25 octombrie 2013.
Președinte, C. P. | Judecător, G. P. | Judecător, E. G. |
Grefier, I. P. |
Red. P.G.
Tehnored. P.I.
2 ex. – 22.11.2013
Tribunalul Iași – Z. N. L.
| ← Procedura insolvenţei. Sentința nr. 866/2013. Curtea de Apel IAŞI | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
