ICCJ. Decizia nr. 1876/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1876/2004
Dosar nr. 345/2002
Şedinţa publică din 26 mai 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea introdusă la Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, reclamanta, SC A.C.C. SA Bucureşti, a solicitat obligarea Prefecturii municipiului Bucureşti la plata sumei de 111.923.477 lei, reprezentând contravaloarea cazării şi hranei refugiaţilor şi azilanţilor pe teritoriul României, iar prin cererea de modificare a acţiunii, a solicitat pentru perioada 1995-1997, numai suma de 77.335.777 lei cu acelaşi titlu.
Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa nr. 6566 din 20 octombrie 2000, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune formulată de Prefectura municipiului Bucureşti, privind sumele solicitate pe anul 1995, şi, ca urmare, a respins pretenţiile pentru plata sumei de 37.764.320 lei, reprezentând contravaloare cazare solicitată pentru anul 1995, iar pentru anii 1996 şi 1997, aceeaşi pârâtă, Prefectura municipiului Bucureşti, a fost obligată la plata sumei de 39.651.457 lei contravaloare prestaţii.
Faţă de pârâta, Direcţia Generală a Poliţiei de Frontieră, Străini, Probleme de Migrări şi Paşapoarte, Oficiul pentru refugiaţi, introdusă în cauză la cererea reclamantei odată cu precizarea pretenţiilor din acţiunea introductivă, a fost respinsă acţiunea prin care se solicita suma de 38.295.951 lei contravaloare prestaţii pentru anul 1998.
Instanţa de fond a reţinut că acţiunea a fost introdusă în anul 1999, astfel că pentru contravaloarea prestaţiilor de servicii solicitate pentru anul 1995, dreptul la acţiune s-a prescris ca urmare a împlinirii termenului de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) şi art. 7 alin. (2) din Decretul 167/1958.
Faţă de minuta din 11 iulie 1997, de adresa nr. 534 din 17 februarie 1996, şi în raport de probele care atestau îndeplinirea serviciilor pentru anii 1996 şi 1997, pârâta, Prefectura municipiului Bucureşti, a fost obligată la plata sumei de 27.580.720 lei şi respectiv 11.990.737 lei.
În fine, pretenţiile pentru anul 1998, formulate faţă de D.G.F.P.S.P.I.P., Oficiul pentru refugiaţi, au fost respinse ca neîntemeiate.
Sentinţa a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, care, prin Decizia nr. 1341 din 15 octombrie 2001, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta, SC A.C.C. SA Bucureşti, şi de pârâta, Prefectura municipiului Bucureşti.
Au fost înlăturate criticile referitoare la recunoaşterea de către prefectură a cheltuielilor reprezentând consum de energie electrică formulate de reclamantă, cu motivarea că pretenţiile pentru anul 1995 au intrat sub incidenţa prescripţiei, în timp ce sumele pentru anii 1996 şi 1997 au fost acordate. Cât priveşte anul 1998, instanţa de apel a reţinut ca fiind neprobate susţinerile apelantei reclamante, întrucât nu a emis facturi pe seama celei de-a doua pârâte, însoţite de acte în justificarea efectuării prestaţiilor.
Apelul Prefecturii a fost respins, cu motivarea că suma de 11.990.737 lei reprezintă prestaţii pe anul 1996, că din cuprinsul procesului verbal nr. 5097 din 19 mai 2000, nu rezultă faptul că trebuie dedusă contravaloarea celor 5 facturi pe care apelanta pârâtă a afirmat că nu le-a primit.
S-a mai reţinut că raporturile juridice dintre părţi au fost dovedite şi că pârâta are calitate procesuală pasivă, argumente care au dus şi la respingerea excepţiei privind lipsa calităţii procesuale pasive.
Împotriva deciziei pronunţată în apel, a declarat recurs Prefectura municipiului Bucureşti, pentru motive de netemeinicie şi nelegalitate, şi a solicitat ca, prin soluţia care se va pronunţa, să fie casate hotărârile atacate şi, în fond, să se respingă acţiunea.
Criticile formulate în recurs vizează greşita obligare la plata sumei de 11.990.735 lei, compusă din 7.822.977 lei contravaloare prestaţii, cuprinsă într-un număr de 5 facturi necomunicate Prefecturii, şi a căror plată nu a fost recunoscută prin procesul verbal nr. 5097 din 19 mai 2000, cum greşit au reţinut instanţele.
A doua sumă, pe care recurenta a considerat că nu o datorează, este în cuantum de 4.167.760 lei, şi nu a fost decontată, întrucât reprezintă diferenţă între tariful admis de HG nr. 417/1991 şi tariful practicat de reclamanta intimată peste prevederile actului normativ menţionat.
Recurenta a criticat şi obligarea sa la plata sumei de 27.580.720 lei pentru acelaşi motiv, şi anume că la facturare nu au fost respectate tarifele prevăzute de HG 417/1991, iar în ce priveşte facturile pentru tarifele din 1996, consideră că s-a reţinut greşit de instanţa de apel faptul că s-a întrerupt cursul prescripţiei prin recunoaşterea debitului, când, în realitate, procesul verbal nr. 5097/2000, reprezintă finalizarea punctajului dispus de instanţa de fond.
Recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Criticile aduse hotărârilor pronunţate în cauză sunt punctuale şi privesc compunerea sumelor solicitate, incidenţa prescripţiei şi a întreruperii cursului acesteia, cât şi aspecte legate de aplicarea HG nr. 417/1991, mai precis a tarifelor luate în calcul pentru azilanţi şi refugiaţi, în care intră cazarea şi masa.
Potrivit art. 9 din hotărârea menţionată, fondurile băneşti necesare pentru cazarea şi asigurarea hranei azilanţilor şi refugiaţilor se asigură din bugetul Secretariatului General al Guvernului, şi se alocă prin intermediul prefecturilor. Azilanţii şi refugiaţii, potrivit art. 9 alin. (2) din HG nr. 417/1991, beneficiază de masă şi cazare în limita sumei de 5100 lei, şi respectiv 1600 lei de persoană pe zi.
Prin urmare, sumele care au fost facturate trebuiau să aibă ca bază de calcul actul normativ menţionat în care se precizează şi procedura de decontare.
A doua problemă care trebuia examinată distinct, este cea a prescripţiei extinctive. Din precizarea de acţiune, rezultă că reclamanta a pretins după efectuarea punctajului comun nr. 5097 din 19 mai 2000, suma de 77.335.777 lei care provine din facturi emise pe anii 1995-1997, iar situaţia desfăşurată a acestora a fost prezentată la filele 97-98.
În aplicarea dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, reclamanta era în drept să pretindă cheltuielile de cazare şi masă începând cu data de 2 decembrie 1996, iar analiza situaţiilor facturilor emise pentru perioada în discuţie trebuia făcută diferenţiat.
Recurenta a criticat faptul că, în cauză, s-a reţinut ca fiind întrerupt cursul prescripţiei potrivit adresei 1341 din 18 februarie 1997, şi că de la această dată ar fi început să curgă un nou termen.
Într-adevăr, din analiza conţinutului adresei nr. 1341/1997, nu rezultă decât recunoaşterea unei sume de 10.144.224 lei, care reprezintă tarife de cazare pe 1996, fără nici o referire la facturi deja emise.
De asemenea, rezultă expres, din adresa 1341/1997, că recurenta a refuzat la plată consumul de energie electrică. Această adresă, al cărei conţinut a fost interpretat greşit ca fiind o recunoaştere a debitelor reclamate, a determinat o stabilire greşită a situaţiei de fapt cu consecinţe asupra cuantumului sumei datorate.
Se mai constată că instanţa de apel nu a analizat punctual criticile aduse în apel care vizau mai multe aspecte, respectiv aplicarea tarifelor privind prestaţiile, emiterea şi comunicarea facturilor cu actele justificative în vederea denotării.
O altă problemă care s-a pus şi care nu a fost examinată a fost cea referitoare la plata unor utilităţi, cum ar fi energia electrică, care nu-şi găseşte corespondent în actul normativ mai sus menţionat, pentru a fi solicitată
Aşadar, trebuia făcută o departajare între sumele solicitate, aşa cum au fost defalcate în procesul verbal de punctaj comun, din care rezultă că 4.167.760 lei s-au refuzat la plată pentru motivul că s-a aplicat greşit tariful privind prestaţiile, susţinere care nu poate fi verificată în lipsa înscrisurilor justificative care au stat la baza întocmirii facturilor, desigur ţinând seama de facturile care mai pot fi puse în discuţie în raport de termenul de prescripţie.
Suma de 7.822.977 lei reprezintă contravaloare energie electrică pe anul 1996, aferentă unor facturi necomunicate şi nesusţinute legal, şi, în fine, suma de 27.580.720 lei reprezintă diferenţă prestaţii neachitate pe anul 1997, fără să fie prezentate acte în justificarea modului de calcul.
În aceste condiţii, este evident că situaţia de fapt nu a fost deplin stabilită, câtă vreme nu s-au examinat punctual în raport de probele aflate la dosar, criticile formulate în apel de Prefectura municipiului Bucureşti.
În consecinţă, în raport de prevederile art. 304 pct.9, raportate la art. 314 C. proc. civ., recursul pârâtei, Prefectura municipiului Bucureşti, va fi admis, iar Decizia nr. 1341 din 25 octombrie 2001, va fi casată numai în partea care priveşte apelul declarat de aceasta, cauza urmând să fie trimisă, pentru rejudecare, Curţii de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta, Prefectura municipiului Bucureşti.
Casează Decizia nr. 1341 din 25 octombrie 2001, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, numai în ceea ce priveşte apelul formulat de Prefectura municipiului Bucureşti.
Trimite cauza pentru rejudecarea apelului Prefecturii municipiului Bucureşti, aceleiaşi curţi de apel.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1877/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 187/2004. Comercial → |
|---|
