ICCJ. Decizia nr. 1991/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1991/2004
Dosar nr. 3893/2001
Şedinţa publică din 3 iunie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 4944 din 13 septembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul F.P.S. Bucureşti (în prezent A.V.A.S. Bucureşti), împotriva pârâtei SC N.R. SA Bucureşti, care a fost obligată să plătească reclamantei suma de 348.752.677 lei, dividende pentru anul 1996 şi 270.628.275 lei, daune moratorii calculate la nivelul dobânzilor bonificate de B.R.D. la depozitele constituite de persoanele juridice pe termen de un an.
Apelul declarat, împotriva susmenţionatei sentinţe, de pârâta SC N.R. SA Bucureşti, a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 426 din 14 martie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V a comercială.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, la fel ca instanţa de fond, că temeiul de drept al acţiunii îl constituie Legea nr. 31/1990, pentru primul capăt de cerere referitor la plata dividendelor în sumă de 348.752.677 lei şi, respectiv, art. 43 C. com. pentru cel de al doilea capăt de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor moratorii, constând din dobânda comercială, calculate, raportat la întârzierea în plată a dividendelor care trebuiau achitate de la data la care acţionarii societăţii au hotărât în A.G.A. valoarea şi distribuirea acestora.
Cum, pe de o parte, pârâta nu s-a conformat obligaţiei de a achita dividendele nici până la data stabilită de reclamantă, 30 septembrie 1997, iar pe de altă parte nu a depus o variantă de calcul a daunelor moratorii pe care le-ar datora, în opinia sa, pentru plata cu întârziere a dividendelor, instanţele au apreciat că pretenţiile reclamantei sunt întemeiate în totalitate şi au hotărât în consecinţă.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs pârâta SC N.R. SA, care recunoaşte prin motivele scrise că datorează dividendele în sumă de 348.752.677 lei, precizând, însă, că susţinerile sale prezentate sub forma criticilor vizează numai partea din hotărârea atacată, referitoare la menţinerea sentinţei, prin care a fost admis şi capătul de cerere privind obligarea sa la plata daunelor moratorii, în sumă de 270.628.275 lei, pe care nu le datorează.
În dezvoltarea motivelor de casare, pârâta arată, în esenţă, că atâta timp cât nici legea şi nici părţile nu au stabilit pe cale convenţională un termen limită până la care să fie achitate dividendele, nu există temei pentru acordarea dobânzilor solicitate cu titlu de daune moratorii, chiar dacă art. 43 C. com. prevede că „datoriile comerciale curg de drept de la data când devin exigibile", întrucât, în cauză, nu s-a făcut dovada datei exigibilităţii obligaţiei, în raport de care să se poată porni la stabilirea întârzierii reale a plăţii dividendelor şi, implicit, la cuantificarea dobânzii datorate pentru îndeplinirea cu întârziere a acestei obligaţii.
Mai susţine pârâta că, în perioada ulterioară anului 1996, pentru care se datorau dobânzile, singurul act normativ care stabilea dobânda legală era Decretul nr. 311/1954 şi, ca atare, dacă în pofida celor arătate, referitoare la lipsa datei exigibilităţii creanţei, instanţele considerau că totuşi datorează dobânzi, acestea nu puteau, în lipsa unui temei legal, să fie acordate, decât cu totul, în subsidiar, la nivelul dobânzii legale din acea perioadă de 6% pe an, şi în nici un caz la nivelul dobânzii practicată de B.R.D. la depozitele constituite de persoanele juridice pe termen de un an, pentru care nu există nici un temei legal şi, ca atare, greşit a fost obligată la plata sumei de 270.628.275 lei, cu titlu de daune interese.
În sfârşit, mai susţine pârâta că, reclamantul nu a probat existenţa unor contracte de depozit privind dividendele, pentru a demonstra că, în realitate, prin neachitarea acestor sume a fost împiedicat să constituie astfel de depozite şi, deci, că implicit a fost prejudiciat cu dobânda corespunzătoare, aceasta în afara faptului că, potrivit art. 9 din OUG nr. 88/1997, reclamantul în calitate de instituţie publică implicată are obligaţia ca veniturile deţinute sub forma dividendelor să le vireze la bugetul de stat şi nu să le constituie în depozite pentru a încasa dobânda practicată de diferite bănci, în speţă B.R.D.
În consecinţă, pârâta solicită admiterea recursului, casarea parţială a hotărârilor şi înlăturarea obligării sale de la plata daunelor moratorii în sumă de 270.628.275 lei.
Recursul pârâtei este fondat.
Potrivit art. 43 C. com., „datoriile comerciale, lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua de când devin exigibile, text incident în principiu, în speţă, întrucât plata dividendelor constituie o operaţiune comercială.
Dar, pentru a fi aplicabile aceste dispoziţii legale, este necesar, aşa cum rezultă chiar din textul legal precitat, să fie stabilită data scadenţei obligaţiei şi, implicit, nivelul dobânzii.
Or, în condiţiile în care nici legea şi nici părţile nu a stabilit pe cale convenţională elementele la care s-a făcut referire mai sus, se constată că nu poate fi angajată răspunderea pârâtei pentru neîndeplinirea unei obligaţii comerciale, care nu a devenit exigibilă şi care nu poate conduce la aplicarea unor dobânzi al căror nivel nu a fost stabilit printr-una din modalităţile expuse mai sus.
În acest context, se apreciază că reclamantei nu i se putea acorda (aşa cum reţine pârâta în subsidiar) nici daunele interese, constând din dobânda de 6% pe an prevăzută de Decretul nr. 311/1954, în vigoare în perioada de referinţă, în lipsa unei precizări de acţiune în acest sens.
Pe de altă parte, chiar reclamantul recunoaşte prin acţiune că veniturile obţinute din privatizare (deci inclusiv dividendele) le varsă la bugetul de stat, ceea ce înseamnă că acestea nu sunt destinate constituirii unor depozite, pentru a pretinde că a fost prejudiciat cu dobânda pe care i-ar fi acordat-o banca pe perioada cât pârâta a întârziat plata dividendelor.
Faţă de cele arătate, se constată că, în mod greşit, instanţele au apreciat că există temei legal pentru acordarea daunelor interese şi au dispus şi respectiv menţinut obligarea pârâtei la plata sumei de 270.625.275 lei cu acest titlu.
Aşa fiind, urmează a se admite recursul pârâtei, a se modifica Decizia atacată, a se admite apelul aceleiaşi părţi şi a se schimba în parte sentinţa primei instanţe, în sensul că înlătură obligarea pârâtei SC N.R. SA la plata sumei de 270.628.275 lei, cu titlu de daune interese.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta SC N.R. SA Bucureşti, prin lichidator SC R.C. SRL Bucureşti, împotriva deciziei nr. 426 din 14 martie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia V a comercială.
Modifică Decizia atacată, în sensul că admite apelul aceleiaşi părţi şi schimbă în parte sentinţa 4944 din 13 septembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, în sensul că înlătură obligarea pârâtei la plata sumei de 270.628.275 lei, cu titlu de daune moratorii.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 3 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1992/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1989/2004. Comercial → |
|---|
