ICCJ. Decizia nr. 1472/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1472/2004
Dosar nr. 1529/2002
Şedinţa publică din 22 aprilie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 15 iunie 2000, reclamanta, SC C.A. SRL Braşov, a chemat-o în judecată pe pârâta, SC B.E.T. SRL Braşov, pentru ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa instanţa de judecată, s-o oblige să-i plătească sumele de 10.089.155 lei reprezentând contravaloare facturi, 38.641.002 lei cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.
A susţinut, în acţiune, că reclamanta a livrat pârâtei, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 6 din 1 august 1999, diferite mărfuri a căror contravaloare nu a fost achitată la termenele prevăzute în facturile emise.
La data de 8 ianuarie 2001, reclamanta şi-a precizat acţiunea, solicitând 10.089.155 lei cu titlu de preţ şi 101.879.511 lei reprezentând penalităţi de întârziere.
Tribunalul Braşov, constatând existenţa clauzei compromisorii înscrisă în contractul încheiat, a declinat competenţa soluţionării litigiului în favoarea Tribunalului Arbitral din cadrul Camerei de Comerţ şi Industrie Braşov.
Camera de Comerţ şi Industrie Braşov, Comisia de Arbitraj Comercial Tribunalul Arbitral, prin hotărârea arbitrală nr. 42 din 29 octombrie 2001, a admis acţiunea, obligând-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 150.303.718 lei cu titlu de pretenţii, compusă din 10.089.155 lei reprezentând facturile emise de reclamantă şi neachitate de către pârâtă; 140.214.563 lei reprezentând penalităţi de întârziere şi 5.306.074 lei cheltuieli de judecată, aşa cum şi-a precizat cererea reclamanta, la data de 11 octombrie 2001.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul arbitral a motivat că, în temeiul contractului nr. 6 din 1 august 1999, reclamanta a livrat pârâtei diferite mărfuri care nu au fost plătite, sau au fost plătite cu întârziere, contractul prevăzând daune pentru fiecare zi de întârziere a plăţii în cuantum de 2%, calculate de la data scadenţei.
Suma datorată cu titlu de facturi neachitate s-a constatat a fi de 10.089.155 lei, iar cuantumul penalităţilor de întârziere ridicându-se la 140.214.563 lei.
A mai reţinut instanţa de judecată că, „imputaţia plăţii" invocată în apărare de către pârâtă, nu poate fi avută în vedere aceasta fiind străină de natura pricinii, deoarece unele facturi nu au fost plătite de pârâtă şi pentru aceasta s-a aplicat sancţiunea penalităţilor de întârziere prevăzută de contract, că alte facturi au fost achitate cu întârziere, pentru care, conform contractului au fost calculate de asemenea penalităţi de întârziere. S-a avut în vedere că, pentru fiecare factură plătită, s-a menţionat numărul chitanţei care atestă plata, specificaţia respectivă.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta a formulat acţiune în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 187/R din 20 martie 2002, Curtea de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins acţiunea reţinând că, în conformitate cu dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată dacă încalcă dispoziţiile imperative ale legii. Or, în speţă, nu este îndeplinită această condiţie, întrucât dispoziţiile art. 1110, 1111 C. civ., nu sunt imperative, acestea având caracter dispozitiv.
De asemenea, chitanţele eliberate pentru confirmarea plăţilor fac dovada obiectului concret al plăţii, conform contractului, aşa încât dispoziţiile art. 1110, 1111 C. civ., cu privire la imputaţia plăţii, nu-şi au aplicabilitate în speţă.
În contra acestei hotărâri, pârâta a declarat recurs, susţinând că, în temeiul art. 364 lit. i) C. proc. civ., hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică precum şi dispoziţiile imperative ale legii, deoarece în concepţia art. 1111 C. civ., imputarea plăţii se face numai în ceea ce privesc dobânzile compensatorii iar nu şi cele moratorii, şi că, în temeiul art. 1110 C. civ., imputarea plăţii poate fi dispusă numai în cazul mai multor datorii, ceea ce în cauză nu a fost dovedit.
De asemenea, a susţinut că acţiunea în anulare este asimilată căii de atac a recursului, astfel că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., hotărârea urmând a fi examinată sub toate aspectele.
A mai susţinut recurenta, că imputaţia plăţii nu poate fi făcută asupra penalităţilor de întârziere care reprezintă daune interese moratorii, astfel că au fost încălcate dispoziţiile art. 1111 C. civ., şi că pentru a opera imputaţia plăţii este necesar ca un debitor să aibă mai multe datorii, având ca obiect prestaţii de aceeaşi natură faţă de acelaşi debitor, or, în speţă, pârâta a avut o singură datorie, astfel încât au fost încălcate dispoziţiile art. 1110 C. civ.
Ca urmare, penalităţile despre care reclamanta face vorbire nu sunt datorii (sume exigibile) pentru ca plata să se impute asupra acestora, şi că penalităţile devin exigibile numai atunci când debitorul lor este obligat prin hotărâre judecătorească sau arbitrală la daune interese.
Un alt motiv, invocat de recurentă, constă în susţinerea că pârâta a efectuat o plată de 16.536.412 lei, şi nu de 10.900.000 lei cum a reţinut instanţa de judecată, şi că în această situaţie, obligaţia de plată fiind stinsă, nu mai sunt datorate penalităţi de întârziere.
În drept, şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., art. 312 şi 366 alin. final C. proc. civ.
Recursul este nefondat.
Conform dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii atacate se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sau când cuprinde motive contradictorii ori străine pricinii; când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit vădit neîndoielnic al acesteia; când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Din hotărârea atacată rezultă că toate motivele invocate în acţiunea în anulare au fost analizate de instanţa de control judiciar, care a interpretat corect actul juridic dedus judecăţii, hotărârea pronunţată fiind întemeiată.
Astfel, instanţa de control judiciar, analizând acţiunea în anulare prin prisma art. 364 lit. i) C. proc. civ., a constatat că, prin hotărârea arbitrală, nu au fost încălcate dispoziţii imperative ale legii. Corect Curtea de Apel a reţinut, că dispoziţiile art. 1110 şi 1111 C. civ. sunt norme dispozitive şi nu norme imperative, nefiind întrunite condiţiile cerute de lege pentru anularea hotărârii arbitrale.
Articolele 1110 C. civ. şi 1111 C. civ., reglementează instituţia imputaţiei plăţii, instituţie care se aplică atunci când debitorul are mai multe datorii faţă de creditor şi a efectuat o plată care nu acoperă toate datoriile, urmând a se decide care din aceste datorii urmează a fi stinsă.
Imputaţia plăţii nu a constituit temeiul de drept al acţiunii în pretenţii de faţă, ea neputând fi aplicată daunelor interese, deoarece, în speţă, aceasta formează o datorie distinctă şi independentă, debitorul fiind osândit la daune interese pentru neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau executarea cu întârziere a obligaţiei, sub forma penalităţilor de întârziere.
În speţă, fiecare factură reprezintă o datorie a debitorului, cu o valoare , cu un termen de plată. Pentru fiecare factură s-au făcut plăţi parţiale, atrăgând stingerea parţială a datoriei şi scăderea acesteia, nu imputaţia plăţii, aşa cum s-a susţinut, aplicabile fiind dispoziţiile art. 1082 C. civ., 1073 C. civ.
Se constată, deci, că dispoziţiile art. 1110 şi 1111 C. civ., nu sunt aplicabile, în speţă, că aceste norme sunt dispozitive supletive, permiţând subiectelor de drept să aibă o anumită conduită care este obligatorie numai pentru părţi şi numai în cazul în care nu au prevăzut prin voinţa lor o altă conduită. Or, în speţă, nu există o astfel de convenţie.
Având în vedere acest considerent, motivele legate de aplicabilitatea instituţiei imputaţiei plăţii, asupra dobânzilor moratorii şi compensatorii şi existenţei mai multor datorii, nu pot fi reţinute, ele depăşind cadrul litigiului şi al art. 364 lit. i) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte ultimul motiv de recurs, privind faptul că întreaga datorie a fost achitată, că greşit tribunalul arbitral a reţinut că suma plătită în contul datoriei faţă de intimată este de 10.900.000 lei şi nu 16.536.412 lei, cât s-a plătit în fapt, Curtea reţine că acesta depăşeşte cadrul impus de textul art. 364 lit. i) C. proc. civ., care nu permite analiza asupra fondului pricinii.
Cât priveşte susţinerea, potrivit căreia acţiunea în anulare este asimilată căii de atac a recursului, astfel că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că hotărârea în anulare, nefiind supusă apelului, motivele de recurs împotriva hotărârii date asupra acţiunii în anulare nu sunt limitate la cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., găsindu-şi aplicarea art. 3041 C. proc. civ.
Faţă de această dispoziţie, Curtea a examinat recursul sub toate aspectele, având ca bază de analiză dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., prin prisma căruia a constatat că nu au existat motive privind anularea hotărârii arbitrale, întrucât nu au fost încălcate norme de ordine publică, sau care privesc bunele moravuri, sau norme imperative ale legii.
Aşa fiind, Curtea, constatând că hotărârea instanţei de apel este la adăpost de orice critică, urmează a respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de pârâta, SC B.E.T. SRL Braşov, împotriva deciziei nr. 187/R din 20 martie 2002, a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1544/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1141/2004. Comercial → |
|---|
