ICCJ. Decizia nr. 1184/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1184/2004
Dosar nr. 9393/2001
Şedinţa publică din 25 martie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 1410 din 9 februarie 2001, reclamanta S.N.P. P. SA Bucureşti, sucursala P.O. Iaşi, a chemat în judecată pe pârâtele S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA, sucursala Iaşi, S.N.P. P. SA Bucureşti, sucursala P.S. Ploieşti şi S.N.P. P. SA, sucursala P.Z., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei, în sarcina căreia se va stabili culpa, la plata sumei de 11.772.355 lei cu titlu de daune, precum şi la cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că sucursala P.Z. a S.N.P. P. SA Bucureşti i-a expediat cazanul cu nr. 801239, încărcat cu benzină premium II, cu avizul de expediţie nr. 1363581 din 31 august 2000 şi că, la destinaţie, s-a constatat lipsă cantitatea de 800 kg, în care sens, s-a întocmit procesul-verbal comercial nr. 83/2000.
De asemenea, comisia de recepţie, din care a făcut parte atât reprezentantul staţiei C.F.R. Iaşi, cât şi cel al Romcontrol, a mai constatat lipsa sigiliului predătorului nr. 131251 de la capacul domei cazanului, în locul acestuia fiind aplicat sigiliul staţiei C.F.R. Socola cu nr. 43287.
A mai arătat reclamanta că reclamaţia administrativă adresată cărăuşului a rămas fără rezultat, astfel că, în aceste condiţii, a înregistrat un prejudiciu în cuantumul arătat, dat fiind faptul că ea a achitat expeditorului întreaga cantitate de benzină livrată, şi, la destinaţie, a primit o cantitate mai mică cu 800 kg.
Prin sentinţa nr. 632/E din 19 aprilie 2001, pronunţată de Tribunalul Iaşi, s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii sucursalei P.O. Iaşi faţă de pârâtele, sucursala P.S. Ploieşti şi sucursala P.Z., judeţul Prahova, întrucât s-a constatat că toate cele trei sucursale sunt părţi componente, fără personalitate juridică ale S.N.P. P. SA Bucureşti şi, în consecinţă:
S-a respins acţiunea reclamantei, S.N.P. P. SA Bucureşti, sucursala P.O. Iaşi, în contradictoriu cu pârâtele S.N.P. P. SA Bucureşti, sucursala P.Z. şi S.N.P. P. SA Bucureşti, sucursala P.S.
S-a admis acţiunea reclamantei S.N.P. P. SA Bucureşti, sucursala P.O. Iaşi, împotriva pârâtei, S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA, sucursala Iaşi, iar pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 11.772.355 lei cu titlu de daune, plus suma de 1.016.788 lei cheltuieli de judecată.
Această sentinţă a fost menţinută de Curtea de Apel Iaşi, care, prin Decizia nr. 399/A din 15 octombrie 2001, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA, sucursala marfă Iaşi, împotriva hotărârii instanţei de fond.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că bine tribunalul a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii promovate de reclamanta, S.N.P. P SA, sucursala P.O. Iaşi, împotriva pârâtelor sucursala P.S. şi sucursala P.Z. şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea faţă de acestea, întrucât toate cele 3 sucursale sunt subunităţi fără personalitate juridică ale S.N.P. P. SA Bucureşti şi, ca atare, nu pot promova cereri în justiţie, una împotriva alteia.
De asemenea, instanţa de apel a considerat că bine tribunalul a admis pe fond acţiunea şi a dispus obligarea pârâtei, S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA, sucursala Iaşi, la plata daunelor în sumă de 11.772.355 lei, în contextul în care, la destinaţie, s-a constatat lipsa sigiliului aplicat de predător la doma cazanului, ceea ce îndreptăţeşte concluzia că vagonul a fost violat pe parcurs şi, deci, că marfa constatată lipsă la destinaţie a fost sustrasă pe parcurs, adică în timp ce aceasta se afla în paza juridică a cărăuşului, prezumţie care nu a putut fi înlăturată şi, ca urmare, au devenit incidente în cauză dispoziţiile art. 85.2 din Regulamentul de transport pe C.F.R. din anul 1997, care permit ca, în lipsa facturii, destinatarul mărfii să fie despăgubit în raport cu preţul curent al acesteia, care, în cazul produselor petroliere, se formează prin adăugarea la preţul de livrare al rafinăriei, a accizei, a taxei pe valoarea adăugată şi a taxei de drum.
Totodată, instanţa de apel a mai apreciat că, faţă de dovezile prezentate de reclamantă, în sensul că taxele menţionate mai sus au fost virate integral la bugetul de stat, în raport cu cantitatea de benzină livrată şi nu de cea efectiv recepţionată, se justifică soluţia tribunalului de obligare a pârâtei la plata cu titlu de daune a sumei menţionate mai sus, fără a se deduce, aşa cum a susţinut aceasta, din cuantumul daunelor totale pe cele aferente preţului cantităţii de benzină constatată lipsă la destinaţie.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs pârâta, S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA, sucursala Iaşi, prin S.M.F. SA, Oficiul juridic teritorial Iaşi, susţinând, în esenţă, că soluţiile pronunţate în cauză, cu referire specială la hotărârea dată în apel, prin care a fost angajată răspunderea sa pentru daune în sumă de 11.722.355 lei, sunt greşite, deoarece vinovat de producerea neajunsului comercial se face predătorul, care nu a încărcat întreaga cantitate de marfă, concluzie care se desprinde din faptul că vagonul a circulat pe linie electrificată de la expediere până la destinaţie (adică pe toată perioada de timp cât marfa s-a aflat în paza juridică a cărăuşului) şi, ca atare, marfa nu putea fi sustrasă, întrucât exista pericolul electrocutării, prin partea superioară (doma vagonului), datorită tensiunii de 27.000 de volţi.
Se mai susţine că, de altfel, cantitatea de marfă constatată lipsă la destinaţie, nici nu a fost determinată corect, întrucât stabilirea acesteia s-a făcut cu ignorarea prevederilor art. 60 pct. 60.8.9, anexa 3 N.U.T., art. 3.2.22, art. 3.2.9.5 din Regulamentul de transport pe C.F.R. şi Ordinului nr. 112/N din 19 martie 1995, Cap. I pct. 1, 2, 3, care obligau pe destinatar să utilizeze două elemente de determinare cantitativă, respectiv (calibrare) volumetric şi prin cântărire.
Pe de altă parte, se mai susţine că, potrivit art. 85.2 din Regulamentul de transport pe C.F.R. din anul 1997, despăgubirea datorată de calea ferată, în caz de pierdere a mărfii, se calculează după factură, excluzând alte daune-interese, or, în cauză, aşa cum rezultă din avizul de însoţire a mărfii nr. 1363531 din 31 august 2000 şi din nota de debitare-creditare nr. 222106 din 7 septembrie 200, care ţine locul facturii, rezultă că furnizorul nu a încasat de la reclamantă nici accize, nici T.V.A. şi nici taxa de drum şi, ca atare, în mod criticabil, instanţele au considerat că, în cuantumul despăgubirilor, trebuie incluse şi aceste taxe, care au fost de natură a majora nejustificat volumul daunelor pe care a fost obligată să le achite recurenta în calitate de pârâtă.
În ce priveşte suma de 172.000 lei, reprezentând tarif de transport, pârâta susţine că nici pe aceasta nu o datora, deoarece, potrivit art. 88.3 din Regulamentul de transport C.F.R. pe anul 1997, dreptul de a pretinde restituirea taxelor de transport de la cărăuş, nu aparţine decât celui care a efectuat plata, or, în speţă, nu s-au plătit aceste taxe de către destinatar, ci de către expeditor.
În concluzie, pârâta susţine, în subsidiar, că suma pe care o putea pretinde reclamanta cu titlu de daune, conform art. 85.2 din Regulamentul de transport C.F.R. pe anul 1997, pentru lipsa celor 800 kg benzină, era de numai 3.400.000 lei (4.250 lei/taxă x 800) astfel că restul pretenţiilor, în sumă de 7.722.755 lei, compuse din 4.376.816 lei accize + 1.744.920 lei taxa de drum + 1.601.019 lei T.V.A., nu erau întemeiate, cum, de asemenea, tot neîntemeiate sunt şi pretenţiile reclamantei, referitoare la suma de 172.000 lei, reprezentând tarif de transport, pe care a achitat-o expeditorului şi, ca atare, numai acesta, nu şi reclamanta, în calitate de destinatar al mărfii, putea solicita restituirea sumei menţionate.
În final, pârâta arată că nu contestă că reclamanta plăteşte lunar la bugetul statului accize, T.V.A. şi taxa de drumuri, dar că, în contextul în care aceasta nu face dovada cu actele anexate acţiunii că ar fi achitat efectiv aceste taxe, raportat la marfa constatată lipsă la destinaţie, consideră că greşit au fost incluse în cuantumul daunelor şi contravaloarea acestor taxe, cum, de asemenea, tot greşit a fost inclus în cuantumul despăgubirilor şi adaosul comercial, deoarece, în situaţia în care o parte din marfă a fost constatată lipsă la destinaţie, este evident că, în legătură că aceasta, reclamanta nu mai putea face cheltuieli privind comercializarea acesteia.
În consecinţă, pârâta solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată şi nedovedită.
Recursul declarat în cauză nu este fondat.
Din examinarea actelor de la dosar, rezultă că pârâta a formulat critici în apel, împotriva sentinţei instanţei de fond, numai în legătură cu preţul mărfii livrate şi constatate lipsă la destinaţie, cu implicaţii evidente asupra cuantumului despăgubirilor, susţinând că acesta ar fi de numai 4.250.000 lei pentru o tonă de benzină, adică, atât cât a achitat reclamanta furnizorului, conform notei de debitare nr. 212106, în loc de 4.847.000 lei, care a fost avut în vedere la stabilirea cuantumului daunelor, astfel că, în raport cu această situaţie, a recunoscut că datorează reclamantei, cu titlu de despăgubiri, suma de 10.478.411 lei.
De asemenea, pârâta a mai contestat în apel şi nelegalitatea obligării sale la plata sumei de 172.000 lei, susţinând că, potrivit art. 88.3 din Regulamentul de transport C.F.R. pe anul 1997, dreptul de a pretinde restituirea tarifelor de transport aparţine numai celui care a făcut plata, respectiv, predătorului.
Or, în raport cu probele administrate în cauză, bine instanţa de apel a apreciat că, potrivit art. 74.8 şi 85.2 din Regulamentul de transport C.F.R. pe anul 1997, în cazul pierderii mărfii, calea ferată are obligaţia de a restitui destinatarului şi tariful aferent mărfii neeliberate, reţinând, totodată, că întinderea şi realitatea prejudiciului creat destinatarului (prin pierderea mărfii) a fost corect calculat, conform preţului curent al mărfii, în care sunt incluse accize, T.V.A. şi taxă de drum şi care, de altfel, au fost achitate de reclamantă, astfel cum demonstrează dovezile existente la dosar, la bugetul de stat şi, ca atare, se cuvin acesteia (pe lângă preţul mărfii) cu titlu de despăgubiri.
Cum instanţa de apel a răspuns corect tuturor criticilor formulate în apel, se constată că, pornind de la principiul non omisso medio, pârâta nu mai era în drept să formuleze critici noi în recurs, trecând peste apel, care nu au fost examinate de instanţa de apel, prin care pretinde că, de fapt, acţiunea reclamantei nu ar fi întemeiată în totalitate, după ce, în prealabil, a recunoscut în calea de atac a apelului că, pentru marfa constatată lipsă la destinaţie, ar datora acesteia, cu titlu de despăgubiri, numai suma de 10.478.411 lei, în loc de 11.772.355 lei, cât s-a solicitat prin acţiune.
Aşa fiind şi ţinând seama de cele arătate mai sus, potrivit cărora nu pot fi examinate direct în recurs, critici care nu au fost înfăţişate în apel, recursul pârâtei urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA, sucursala Iaşi, prin S.M.F. SA, Oficiul teritorial Iaşi, împotriva deciziei nr. 399 din 15 octombrie 2001 a Curţii de Apel Iaşi, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 25 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1190/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1183/2004. Comercial → |
|---|
