ICCJ. Decizia nr. 1881/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1881/2004
Dosar nr. 2170/2002
Şedinţa publică din 26 mai 2004
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 7 ianuarie 1999, reclamanta SC C.C. SA Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta SC S.O. SA Bragadiru, judeţul Ilfov, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, s-o oblige pe aceasta să-i plătească, cu titlu de daune, suma de 2.990.402.693 lei, majorate succesiv până la nivelul sumei de 8.924.548.450 lei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat, în esenţă, că, la data de 27 decembrie 1993, a încheiat cu pârâta, pe o durată de 10 ani, contractul de asociere în participaţiune 4 din 10 ianuarie 1994, având ca obiect realizarea în comun a activităţii de extracţie, sortare şi comercializare a agregatelor minerale de râu din balastierele C. I şi C. II şi că, odată cu achiziţionarea pachetului majoritar al acţiunilor pârâtei de către SC R.A.T. SRL, aceasta şi-a schimbat total atitudinea, în sensul că a procedat la săvârşirea unor acte de împiedicare a activităţii asocierii, constând în derularea cu buldozerul a liniei C.F. uzinală, care făcea legătura între balastiera C. I şi staţia C.F. Fusea, întrerupând în acest fel transportul de agregate, încălcând, astfel, şi prevederile minutei din 11 aprilie 1994, prin care cele două părţi s-au angajat să nu blocheze liniile de acces în balastieră.
De asemenea, reclamanta mai arată că, după demolarea liniei C.F. de către pârâtă, a angajat, pe propria sa cheltuială, o unitate specializată, respectiv, SC C.F.B. SA, pentru efectuarea reparaţiilor necesare, însă, şi aceasta a fost obstrucţionată în desfăşurarea activităţii sale prin blocarea cu 3 basculante a accesului la linia C.F., situaţie constatată de organele de poliţie şi fotografiile anexate.
În consecinţă, reclamanta precizează că, faţă de cele expuse, răspunderea pârâtei nu este de natură contractuală, ci de natură delictuală, întrucât prejudiciul pe care i l-a cauzat aceasta este consecinţa unei cauze extracontractuale, care îmbracă forma dolului a relei credinţe, motiv pentru care şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 998 şi 999C. civ.
La 2 martie 1999, pârâta, SC S.O. SA, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii principale, precum şi cerere reconvenţională, prin care a învederat că, în cauză, contractul de asociere în discuţie a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată, în sensul că dispoziţiile acestuia nu au fost aduse la cunoştinţa acţionarului majoritar din acel moment (F.P.S.) şi, în plus, încheierea acestuia nu a fost aprobată de Consiliul de Administraţie, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 18 din Statutul SC S.O. SA, aceasta în afara faptului că, potrivit HG nr. 147 din 17 august 1993, contractul în discuţie nu putea fi încheiat decât cu aprobarea prealabilă a A.N.R.M., neexistentă în speţă.
La data de 7 decembrie 2000, SC R.A.T. SRL Bucureşti, în calitate de acţionar majoritar la pârâta SC S.O. SA, a depus o cerere de intervenţie în interes propriu şi în interesul SC S.O. SA, care, la termenul din 10 ianuarie 2001, a fost admisă în principiu de Tribunalul Bucureşti, în raport cu dispoziţiile art. 49 şi urm. C. proc. civ., însă, ulterior, a fost respinsă de către aceeaşi instanţă şi în baza aceloraşi prevederi legale cererea de intervenţie în interes propriu.
Prin sentinţa nr. 292 din 25 aprilie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă şi de contencios administrativ, a hotărât astfel:
Respinge cererea principală, precizată, formulată de reclamanta, SC C.C. SA Bucureşti, împotriva pârâtei SC S.O. SA Bragadiru, judeţul Ilfov, ca nefondată.
Respinge cererea reconvenţională formulată de pârâta SC S.O. SA, ca nefondată.
Admite cererea de intervenţie în interesul pârâtei, formulată de intervenienta SC R.A.T. SRL Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa fondului a reţinut, în esenţă, că daunele solicitate de reclamantă, pe care aceasta a pretins că le-a înregistrat din culpa pârâtei, sunt consecinţa nerespectării unor obligaţii contractuale şi, ca atare, cum, în speţă, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, fără a face dovada că faptele, pretins săvârşite de pârâtă, constituie infracţiuni, instanţa a concluzionat că acţiunea principală precizată este nefondată şi a dispus în consecinţă.
În ce priveşte cererea reconvenţională, de asemenea, instanţa a reţinut că nici aceasta nu este întemeiată, deoarece neobţinerea, în prealabil, a încheierii contractului de asociere a aprobării de către Consiliul de Administraţie al SC S.O. SA sau a avizelor şi acordurilor autorităţilor în domeniul resurselor minerale (obligaţii care reveneau pârâtei) nu poate fi invocată (de pârâtă) în scopul constatării nulităţii absolute a contractului de asociere, dacă se are în vedere principiul conform căruia nimeni nu îşi poate invoca propria torpitudine pentru câştigarea unor drepturi.
A mai reţinut instanţa că, urmare a respingerii acţiunii principale, va fi admisă cererea de intervenţie în interesul pârâtei.
Împotriva sus menţionatei sentinţe au declarat apel reclamanta SC C.C. SA Bucureşti şi pârâta SC S.O. SA Bragadiru. Totodată, în cursul judecării, intervenienta SC R.A.T. SRL Bucureşti a formulat cerere de aderare la apelul declarat de pârâta SC S.O. SA Bragadiru.
Prin Decizia nr. 116 din 19 iunie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V a comercială, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta SC C.C. SA Bucureşti şi de pârâta SC S.O. SA Bragadiru.
Prin aceeaşi decizie a fost respinsă şi cererea de aderare la apelul pârâtei SC S.O. SA, formulată de intervenienta SC R.A.T. SRL Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanta SC C.C. SA Bucureşti, că, din întregul material probator administrat în cauză, nu rezultă dovada relei credinţe a pârâtei SC S.O. SA, în producerea vreunui prejudiciu reclamantei.
Astfel, din adresa nr. 327 din 18 mai 1998 şi raportul nr. 601/71 din 8 aprilie 1998, întocmit de I.S.P.C.F., rezulta starea total necorespunzătoare a liniilor ferate din balastierele C. şi necesitatea reparaţiei acestora, situaţie care nu poate fi imputabilă pârâtei, ca pretinse fapte cauzatoare de prejudicii.
De asemenea, s-a mai reţinut că, chiar dacă, prin sentinţa nr. 406 din 1 iulie 1999, Tribunalul Dâmboviţa a admis ordonanţa introdusă de reclamanta SC C.C. SA şi pârâta SC S.O. SA a fost obligată să permită reclamantei să efectueze racordul de cale ferată dintre balastierele C. I şi C. II şi să permită traficul C.F.R. până la gara Fusea şi să înceteze activităţile de blocare a căilor de acces la balastiere, precum şi să întocmească documentaţia necesară pentru obţinerea avizelor de la protecţia mediului şi de la A.N.R.M., ulterior, această sentinţă a fost desfiinţată în calea de atac a apelului, iar recursul declarat în cauza respectivă a fost constatat nul, aşa încât, în aceste circumstanţe, faptele imputate pârâtei, pe care şi-a fundamentat reclamanta susţinerile sale din apel, nu pot fi considerate ca fiind cauzatoare de prejudicii, pentru a justifica schimbarea sentinţei şi admiterea acţiunii pe fond.
Referitor la apelul declarat de pârâta SC S.O. SA, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că susţinerile acesteia din cererea reconvenţională, prin care aceasta a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de asociere încheiat cu reclamanta, nu pot fi primite, deoarece obligaţia obţinerii probatoriilor şi a accizelor din partea organelor competente, necesare pentru validitatea contractului, revenea apelantei-pârâte şi, ca atare, aceasta nu poate invoca propria sa turpitudine în scopul admiterii cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului, aceasta în afara faptului că, la art. 3.1 din contract, s-a menţionat expres că terenurile din balastierele C. I şi C. II, din care se exploata agregatele minerale pentru construcţii, teren pentru care SC S.O. SA posedă toate avizele şi acordurile legale pentru exploatare şi funcţionare, ceea ce confirmă că, la data încheierii contractului, pârâta era în posesia tuturor avizelor şi acordurilor necesare încheierii contractului. De asemenea, au fost respinse şi susţinerile pârâtei, fundamentate pe dispoziţiile art. 1513C. civ., instanţa de apel reţinând, cu privire la acest aspect, că, chiar dacă, în contractul de asociere, s-a prevăzut că reclamanta participă la cheltuielile totale ale asocierii în proporţie de 80% şi să achite SC S.O. SA 20% din profitul brut, aceasta nu înseamnă că aceasta şi-ar fi stipulat totalitatea câştigurilor asocierii pentru a atrage, în baza textului de legal precitat, nulitatea clauzei şi, implicit, a contractului de asociere.
În ceea ce priveşte respingerea cererii de aderare la apelul pârâtei SC S.O. SA Bragadiru, formulată, în temeiul art. 293 C. proc. civ., de către intervenientă (în interesul pârâtei) SC R.A.T. SRL, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că o asemenea cerere ar fi admisibilă numai în condiţiile în care, prin cererea respectivă, se promovează un interes propriu şi nu şi în cazul din speţă, în care intervenienta are acelaşi interes cu pârâta, fiind acţionarul majoritar la aceasta.
Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs reclamanta SC C.C. SA Bucureşti, pârâta SC S.O. SA Bragadiru şi intervenienta SC R.A.T. SRL Bucureşti.
Prin recursul său, reclamanta arată că, urmare a primirii citaţiei în dosarul nr. 2170/2002 al Curţii Supreme de Justiţie, cu termen la 5 decembrie 2000, având ca obiect recursurile declarate împotriva deciziei nr. 116 din 19 iunie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, în dosarul. nr. 592/2002, de către pârâta SC S.O. SA şi intervenienta SC R.A.T. SRL, verificând dosarul, a constatat că la acesta se afla dovada comunicării deciziei recurate, cu toate că, în realitate, cu privire la acest act de procedură, pentru a exercita, la rândul său, în termenul prevăzut de lege, calea de atac a recursului împotriva sus menţionatei decizii.
În dezvoltarea acestor susţineri, reclamanta precizează că în dovada de comunicare a deciziei nu se menţionează numele primitorului, calitatea acestuia şi datele de identificare din actul de identitate, astfel că, în această situaţie, conform art. 100 alin. (1) al pct. 4 şi 7 C. proc. civ., dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare este lovită de nulitate absolută, astfel că urmează a se constata că, chiar dacă recursul a fost declarat peste termenul legal, în realitate, acesta urmează a fi socotit ca declarat în termen.
Pe fondul recursului, reclamanta formulează critici împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, susţinând, în esenţă, că acestea sunt nelegale şi netemeinice, întrucât instanţele au pronunţat soluţiile fără a examina complet probatoriul de la dosar, care demonstra, fără putinţă de tăgadă, culpa pârâtei în ceea ce priveşte producerea daunelor solicitate prin acţiune, prin faptele consemnate în procesul-verbal din 26 august 1998, încheiat de organele de poliţie, prin care s-a constatat distrugerea de către angajaţii pârâtei, SC S.O. SA, din ordinul conducerii societăţii a racordului de cale ferată, precum şi obstrucţionarea unităţii specializate de construcţii feroviare, care a fost angajată de recurentă să repare linia ferată.
De asemenea, se mai susţine că şi întreruperea furnizării energiei electrice tot de către pârâtă, constituie, ca şi faptele menţionate anterior, un delict civil, motiv pentru care şi-a întemeiat acţiunea pe răspunderea civilă delictuală (art. 998-999 C. civ.) şi, ca atare, chiar dacă instanţa de fond a apreciat că, în cauză, răspunderea pârâtei va fi de natură contractuală, însă, aceasta nu poate fi angajată în condiţiile în care pârâta nu a acţionat cu rea credinţă, prima instanţă, adică secţia a V a civilă a Tribunalului Bucureşti, era datoare să se dezînvestească şi să înainteze dosarul, spre competentă soluţionare, secţiei comerciale a aceleiaşi instanţe şi nu să procedeze, fără o examinare temeinică a datelor de la dosar, la respingerea acţiunii.
Totodată, chiar dacă apelul a fost soluţionat de secţia comercială a Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta îşi menţine criticile arătate, anterior îndreptate împotriva sentinţei, arătând, în plus, că şi instanţa de apel, la fel cu cea de fond, nu a examinat complet şi în întregime probele administrate în cauză şi, ca atare, nu s-a pronunţat pe fondul litigiului, mulţumindu-se să concluzioneze generic că, din întreg materialul probator administrat în cauză, nu rezultă dovada relei credinţe a pârâtei în producerea vreunui prejudiciu.
Ca temei de drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
În consecinţă, reclamanta solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei, spre rejudecare pe fond, la Tribunalul Bucureşti.
Recursul reclamantei este fondat.
Potrivit art. 100 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., procesul-verbal încheiat de cel însărcinat cu înmânarea actului de procedură trebuie să cuprindă numele şi calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea actului de procedură.
Conform alin. (3) al textului legal precitat, arătările de la pct. 7 sunt prevăzute sub pedeapsa nulităţii.
Cum, în speţă, din examinarea dovezii de comunicare a deciziei nr. 116 din 19 iunie 2002, rezultă că agentul procedural nu a menţionat, în procesul-verbal, numele, prenumele şi calitatea în care primitorul a primit actul, înseamnă că procedura de comunicare a sus menţionatei decizii este lovită de nulitate, sancţiune care atrage în mod necesar şi nulitatea hotărârii comunicate în astfel de condiţii.
Faţă de cele arătate, reclamanta, SC C.C. SA Bucureşti, va fi repusă în termenul de recurs.
Aşa fiind, recursul reclamantei va fi admis, hotărârile casate şi cauza trimisă la prima instanţă pentru rejudecare, urmând ca aceasta să examineze criticile formulate împotriva celor două hotărâri, ca susţineri în sprijinul admiterii acţiunii, ţinând cont însă, în mod deosebit, de temeiul juridic pe care a fost întemeiată cererea (art. 998-999 C. civ.).
Cu privire la recursul declarat de pârâta SC S.O. SA, se constată că aceasta formulează critici împotriva celor două hotărâri, susţinând că soluţiile instanţelor sunt vădit nelegale, deoarece, prin acestea, a fost menţinut în vigoare un contract nul, întrucât a fost încheiat în lipsa aprobării prealabile a Consiliului de Administraţie şi a avizelor impuse de legislaţia în vigoare HG nr. 417 din 17 august 1993, cu modificările ulterioare.
De asemenea, mai susţine pârâta că instanţele erau datoare să constate nulitatea contractului de asociere încheiat cu reclamanta şi în raport cu dispoziţiile art. 1513 C. civ., în sensul că acesta susţine o clauză leonină, potrivit căreia reclamanta şi-ar fi stipulat totalitatea câştigurilor asocierii.
În consecinţă, pârâta solicită admiterea recursului, casarea celor două hotărâri, respingerea acţiunii principale şi admiterea cererii reconvenţionale, cu consecinţa constatării nulităţii absolute a contractului de asociere.
Şi recursul pârâtei este fondat.
Analizând criticile formulate în recurs de către pârâtă, se constată că, pentru pronunţarea unor soluţii corecte în cauză, este necesară reexaminarea tuturor probelor pe care aceasta îşi întemeiază cererea reconvenţională, raportat la dispoziţiile legale invocate (art. 18 din statutul societăţii; HG nr. 417 din 17 august 1993 şi art. 1513C. civ.).
Aşa fiind şi pentru că cererea reconvenţională, care este strâns legată de acţiunea principală, să fie soluţionată deodată cu aceasta, urmează a se admite şi recursul pârâtei, potrivit dispozitivului prezentei decizii.
Cu privire la recursul declarat de intervenientă în interes propriu şi în interesul pârâtei SC R.A.T. SRL Bucureşti, se constată că aceasta critică Decizia atacată în partea referitoare la respingerea cererii sale de aderare la apelul declarat de pârâta SC S.O. SA (la care este acţionar majoritar) prin care a solicitat, alături şi în interesul acesteia din urmă, constatarea nulităţii absolute a contractului de asociere nr. 4/1993, încheiat între reclamanta SC C.C. SA Bucureşti şi pârâta SC S.O. SA Bragadiru.
În concret, intervenienta susţine că respingerea cererii de aderare s-a datorat interpretării eronate de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 293 C. proc. civ., deoarece acestea sunt în strânsă legătură cu cele ale art. 2931 din acelaşi cod, precizând că, în opinia sa, nu se poate susţine că, la data introducerii în codul de procedură civilă a instituţiei aderării la apel, intenţia legiuitorului a fost aceea ca un intimat-pârât, respectiv, intervenient, să poată adera exclusiv numai la apelul intimatului reclamant, în raport cu care are interese contrarii şi că o asemenea cerere se poate grefa şi pe apelul părţii în interesul căreia a formulat cererea de intervenţie.
Mai este de menţionat că admiterea cererii de intervenţie în interesul pârâtei de către tribunal, cu motivarea că „urmare a respingerii acţiunii principale, urmează a se admite şi cererea de intervenţie formulată de către intervenientă în interesul pârâtei", este insuficientă şi neconvingătoare, echivalând, în fapt, cu o nemotivare.
Criticile sunt fondate.
Din examinarea dispoziţiilor art. 2932 C. proc. civ., rezultă condiţiile în care aderarea la apelul prevăzut alin. (1) rămâne fără efecte, între care nu se enumeră şi condiţia în care intervenienta, în interesul pârâtei, aderă la apelul acesteia, astfel că şi recursul intervenientei urmează a fi admis conform dispozitivului prezentei decizii, urmând ca instanţa de trimitere să reexamineze, în raport cu cele arătate mai sus, în întregime, criticile recurentei-interveniente, mai ales cele privitoare la respingerea, în opinia sa, a cererii de aderare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de reclamanta SC C.C. SA Bucureşti, de pârâta SC S.O. SA Bragadiru şi de intervenienta SC R.A.T. SRL Bucureşti, împotriva deciziei nr. 116 din 19 iunie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia V a comercială.
Modifică Decizia atacată, admite apelurile declarate de reclamantă şi pârâtă şi admite şi cererea de aderare a SC R.A.T. SRL Bucureşti la apelul declarat de SC S.O. SA Bragadiru împotriva sentinţei nr. 292 din 25 aprilie 2001 a Tribunalului Bucureşti, pe care o desfiinţează şi trimite cauza aceluiaşi tribunal, pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 26 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1884/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 188/2004. Comercial → |
|---|
