ICCJ. Decizia nr. 2519/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2519/2004
Dosar nr. 1161/2003
Şedinţa publică din 14 septembrie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC P.G. SA Craiova a chemat în judecată pe pârâtele A.V.A.B., B.C.R. Bucureşti şi sucursala J.L. Craiova, Ministerul Finanţelor şi D.G.F.P.C.F.S. Dolj, solicitând constatarea nulităţii contractului de cesiune de creanţă încheiat între B.X. SA şi A.V.A.B. şi înlăturarea din poziţia de debitoare pentru suma de 117.770,33 mărci germane, echivalent a 60.215,015 Euro.
Reclamanta a motivat acţiunea, invocând respectarea prevederilor legale, privind dubla impunere şi greşita plată făcută de B.X., în calitate de garant al contractului de vânzare-cumpărare a unei linii tehnologice, încheiat cu un partener italian.
Prin întâmpinări, pârâtele au invocat apărări de fond, dar şi excepţii de necompetenţă teritorială a instanţei sesizate şi lipsa calităţii procesuale active a reclamantei.
Prin sentinţa nr. 8 din 6 martie 2003, Curtea de Apel Craiova a respins excepţiile şi a admis acţiunea reclamantei, constatând nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanţă nr. 157717 din 22 iulie 1999 şi a actelor adiţionale şi a obligat pe pârâte să înlăture din poziţia de debitoare a reclamantei, pentru un număr de 10 bilete la ordin, prin care s-a virat 10 % la bugetul de stat.
Instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile art. 1919 din Legea nr. 409/2001, pentru aprobarea OUG nr. 51/1998, stabilea competenţa de soluţionare a cauzelor, în legătură cu activele bancare preluate de A.V.A.B., curţilor de apel în a cărei rază teritorială se află pârâtul; pârât în această cauză fiind şi sucursala J.L. Craiova a B.C.R. dar şi D.G.F.P.C.F.S. Dolj.
În privinţa lipsei calităţii procesuale active, instanţa a reţinut că obiectul pricinii este constatarea nulităţii absolute a unui act „care poate fi invocat de orice persoană interesată".
Pe fond, instanţa a considerat că între reclamantă şi B.X. s-a încheiat un contract, prin care banca a emis o scrisoare de garanţie pentru garantarea plăţii la scadenţă a 10 bilete la ordin emise de reclamantă la ordinul furnizorului italian. Firma italiană a scontat biletele la ordin, cesionându-le băncii I.R., fără, însă, ca B.X., să reţină cota de 10 %, impozit datorat de nerezidenţi, stabilit prin Convenţia pentru evitarea dublei impuneri, ratificată prin Decretul nr. 82/1977 şi OG nr. 83/1998, reclamanta a stopat acest procent pentru plata la bugetul de stat a impozitului stabilit de lege.
Astfel, contractul de cesiune a creanţei, faţă de debitoarea-reclamantă, este lipsit de obiect, întrucât, între B.X. şi SC P.G. SA nu există nici o datorie, reclamanta anunţând banca de plata procentului, stabilit de actele normative de ratificare a Convenţiei internaţionale, către bugetul de stat, prin efectuarea operaţiunii de stopaj la sursă.
Împotriva sentinţei, astfel pronunţate, au declarat recurs pârâtele D.G.F.P. Dolj, B.C.R. Bucureşti şi A.V.A.B. Bucureşti.
Recurenta D.G.F.P. Dolj îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 299-316 C. proc. civ., susţinând că reclamanta trebuia să vireze la bugetul de stat impozitul pe profit aferent veniturilor realizate din datoriile societăţii străine nerezidente în România, iar dispunând de plata integrală a sumelor către partenerul italian a încălcat prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din OG nr.83/1998.
Recurenta B.C.R. îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând că obligaţiile de plată ale reclamantei către furnizorul italian s-au născut în baza contractului nr. 765/1997, importatorul emiţând 10 bilete la ordin, pe care furnizorul le-a girat către Banca I.R. B.X. a garantat îndeplinirea obligaţiilor de plată, prin scrisoare de garanţie care constituie angajament independent şi executabil. În condiţiile în care furnizorul, ca urmare a scontării biletelor la ordin, avea dreptul să încaseze integral creanţa înscrisă în titlu, debitorul cambial nu mai putea opune girantului excepţiile personale. Astfel, prin incidenţa normelor cambiale, nu mai pot fi aplicabile dispoziţiile referitoare la impozitarea la sursă a veniturilor realizate din dobânzi.
Prin scrisoarea de garanţie nu s-au produs efectele simplei fidejusiuni, astfel încât, greşit, instanţa de fond a considerat că prejudiciul nu se datorează reclamantei. Scrisoarea de garanţie este un contract unilateral care naşte o obligaţie independentă şi abstractă a băncii faţă de beneficiar.
Astfel, faţă de activitatea economică generatoare de profit impozabil, banca este terţ. Sumele solicitate de furnizor au fost plătite de B.C.R. din fonduri proprii, pentru că, în condiţiile angajament ale Convenţiei pentru emiterea scrisorii de garanţie, se prevedea ca plata să fie făcută de bancă la prima şi simpla cerere a beneficiarului. Banca şi-a îndeplinit obligaţiile asumate şi a procedat în concordanţă cu dispoziţiile legale la cesionarea creanţei către A.V.A.B.
Pe de altă parte, instanţa a soluţionat greşit excepţia lipsei calităţii procesuale active, pentru că reclamanta şi-a modificat acţiunea după formularea excepţiei; în acelaşi mod a soluţionat şi excepţia inadmisibilităţii cererii de înlăturare din poziţia de debitor, întrucât, prin aceasta, se tinde la desfiinţarea unui titlu executoriu.
Recurenta A.V.A.B. solicită analiza hotărârii judecătoreşti atacate sub toate aspectele, invocând dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., dar şi încălcarea competenţei teritoriale, soluţionarea cauzei fiind în competenţa sediului sau domiciliului pârâtului.
O ultimă critică, adusă hotărârii judecătoreşti atacate, priveşte greşita soluţionare a titlului executoriu, măsura dispusă de A.V.A.B., care se poate face numai prin contestaţie la executare, după depunerea unei cauţiuni de 20 % din valoarea activului bancar supus valorificării.
Recursurile sunt nefondate şi vor fi respinse, pentru considerentele ce se vor expune:
Printr-un contract de vânzare-cumpărare încheiat între reclamantă, în calitate de cumpărător şi o societate comercială italiană, în calitate de vânzător, s-a convenit asupra vânzării unei linii tehnologice a cărei plată a fost garantată de B.X., printr-o scrisoare de garanţie bancară a 10 bilete la ordin, în valoare totală de 4.747.703,33 mărci germane.
Furnizorul, la scadenţă, a scontat biletele la ordin, cesionându-le băncii I.R., care a certificat, este adevărat, cu întârziere, în luna mai 1999, că figurează în lista contribuabililor supuşi impozitului reglementat de OG 83/1998. În aceste condiţii, reclamanta a procedat la plata impozitului de 10 % datorat de nerezidenţi pentru veniturile realizate din România, respectând art. 2 din OG nr. 83/1998, şi anunţând banca de stopajul la sursă a procentului stabilit de lege.
Cu toate acestea, B.X. a autorizat executarea scrisorii de garanţie şi pentru diferenţa de 10 %, plătind astfel şi ceea ce debitoarea şi respectiv garantul nu datora şi a cesionat, astfel, către A.V.A.B. o creanţă al cărei obiect nu exista.
Faţă de excepţiile invocate la instanţa de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea au fost judicios soluţionate.
Astfel, excepţia lipsei calităţii procesuale active, faţă de raportul de cesiune, nu poate fi invocat, în condiţiile în care instanţa este îndreptăţită să califice acţiunea, iar în şedinţa publică din 21 noiembrie 2002 reclamanta a precizat că nulitatea contractului de cesiune se referă la lipsa obiectului contractului. De altfel, în susţinerea acţiunii introductive, reclamanta a solicitat anularea contractului de cesiune, pentru lipsa obiectului acesteia. Este incontestabil că lipsa obiectului, ca element al contractului, loveşte acordul de voinţă dat în scopul producerii de efecte juridice, de nulitate absolută, nulitate care poate fi invocată de orice persoană interesată.
Competenţa teritorială în materia drepturilor şi obligaţiilor, în legătură cu activele preluate de A.V.A.B., este exclusivă: la sediul sau domiciliul pârâtului (art. 44 din OUG nr. 51/1998).
Când sunt, însă, mai mulţi pârâţi, dispoziţiile lacunare ale legii speciale se completează cu regula generală stabilită de art. 9 C. proc. civ., iar dintre pârâţi, D.G.F.P. Dolj, şi B.C.R. sucursala J.L. Craiova sunt în competenţa Curţii de Apel Craiova.
Pe de altă parte, competenţa teritorială a fost tranşată de Instanţa Supremă, prin respingerea cererii de strămutare, întemeiată pe înlăturarea excepţiei de necompetenţă teritorială, pronunţată de instanţa de fond.
Susţinerea recurentei B.C.R., potrivit căreia scrisoarea de garanţie nu produce efectele unei fidejusiuni, este întemeiată. Însă, nu se poate susţine că obligaţia legală, imperativă, stabilită de art. 2 din OG nr. 83/1998, poate fi ignorată printr-un contract de garanţie bancară. Normele de ordine publică lipsesc de efect orice manifestare de voinţă contrară, aşa încât banca nu-şi poate crea un statut în afara acestora, indiferent de raportul pe care îl are faţă de activitatea economică pe care o garantează. Critica astfel formulată nu poate fi acceptată şi pentru motivul că reclamanta a înştiinţat-o de stopajul la sursă a cotei de 10 % din veniturile, sub formă de dobânzi, cuvenite băncii I.R.
Autorizarea executării scrisorii de garanţie pentru diferenţa de 10 % a devenit astfel nelegală, stopajul la sursă fiind în afara excepţiilor personale evocate de recurentă.
Cu privire la greşita soluţionare a cererii de înlăturare a reclamantei din poziţia de debitoare pentru cele 10 bilete la ordin, care privesc procentul de 10 % virat la bugetul de stat, se constată o confuzie a instituţiilor de drept incidente.
Nulitatea actului juridic desemnează sancţiunea care intervine în cazul nerespectării condiţiilor sale de validitate. Astfel, efectele nulităţii nu pot fi privite separat, întrucât ele se integrează într-un sistem cu conexiuni multiple, care urmează să se aplice chiar dacă unele nu privesc direct valabilitatea actului încheiat.
O consecinţă directă a principiului „quad nullum est, nullum producit efectum", este aceea potrivit căreia anularea actului iniţial atrage desfiinţarea actului subsecvent, resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.
De aceea, ca o consecinţă a constatării nulităţii cesiunii de creanţă, s-a desfiinţat şi titlul executoriu.
Reclamanta a făcut dovada că s-a supus dispoziţiilor legale, determinând stopajul la sursă a procentului stabilit de lege pentru a fi virat la bugetul de stat, înştiinţând atât pe creditor, Banca I.R., cât şi pe garant, B.X., de această operaţiune, astfel încât, autorizarea executării scrisorii de garanţie apare nelegală iar cesiunii de creanţa îi lipseşte obiectul, pentru că s-a plătit ceea ce nu era debit.
Nulitatea, astfel stabilită, produce efecte potrivit principiului susmenţionat şi faţă de actele subsecvente actului nul, respectiv înregistrarea în poziţia de debitoare a reclamantei.
Acesta este motivul pentru care titlul executoriu s-a desfiinţat, fără a caracteriza cererea drept contestaţie la executare supusă unei cauţiuni de 20 % şi fără a fi necesară dezbaterea altui litigiu.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursurile, împotriva sentinţei nr. 8 din 6 martie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Craiova.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de pârâtele D.G.F.P.J. Dolj, B.C.R. SA Bucureşti şi A.V.A.B. Bucureşti, împotriva sentinţei nr. 8 bis din 6 martie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 14 septembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2520/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2516/2004. Comercial → |
|---|
