ICCJ. Decizia nr. 1182/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1182/2004
Dosar nr. 9388/2001
Şedinţa publică din 25 martie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1819 din 4 iulie 2000, Tribunalul Constanţa, secţia comercială, a admis acţiunea modificată, formulată de reclamanta SC A.G.R. SA Medgidia şi, în consecinţă, a obligat pe pârâta SC I.N.L. SA Constanţa, să-i plătească acesteia suma de 13.491.524 lei cu titlu de preţ neachitat, plus 28.428.550 lei ,reprezentând daune din reactualizarea sumei până la data de 31 martie 2000.
Prin aceeaşi sentinţă, pârâta a mai fost obligată să plătească reclamantei 22.180.065 lei penalităţi de întârziere în plată, calculate până la 30 aprilie 2000, plus 7.410.000 lei cheltuieli de judecată.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de pârâta SC I.N.L. SA Constanţa a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 904/Com din 18 octombrie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială.
Pentru a hotărî astfel, ambele instanţe au reţinut, în esenţă, că, între părţile în litigiu, s-a încheiat contractul nr. 3049 din 16 mai 1997, prin care reclamanta s-a obligat să livreze pârâtei, laptele realizat din producţie proprie până la 27 decembrie 1997.
Prin factura nr. 2595570 din 31 martie 1997, reclamanta a pretins plata sumei de 44.008.517 lei, reprezentând contravaloarea cantităţilor de lapte livrate în baza contractului menţionat.
Preţul la care a fost facturată marfa a fost de 1.500 lei pentru un litru lapte cu 3,5% grăsime.
Au mai reţinut instanţele că, la data de 16 iunie 1997, între reprezentanţii legali ai părţilor s-a realizat o negociere prin care aceştia au convenit ca, începând cu data de 1 martie 1997, adică retroactiv, preţul laptelui să fie de 1.150 pentru un litru.
Din contravaloarea facturii nr. 2595570 din 31 martie 1997, în valoare totală de 44.008.527 lei, pârâta a achitat numai suma de 25.612.669 lei, rămânând de achitat diferenţa de 18.395.848 lei (majorată ulterior, în raport cu indicele de inflaţie, la 52.828.148 lei) redusă apoi în urma compensării sumei de 4.094.324 lei, la 13.491.524 lei).
În raport cu dispoziţiile art. 1361 C. civ., instanţele au considerat că pârâta datorează, cu titlu de preţ pentru marfa livrată, suma de 13.491.524 lei şi, cum aceasta nu a fost achitată la scadenţă, mai datorează, conform art. 1084 C. civ., şi daune rezultate din reactualizarea acesteia în raport cu indicele inflaţiei la suma de 28.428.550 lei, precum şi penalităţi de întârziere, conform clauzei penale introdusă în contract, în sumă de 22.180.065 lei.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs pârâta SC I.N.L. SA Constanţa, susţinând, printr-un prim motiv de casare, că soluţia instanţei de apel, de menţinere a sentinţei prin care a fost obligată la plata sumelor prevăzute în dispozitivul acestei, este criticabilă, deoarece instanţa de apel a reţinut, contrar probelor de la dosar, că marfa livrată, respectiv, laptele, ar fi avut preţul de 1.500 lei pe litru, care nu se regăseşte nici în contract şi nici în nota de negociere din 16 mai 1997, astfel că, în lipsa unui preţ legal stabilit, aspect hotărâtor pentru dezlegarea pricinii, în mod eronat s-a dat eficienţă raporturilor contractuale rezultate dintr-un contract în care nu a fost prevăzut un element esenţial al acestuia, preţul mărfii.
Prin cel de al doilea motiv de recurs, pârâta susţine că hotărârea atacată ar fi greşită şi pentru că instanţele, cu referire specială la instanţa de apel, nu s-au pronunţat cu privire la apărarea recurentei, fundamentată pe adresa nr. 258 din 7 februarie 1997, emisă de D.S.V. Constanţa, prin care se atestă că laptele livrat de reclamantă nu corespundea, sub aspectul calităţii, condiţiilor prevăzute în contract, întrucât era afectat de T.B.C. şi, ca atare, pe lângă faptul că acesta nu avea un preţ legal stabilit (preţul cuvenit privind laptele sănătos de vacă conform stasului legal) mai necesita şi prelucrări concretizate în costuri suplimentare, astfel că, faţă de toate cele arătate şi ţinând cont de plăţile efectuate, pârâta a considerat că în mod eronat a fost obligată la plata restului de preţ, în sumă de 13.491.524 lei, precum şi la suma de 28.428, reprezentând daune rezultate din reactualizarea acestuia şi, respectiv, la plata penalităţilor de întârziere în plată, din moment ce nu datora nici o sumă cu titlu de rest de preţ, aceasta în afara faptului că sumele stabilite cu titlu de daune şi, respectiv, penalităţile au fost cuantificate în raport cu preţul de 1.500 lei pe litru de lapte, care nu are bază legală şi nu ţinând cont de preţul negociat de 1.150 lei pentru un litru lapte.
Ca temei de drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ.
În consecinţă, poate solicita admiterea recursului, aşa cum a fost formulat.
Recursul pârâtei nu este fondat.
Este adevărat că prin alin. (2) al capitolului IV din contract, părţile au prevăzut că preţul laptelui se va stabili prin negociere directă, în funcţie de preţul pieţii şi că, ulterior, prin nota de negociere din 16 mai 1997, au convenit că, începând cu data de 1 martie 1997, deci retroactiv, preţul este de 1.150 lei pentru un litru lapte cu 3,5% grăsime.
Dar, în contextul în care suma pretinsă cu factura nr. 2595570 din 31 martie 44.008.517 lei (din care pârâta a achitat numai suma de 25.612.669 lei) a fost calculată raportat la preţul de 1.500 lei pentru un litru, situaţie, de altfel, recunoscută de pârâtă, nu mai poate fi avută în vedere negocierea din 16 mai 1997, cu privire la preţul aplicabil laptelui, din moment ce pârâta nu a refuzat la plată factura menţionată.
Ca atare, având în vedere dispoziţiile art. 46 C. com., din moment ce pârâta a acceptat la plată factura la care s-a făcut referire mai sus, înseamnă că, implicit, a acceptat şi preţul cuprins în aceasta, respectiv, 1.500 lei pentru un litru lapte şi, ca urmare, faţă de suma plătită, în cuantum de 25.612.669 lei, mai datora, până la concurenţa sumei facturate, de 44.008.517 lei, diferenţa de 18.395.484 lei.
Cum, prin nota de constatare din 11 iunie 1999, reprezentanţii părţilor au stabilit că, după efectuarea compensării sumei de 4.904.524 lei, pârâta mai are de achitat diferenţa, de 13.491.524 lei, până la achitarea integrală a debitului (44.008.517) lei, rezultă că răspunderea pârâtei urmează a fi angajată la nivelul acestei sume, aşa cum, de altfel, a concluzionat şi expertul.
Având în vedere cele arătate anterior, nu poate fi primită critica privind Decizia instanţei de apel, în sensul că, prin aceasta, s-ar fi reţinut greşit că preţul de 1.500 lei pentru un litru lapte ar fi legal, întrucât a fost convenit la data încheierii contractului, întrucât, o astfel de concluzie este justificată în raport cu faptul că pârâta nu a refuzat la plată factura menţionată mai sus (art. 46 C. com.).
În ce priveşte celălalt motiv de recurs, fundamentat pe conţinutul adresei nr. 258 din 7 februarie 1997, emisă de D.S.V., se constată că nici acesta nu este întemeiat, din moment ce a acceptat marfa livrată fără nici obiecţiune nici cu privire la calitate, în care sens a invocat adresa menţionată mai sus şi care conţine unele restricţii sanitar-veterinare şi nici referitor la preţul laptelui, a acceptat la plată facturile emise de pârâtă (fapt evidenţiat în raportul de expertiză) şi a valorificat, în interes propriu, marfa primită, astfel că, în raport cu toate cele arătate, invocarea nulităţii contractului, pentru lipsa unui element esenţial al acestuia, şi anume, preţul mărfii, nu poate fi primită, mai ales în contextul în care chiar ea a recunoscut că mai datorează pârâtei, în raport cu cantităţile de lapte livrate de către reclamantă, suma de 13.491.524 lei, care a fost stabilită ţinând cont de preţul de 1.500 lei pentru un litru de lapte şi nu de 1.1150 lei litru, conform negocierii din 16 mai 1997, ceea ce demonstrează ,,că aceasta a achiesat" la preţul prevăzut în factură şi practicat de reclamantă.
Aşa fiind, se constată că bine instanţa de apel a menţinut sentinţa tribunalului, prin care pârâta a fost obligată la plata sumelor prevăzute în dispozitivul acesteia, reprezentând preţ reactualizat, care este datorat conform dispoziţiilor coroborate ale art. 1361 şi 1084 C. civ. şi, respectiv, penalităţi de întârziere în plată pretinse în baza clauzei penale stipulate în contract.
Faţă de cele arătate mai sus, recursul pârâtei urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta SC I.N.L. SA Constanţa împotriva deciziei nr. 904 din 18 octombrie 2001 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 25 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1183/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1180/2004. Comercial → |
|---|
