ICCJ. Decizia nr. 2292/2004. Comercial

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr.2292/2004

Dosar nr. 949/2002

Şedinţa publică din 29 iunie 2004

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta SC V.I. SRL Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta SC L.R. SRL Piatra Neamţ, solicitând obligarea pârâtei la 29.500 dolari S.U.A., reprezentând bonificaţii percepute de partenerul extern, pentru marfă necorespunzătoare calitativ şi la 3.383 dolari S.U.A., comision pentru export.

Prin sentinţa civilă nr. 197/C din 19 martie 2001, Tribunalul Neamţ a admis acţiunea, obligând pe pârâtă la plata sumelor de 29.500 dolari S.U.A., daune contractuale, 3.383 dolari S.U.A., comision şi la 25.991.815 lei, cheltuieli de judecată.

Instanţa de fond a reţinut existenţa unui contract de comision între părţi, prin care pârâta se obliga să livreze marfă de o calitate determinată prin parametrii prestabiliţi, care, însă, la recepţia efectuată de beneficiar, s-a dovedit inferioară. Marfa a fost plătită de beneficiar, însă, în urma constatării calităţii inferioare a produselor, a debitat contul reclamantei cu suma de 29.500 dolari S.U.A.. Pârâta, în calitate de comitent, se află în culpă, prin livrarea unor produse necorespunzătoare calitativ, dar şi prin neplata comisionului ce i se cuvenea reclamantei.

Curtea de Apel Bacău, soluţionând apelul declarat de pârâtă, prin Decizia 643 din 30 noiembrie 2001, a admis cererea, a schimbat în parte sentinţa atacată, înlăturând obligaţia pârâtei la plata daunelor contractuale.

Instanţa de apel a considerat că obligaţia de dezdăunare a mandantului, pentru pierderile suferite cu ocazia îndeplinirii, este condiţionată de lipsa oricărei culpe a acestuia, iar dovada culpei rezultă din neîndeplinirea obligaţiilor de diligenţă, respectiv de a nu fi trimis un împuternicit pentru recepţie sau de a fi folosit un mandatar de fapt căruia, ulterior nu i-a recunoscut calitatea.

Prin încheierea de îndreptare a erorii materiale, instanţa a înlăturat dispoziţia privind darea în debit a reclamantei cu suma de 3.978.230 lei, diferenţă de taxă de timbru datorată la fond.

Împotriva deciziei, astfel pronunţată, părţile au declarat recurs.

Prin cererea înregistrată la 23 mai 2002, reclamanta susţine că se află în termenul legal pentru declararea recursului şi critică hotărârea atacată, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Recursul reclamantei este tardiv şi va fi respins.

Dispoziţiile art. 301 C. proc. civ. stabilesc că termenul de recurs este de 15 zile de la data comunicării hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Din dovada de comunicare a deciziei curţii de apel, rezultă că, data la care s-a întocmit procesul verbal de predare a hotărârii judecătoreşti atacate este de 30 ianuarie 2002, iar cererea de recurs a fost depusă la 23 mai 2002, peste termenul sus amintit.

Motivarea nerespectării condiţiilor legale de comunicare a actelor de procedură nu subzistă. Agentul procedural, constatând lipsa oricărei persoane de la sediul persoanei juridice, s-a supus dispoziţiilor art. 921 C. proc. civ. şi a afişat actul pe uşa principală a locuinţei.

Comunicarea actelor de procedură se efectuează prin acte oficiale care fac dovada deplină până la declararea falsului în înscrisuri.

Prin recursul său, pârâta susţine că nu datorează comision reclamantei, întrucât aceasta a plătit marfa cu suma de 112.763,41 dolari S.U.A. şi a vându-o partenerului extern cu suma de 127.541,77 dolari S.U.A., astfel încât suma încasată în plus depăşeşte cu mult valoarea comisionului.

Recursul pârâtei este nefondat şi va fi respins.

Prin acordul de voinţă al părţilor, s-a stabilit un comision de 3% din valoarea contractului încheiat pe contul şi pe socoteala comitentului:

Totodată, dispoziţiile art. 375 şi 405 C. com. stabilesc raporturile între mandant şi mandatar, iar mandatul comercial nu se presupune a fi gratuit.

Pe de altă parte, art. 406 C. com. reglementează raporturile faţă de persoana cu care comisionarul contractează: astfel, comisionarul este direct obligat către persoana cu care a contractat, ca şi cum afacerea ar fi fost a sa proprie, iar comitentul nu are acţiune contra persoanelor cu care a contractat comisionarul.

Aşa fiind, evocarea unor alte câştiguri care depăşesc suma ce trebuia încasată drept comision nu are nici o relevanţă în raporturile dintre comitent şi comisionar.

Obligându-se prin contract (art. 5) la plata unui comision de 3% din valoarea obiectului contractului, comitentul nu poate opune comisionarului un alt contract pentru care el este terţ, pentru a fi exonerat de obligaţiile asumate.

Constatând judicios raporturile existente între părţi, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o va menţine, respingând, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă, împotriva deciziei 643 din 30 noiembrie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Bacău şi ca tardiv declarat recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC L.R. SRL Piatra Neamţ, împotriva deciziei nr. 643 din 30 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ.

Respinge, ca tardiv declarat, recursul reclamantei SC V.I. SRL Bucureşti, împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 29 iunie 2004.

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2292/2004. Comercial