ICCJ. Decizia nr. 1547/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1547/2004
Dosar nr. 8279/2001
Şedinţa publică din 29 aprilie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 20 iulie 1998, reclamanta, SC M.M. Brăila, a chemat în judecată pârâta, SC D.A. SRL, solicitând ca, în baza sentinţei ce se va pronunţa, să fie obligată la plata sumei de 12.000 franci francezi, precum şi cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, în baza comenzii pârâtei transmisă prin fax nr. 2554 din 25 iulie 1997, a pus la dispoziţia acesteia un mijloc de transport camion T.I.R. cu o capacitate maximă 18 tone, camion ce a fost prezent la locul de încărcare la data de 27 iulie 1997, fiind încărcat cu piei brute, şi a plecat din Bucureşti pe data de 28 iulie 1997, către Franţa, destinatar fiind SC S.I.
Reclamanta a mai arătat că, deşi mijlocul de transport a ajuns la vama germană la data de 1 august 1997, nu i s-a permis intrarea şi trecerea prin vamă, deoarece certificatul fito-sanitar pus la dispoziţie de firma expeditoare era scris numai în limba franceză şi nu şi în limba germană.
Din această cauză, până s-a transmis actul respectiv în limba germană, mijlocul de transport fiind sigilat, a staţionat la intrarea în vama germană, iar din cauza căldurii, a staţionării, a lipsei de aerisire, o parte din marfă s-a deteriorat.
Astfel, deşi destinatara, SC S.I. Franţa, a primit marfa fără obiecţiuni, dând liber mijlocului de transport, nu a achitat decât suma de 4000 franci şi nu 16.000 franci francezi, sumă prevăzută în convenţie.
Pârâta, SC D.A. SRL, prin întâmpinarea depusă, a arătat că a acţionat în calitate de mandatar al expeditoarei, SC A.I. SRL, şi nu este parte în contractul de transport, reclamanta neavând acţiune directă împotriva sa, întrucât nu s-au creat raporturi juridice între părţi.
De asemenea, a formulat cerere de chemare în garanţie a SC A.I. SRL, solicitând obligarea acesteia la suportarea cheltuielilor, reprezentând contravaloarea pretenţiilor reclamantei, motivat de faptul că marfa transportată de reclamantă s-a alterat datorită neprocurării documentelor necesare pentru transport în timp util de către chemata în garanţie.
Prin întâmpinarea depusă, chemata în garanţie a solicitat respingerea cererii motivat de faptul că şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau în cadrul contractului de transport, potrivit art. 416 C. com., culpa deteriorării mărfii revenindu-i cărăuşului care a ales ruta cea mai lungă, întârziind astfel nejustificat predarea mărfii către destinatar.
În fond, după desfiinţare, Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa civilă nr. 8537 din 19 decembrie 2000, a admis acţiunea principală cât şi cererea de chemare în garanţie, fiind anulate ca netimbrate cererile reconvenţionale.
Instanţa, în motivarea soluţiei date, a reţinut că reclamanta, în calitate de transportator, şi-a îndeplinit obligaţiile asumate, făcând dovada predării la destinaţie a mărfii încredinţate spre transport. S-a mai arătat că, din probele administrate, nu rezultă că expeditorul, SC A.I. SRL, nu a procurat documentele necesare pentru transport în timp util, deşi contractul extern cât şi contractul de expediţie şi transport prevedeau obligativitatea acestuia, cât şi tranzitarea Germaniei.
Împotriva acestei sentinţe a promovat apel chemata în garanţie, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, arătând că raportul juridic poartă cu SC D.A. SRL, care are calitatea de casă de expediţie şi nu de transportator, şi a pus la dispoziţia transportatorului toate documentele necesare efectuării transportului, plata acestuia fiind în sarcina cumpărătorului. Se mai susţine că instanţa de fond a ignorat unele dovezi, precum scrisoarea de transport C.M.R., iar pe de altă parte, greşit s-a reţinut că nu a procurat documentele necesare pentru transport în timp util.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia civilă nr. 1164 din 11 septembrie 2001, a respins apelul, ca nefondat.
La pronunţarea soluţiei date, instanţa de control judiciar a reţinut că apelanta are calitate procesuală pasivă, fiind cea care a solicitat casei de expediţii, SC D.A. SRL, găsirea unui transportator în vederea efectuării expediţiei mărfii beneficiarului extern.
De asemenea, s-a reţinut că în sarcina sa cădea obligaţia asigurării certificatului fito-sanitar şi în limba ţărilor tranzitate spre Franţa, având în vedere contractul încheiat cu beneficiara destinatară.
În ce privesc cheltuielile de transport, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, nu a operat clauza ex works A.I., şi deci cheltuielile de transport nu cad în sarcina destinatarei.
Cu petiţia înregistrată la data de 18 octombrie 2001, SC A.I. a declarat recurs, în termen şi legal timbrat, criticile făcând referire la aspecte de nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
Se susţine că instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, având în vedere că, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat de expeditor şi destinatar, marfa ce urma a fi transportată era livrată cu condiţia ex works expeditor, cu această menţiune fiind remisă comanda de transport cărăuşului, care a acceptat-o astfel cum a fost formulată, cu precizarea că preţul transportului va fi achitat la destinaţie.
Acest fapt a fost conformat şi prin răspunsul la interogatoriu, la întrebarea nr. 12 intimata-reclamantă recunoscând că plata a fost refuzată de destinatar pentru că marfa a sosit deteriorată la destinaţie.
De asemenea, recurenta susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea legii, fiind ignorate dispoziţiile art. 17 din convenţia C.M.R., potrivit cărora „transportatorul este răspunzător pentru avariere, produse între momentul primirii mărfii şi cel al eliberării acesteia, cât şi pentru întârziere în eliberare".
Deşi deteriorarea mărfii este dovedită, instanţa de apel eronat afirmă că nu au relevanţă rezervele destinatarului legate de deprecierea mărfii, în realitate acesta fiind motivul refuzului plăţii taxei de transport.
Recurenta consideră că instanţa de apel nu s-a pronunţat şi nu a luat în consideraţie probe administrate care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, cum ar fi cele referitoare la nerespectarea termenului de încărcare prevăzut în contract, dovezile privind nerespectarea punctelor de frontieră la export şi faptul că autorităţile vamale germane i-ar fi solicitat certificatul fito-sanitar în limba germană.
Recursul este fondat.
Probele administrate cauzei demonstrează culpa transportatorului, respectiv a reclamantei-intimate în întârzierea transportului, fiind evident că deteriorarea mărfii se datorează exclusiv acestuia, astfel încât destinatarul, titularul obligaţiei de plată, a fost îndreptăţit să refuze plata transportului.
Contractul de vânzare-cumpărare încheiat de recurentă cu firma franceză, având ca obiect piei brute ovine, prevedea expres ca o condiţie de livrare ex works A.I. Potrivit acestei clauze contractuale, toate cheltuielile legate de transportul mărfii cad în sarcina cumpărătorului (dosar fond).
De altfel, comanda de transport emisă specifica, în mod cert, că plata se face la descărcare. Casa de expediţie, respectiv pârâta, SC D.A., a remis mai departe această comandă către intimata-reclamantă cu aceeaşi specificaţie (dosar fond).
Prin răspunsul la interogatoriu (dosar fond), reclamanta-intimată recunoaşte că trebuia să încaseze preţul de la destinatar, dar şi faptul că s-a refuzat plata datorită deprecierii mărfii transportată.
Este adevărat că transportul a fost efectuat, dar potrivit art. 17 din convenţia C.M.R., „transportatorul este răspunzător pentru pierderea totală sau parţială sau pentru avarierea produselor între momentul primirii mărfii şi cel al eliberării acesteia, cât şi pentru întârzierea în eliberare", sub acest aspect motivarea instanţei de apel fiind în contradicţie cu dispoziţiile legale în materie.
Faţă de normele legale internaţionale şi Decizia Comisiei Veterinare Europene, certificatul fito-sanitar trebuie redactat în una din limbile statelor unde se efectuează contractul la importare. Cum statul importator a fost Franţa, recurenta a respectat legislaţia comunitară şi a depus certificatul tradus în limba franceză, fapt ignorat de instanţa de apel.
De altfel, intimata-reclamantă nici nu a produs dovezi din conţinutul cărora să rezulte obstrucţionarea autorităţilor vamale germane, în întârzierea transportului fiind în culpă pentru nerespectarea traseului indicat în comanda de transport, fapt confirmat şi prin răspunsul la întrebarea nr. 8 din interogatoriul luat.
În aceste condiţii, văzând dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., şi având în vedere faptul că firma de expediţie, respectiv SC D.A. SRL, nu a uzat de căile legale de atac împotriva soluţiei instanţei de fond,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de chemata în garanţie, SC A.I. SRL Voluntari.
Modifică Decizia nr. 1164 din 11 august 2001, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, în sensul că admite apelul aceleiaşi părţi împotriva sentinţei civile nr. 8537 din 19 decembrie 2000, a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
Schimbă în parte sentinţa de fond, în sensul că respinge cererea de chemare în garanţie formulată de SC D.A. SRL, împotriva SC A.I. SRL, ca nefondată.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei instanţei de fond.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1661/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1544/2004. Comercial → |
|---|
