ICCJ. Decizia nr. 1702/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1702/2004
Dosar nr. 540/2003
Şedinţa publică din 13 mai 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta, SC M.T. SRL Bucureşti, a chemat-o în judecată pe pârâta, SC P.T. SA Arad, pentru a fi obligată să-i livreze bunuri în valoare de 3.835.986.000 lei, conform contractelor de vânzare cumpărare nr. 43 din 10 iunie 1998 şi 4123 din 14 iulie 1998, sau obligarea la plata sumei de 3.835.986 lei reprezentând rest preţ marfă livrată şi 325.500.000 lei penalităţi de întârziere, cu cheltuieli de judecată.
Şi-a motivat acţiunea, susţinând că i-a livrat pârâtei şnur teflon import în cantitate de 7.162 kg. în valoare de 4.622.986.000 lei, aşa cum s-a convenit, prin contractele nr. 43 din 10 iunie 1998 şi 4123 din 14 iulie 1998.
Pârâta a achitat reclamantei doar suma de 787.000.000 lei, rămânând de plată diferenţa de 3.835.986.000 lei.
A mai susţinut reclamanta că, întrucât pârâta nu a efectuat plata la termenul scadent, îi datorează penalităţi în procent de 0,3%, conform contractului.
Prin sentinţa civilă nr. 728 din 28 octombrie 1998, Tribunalul Arad, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis acţiunea, a obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantei suma de 3.835.986.900 lei preţ, 325.500.000 lei penalităţi de întârziere şi 49.879.860 lei cheltuieli de judecată. A dispus restituirea cauţiunii în sumă de 20 milioane lei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, în temeiul contractelor încheiate de părţi, care au putere de lege, reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate, iar pârâta le-a respectat parţial, justificându-se obligarea la plata diferenţei de 3.835.986.000 lei cu titlul de preţ, 325.520.000 lei penalităţi şi cheltuieli de judecată.
De asemenea, prin încheierea din camera de consiliu din 14 octombrie 1998 a dispus, în conformitate cu art. 907 C. civ., înfiinţarea unei popriri asigurătorii asupra contului deţinut de pârâtă la B.R.D., sucursala judeţului Arad, şi instituirea sechestrului asigurător pe bunurile mobile ale pârâtei până la concurenţa sumei datorate.
Împotriva sentinţei mai sus menţionată a declarat apel pârâta, SC P.T. SA Arad, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul cu cheltuieli de judecată, prin Decizia nr. 219/A din 31 martie 1999.
Analizând apelul, Curtea a constatat că motivul invocat de pârâtă, în sensul că nu i-a fost respectat dreptul la apărare, nu este fondat, întrucât aceasta a fost citată conform normelor legale şi avea timpul material pentru a-şi asigura o apărare adecvată.
Instanţa de apel a respins şi susţinerea pârâtei, cum că pretenţiile reclamantei urmează a fi onorate de alte două societăţi comerciale, întrucât obligaţiile decurg din contractele nr. 43 din 10 iunie 1998 şi 4123 din 14 iulie 1998, care au fost încheiate doar între reclamantă şi pârâtă.
Recursul declarat de pârâtă, în contra acestei decizii, a fost admis de Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, care, prin Decizia nr. 6399 din 9 noiembrie 2001, a casat Decizia recurată, a admis apelul declarat de pârâtă, a anulat sentinţa nr. 728/1998 a Tribunalului Arad şi a trimis cauza pentru rejudecare Curţii de Apel Timişoara.
În faza rejudecării cauzei, reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că şi-a redus pretenţiile la suma de 1.968.745.921 lei, reprezentând preţ neachitat şi 846.362.759 lei, precum şi obligarea la plata penalităţilor de întârziere după data de 7 noiembrie 2000, până la data achitării întregului debit.
În aceeaşi fază procesuală, pârâta a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională prin care a solicitat anularea celor două contracte, deoarece reprezentanţii societăţii au fost induşi în eroare cu bună ştiinţă de către patroana acestei societăţi şi că aceste contracte sunt lipsite de obiect, deoarece şnurul teflonat avea o provenienţă ilicită, cauza fiind imorală. A solicitat să se constate că reclamanta nu există în baza de date a Ministerului de Finanţe şi că, pentru acest motiv, trebuie introdus în cauză Ministerul Finanţelor, care să confişte şi să recupereze suma aferentă mărfurilor comercializate ilegal.
Rejudecând, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, a obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantei suma de 1.956.391.480 lei diferenţă de preţ şi 846.362.759 lei penalităţi de întârziere până la data de 7 noiembrie 2002, precum şi, în continuare, până la plata diferenţei de preţ în cuantum de 0,3%pe zi. A obligat-o pe pârâtă să-i plătească recurentei suma de 56.242.000 lei cheltuieli de judecată.
A respins cererea reconvenţională şi cererea de chemare în judecată a Ministerului Finanţelor, aşa cum rezultă din Decizia nr. 69 din 28 noiembrie 2002.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că pârâta este înregistrată în registrul comerţului, existând în calitate de comerciant, că provenienţa mărfurilor reprezintă o altă problemă privind alte raporturi juridice, operaţiunea în sine fiind recunoscută ca reală prin impunere fiscală, problema înregistrării în contabilitate implicând răspunderea administratorului şi neaplicând achitarea mărfii care a fost primită de pârâtă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta şi, conform art. 304 pct. 5, 7, 8, 9, 10 a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Timişoara şi, în subsidiar, modificarea deciziei în sensul respingerii pretenţiilor reclamantei, invocând următoarele motive: părţile în proces nu au fost legal citate, având în vedere că Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P.C.F.S. Bucureşti, conform art. 57-59 C. proc. civ., nu a fost citat, fiind citată doar D.G.F.P.C.F.S. Arad, care nu avea calitate; Decizia nu cuprinde motivele în fapt şi drept care au stat la baza soluţiei privind cererea reconvenţională şi cererea de chemare în judecată a Ministerului Finanţelor şi că nu a răspuns tuturor excepţiilor invocate; instanţa fără temei legal a obligat-o la plata penalităţilor de întârziere; că instanţa nu s-a pronunţat asupra apelului şi că, pe fondul litigiului, greşit a fost soluţionată provenienţa ilicită a şnurului teflonat, instanţa nu a analizat dacă se mai pot executa contractele în natură aşa cum a fost voinţa părţilor, că pretenţiile reclamantei nu se justifică până când nu se dovedeşte reaua credinţă în achitarea preţului, că cele două contracte invocate sunt nule, deoarece le lipseşte obiectul, consimţământul pârâtei, marfa având provenienţa ilicită.
Recursul este nefondat.
Analizând motivele recursului declarat de reclamantă şi Decizia supusă recursului, Curtea constată că toate motivele invocate în apel au fost analizate de instanţa de apel, implicit, prin cercetarea modului de soluţionare a tuturor capetelor de cerere, precum şi a mijloacelor de probă.
Se constată că, prin contractele nr. 4123 din 3 iulie 1998 şi nr. 43 din 3 iulie 1998, SC M.T. SRL Bucureşti, în calitate de vânzător, şi SC P.T. SA Arad, în calitate de cumpărător, au convenit vânzarea cantităţii de 4450 kg. şnur teflon import cu o valoare de 2.447.500.000 lei şi, respectiv, 2712 kg. şnur teflon import în valoare de 1.423.800.000 lei.
Părţile au convenit ca plata să se facă prin compensare cu produse petroliere, bunuri de energie, utilaj construcţii, cauciucuri de maşini şi altele.
Vânzătoarea şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin aceste contracte, livrând pârâtei şnur teflon în cantitatea menţionată, pentru care a emis facturile FE nr. 5600856/1998 şi nr. 5600853/1998.
Întrucât societatea pârâtă nu a achitat valoarea integrală a facturilor, reclamanta a solicitat diferenţa rămasă de achitat, sumă pe care pârâta a recunoscut-o la plată, cu menţiunea că aceasta trebuie achitată de alte societăţi comerciale că nu le-a livrat marfa şi de la care urma să recupereze banii.
Pârâta a solicitat, prin cererea reconvenţională, anularea celor două contracte şi facturi pentru lipsa obiectului, consimţământului, cauză ilicită şi imorală, invocând motivul procurării ilicite a mărfii.
Motivul invocat nu afectează valabilitatea contractelor, întrucât părţile nu au reglementat prin contracte modul de procurare a mărfii ci livrarea mărfii, iar modul de procurare a mărfii nu constituie o condiţie de valabilitate a contractelor, astfel că cele două contracte sunt legale, soluţia instanţei de apel fiind temeinică.
În aceste condiţii, constatându-se legalitatea contractelor încheiate precum şi executarea lor, Curtea apreciază că hotărârea atacată este la adăpost de orice critică, voinţa părţilor exprimate în contracte fiind legea lor.
Corect au fost respinse apărările pârâtei, cu privire la obligarea la plata diferenţei rămase de achitat de către terţi, având în vedere că o astfel de obligaţie nu era prevăzută în contracte, pe de altă parte nu a fost formulată cerere de chemare în judecată a terţilor. Cu privire la motivul referitor la necitarea şi neintroducerea în cauză a Ministerului Finanţelor, prin D.G.F.P.C.F.S. Bucureşti, se constată că acesta este parte în litigiu, fiind citat conform legii, astfel că şi acest motiv urmează a fi respins. În ceea ce priveşte implicarea răspunderii reclamantei faţă de Ministerul Finanţelor, se constată că aceasta depăşeşte cadrul litigiului, problemele fiind soluţionate pe alte căi, conform legii, aşa cum de altfel s-a şi constatat prin depunerea la dosar a sentinţei penale.
În speţă, problema în litigiu este plata diferenţei pentru marfa recepţionată şi neachitată de către pârâtă. Chiar dacă părţile au convenit ca plata să se facă în natură, având în vedere că pârâta nu şi-a respectat această obligaţie, corect a fost obligată la dezdăunări.
De asemenea, corect a fost obligată pârâta la plata penalităţilor de întârziere, aşa cum părţile au convenit, prin cele două contracte (art. 7), pentru executarea necorespunzătoare a contractelor.
Penalitatea reprezintă o sancţiune contractuală prestabilită, fiind rezultatul exclusiv al manifestării voinţei părţilor contractante. Stipularea clauzei penale are drept consecinţă tranşarea definitivă a răspunderii pentru acea abatere, prin clauza penală determinându-se anticipat tocmai despăgubirile pe care debitorul le va plăti pentru abaterea respectivă.
Pentru a opera clauza penală nu trebuie să se constate decât că nu au fost executate corespunzător contractele, neefectuarea plăţii fiind dovada executării necorespunzătoare.
În ceea ce priveşte motivul invocat, privind nepronunţarea de către instanţa fondului asupra apelului, Curtea constată că şi acest motiv nu are suport legal, întrucât asupra apelului s-a pronunţat Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr. 6399 din 9 noiembrie 2001, cauza fiind trimisă pentru rejudecare Curţii de Apel Timişoara, instanţă care s-a pronunţat pe fondul cauzei şi nu pe cale de atac.
Aşa fiind, recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta, SC P.T. SA Arad, împotriva deciziei nr. 69 din 28 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Obligă recurenta să plătească intimatei SC M.T. SRL Bucureşti suma de 5.575.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 13 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1989/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1692/2004. Comercial → |
|---|
