ICCJ. Decizia nr. 1995/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1995/2004
Dosar nr. 1707/2002
Şedinţa publică din 3 iunie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 105 A din 14 mai 2002, pronunţată în rejudecare după casarea dispusă de Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, conform deciziei nr. 4399 din 27 septembrie 2000, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI a comercială, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă SC P.O. SA, sucursala Giurgiu, împotriva sentinţei nr. 133 din 18 martie 1999 a Tribunalului Giurgiu, în contradictoriu cu intimata reclamantă A.T.S.M.F. Bucureşti şi, în consecinţă, a anulat sentinţa susmenţionată şi, pe fond, a admis acţiunea formulată de reclamanta A.T.S.M.F. Bucureşti, împotriva pârâtei SC P.O. Giurgiu SA, sucursala Giurgiu, pe care a obligat-o să plătească reclamantei suma de 33.531.500 lei, cu titlu de tarife de imobilizare, precum şi la plata sumei de 3.256.890 lei dobândă, cu 2.255.967 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că raportat la dovezile existente la dosar, prima instanţă a pronunţat o soluţie legală şi temeinică, întrucât, faţă de durata imobilizării vagoanelor, în cauză erau incidente dispoziţiile art. 10 din TLM şi, cum tarifele corespunzătoare au fost achitate cu întârziere, pârâta datorează, conform art. 43 C. com., şi dobânda comercială aferentă.
Împotriva acestei ultime hotărâri, a declarat recurs pârâta SNP P.M. SA Bucureşti, sucursala P.O. Giurgiu, invocând ca motive de casare dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de casare, pârâta susţine că Decizia atacată ar fi fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 şi 130 C. proc. civ., în sensul că instanţa nu a manifestat un rol activ în soluţionarea pricinii, deoarece nu a stăruit prin toate mijloacele pentru a descoperi adevărul, concluzie care se impune, raportat la faptul că, în speţă, nu s-a verificat modul de calcul al sumei de 33.531.500 lei, reprezentând tarife de imobilizare.
Ca atare, reţinerile instanţei în legătură cu acest aspect, potrivit cărora apelanta nu a produs probe care să infirme temeinicia pretenţiilor reclamantei, sunt criticabile, cum, de asemenea, este criticabilă şi aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 43 C. com., în temeiul cărora a fost obligată la plata dobânzii bancare, în contextul în care, în speţă, nu era vorba de o datorie comercială ci de neplata tarifelor de imobilizare pentru nedescărcarea vagoanelor în temeiul liber tarifar, care reprezintă penalităţi şi, pe cale de consecinţă, întârzierea în plată a unor astfel de sume nu putea genera plata de dobânzi.
În consecinţă, pârâta solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în parte.
Recursul pârâtei nu este fondat.
Faptul că instanţa de apel a menţionat, în considerentele deciziei atacată, că apelanta nu a produs probe de natură a combate pretenţiile reclamantei, nu justifică susţinerile acesteia, în sensul că, la pronunţarea hotărârii, ar fi fost ignorate dispoziţiile art. 129 şi 130 C. proc. civ., atâta timp cât pârâta nu a invocat nici o dovadă concretă care să confirme că instanţa nu ar fi stăruit prin toate mijloacele pentru a descoperi adevărul.
Ca atare, susţinerile recurentei, în sensul arătat, nu pot fi privite decât ca simple afirmaţii cu caracter general şi, deci, fără nici o valoare judiciară.
Pe de altă parte, reţinerile instanţei de apel sunt justificate, în raport de faptul că pârâta nu a formulat nici o obiecţiune cu privire la notele de constatare întocmite de reclamantă, în baza cărora acesta a calculat şi pretins tarife de imobilizare în cuantum de 33.531.500 lei, ceea ce înseamnă că, contrar celor susţinute, aceasta şi-a însuşit integral atât modalitatea de calcul a tarifelor de imobilizare cât şi cuantumul acestora, astfel că susţinerile sale din recurs, în lipsa unui contracalcul, cu ajutorul căruia să demonstreze că pretenţiile reclamantei, fie că nu sunt întemeiate fie că ar fi întemeiate pentru o sumă inferioară celei acordate, sunt nefondate şi urmează a fi respinse ca atare.
Este adevărat că tarifele de imobilizare reprezintă în fapt penalităţi, însă, odată cu acestea nu au fost achitate la scadenţă, se transformă într-o datorie comercială şi, ca atare, dobânda de drept din ziua când a devenit exigibilă, astfel că, bine, instanţa de apel a obligat-o pe pârâtă, în temeiul art. 43 C. com. şi la plata dobânzii în sumă de 2.256.890 lei, raportat la dobânda practicată în perioada de referinţă de B.P. SA, sucursala U.I., prin care reclamanta îşi derulează operaţiunile financiare.
Aşa fiind, recursul pârâtei urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta SNP P.M. SA Bucureşti, sucursala P.O. Giurgiu, împotriva deciziei nr. 105 A din 14 mai 2002, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 3 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1997/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1992/2004. Comercial → |
|---|
