ICCJ. Decizia nr. 2592/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2592/2004
Dosar nr. 3925/2004
Şedinţa publică din 15 septembrie 2004
Deliberând asupra recursului de faţă:
Prin cererea înregistrată sub nr. 3152 din 7 aprilie 2003, reclamanta SC E.D.R. SA Oradea, a solicitat obligarea pârâtei SC O.M.A. SA, sucursala Bihor, la plata sumei de 300.000.000 lei despăgubiri civile, conform art. 10 din HG nr. 1054/1999.
Motivându-şi acţiunea, reclamanta arată că a închiriat, în anul 2000, un autocamion, proprietatea sa. Folosind autocamionul, SC T.G.I.E. SRL a implicat acest autocamion într-un eveniment rutier grav, la data de 2 iulie 2000. Vinovat de producerea accidentului a fost conducătorul auto, prepus al societăţii locatare, astfel cum s-a stabilit prin sentinţa penală nr. 137/2002 a Judecătoriei Beiuş.
Se mai arată că pârâta refuză plata sumei de 300.000.000 lei, deşi victimele accidentului au depus personal cereri de despăgubiri, iar SC T.G.I.E. SRL a plătit despăgubirile stabilite de instanţă pentru victime.
Pârâta a invocat, prin întâmpinare, excepţiile: autorităţii de lucru judecat, faţă de obligarea la despăgubiri în procesul penal, prescripţiei dreptului la acţiune, în raport cu termenul special, de 2 ani în materie de asigurări, cât şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, faţă de faptul că, în dosarul penal, parte responsabilă civilmente a figurat SC T.G.I.E. SRL şi nu SC E.D.R. SA Rieni.
În cauză a fost formulată cerere de intervenţie de SC T.G.I.E. SRL, în interesul reclamantei, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 300.000.000 lei despăgubiri civile către reclamantă.
Tribunalul Bihor, prin sentinţa comercială nr. 2506 din 6 noiembrie 2003, a respins excepţia autorităţii puterii lucrului judecat, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea reclamantei şi cererea de intervenţie ca fiind tardiv formulate.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a invoca excepţia autorităţii de lucru judecat, întrucât, în dosarul penal, temeiul îl constituia răspunderea delictuală, iar, în prezenta cauză, temeiul este răspunderea contractuală şi nici părţile nu sunt aceleaşi.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa a avut în vedere că riscul asigurat s-a produs la 2 iulie 2000, iar cererea a fost înregistrată la 7 aprilie 2003, astfel că, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie este de 2 ani în materie de asigurări şi, deci, operează art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
În ceea ce priveşte cererea de intervenţie formulată de SC T.G.I.E. SA, aceasta a fost respinsă în baza principiului accesorium sequitur principale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC E.D.R. SA Ştei, susţinând că în mod greşit a fost respinsă acţiunea ca prescrisă, deoarece, pe perioada soluţionării cauzei penale, prescripţia a fost suspendată.
De altfel, reclamanta consideră şi că obligaţia asigurătorului, de a acorda despăgubiri în baza contractului de asigurare, nu se naşte decât după stabilirea vinovăţiei conducătorului auto.
Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 20 din 10 februarie 2004, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei, apreciind că, în cauză, nu se aplică principiul prevăzut de art. 19 alin. (2) C. proc. pen., potrivit căruia penalul ţine în loc civilul, deoarece nu a fost formulată o acţiune civilă care să fie ţinută în loc, iar pe de altă parte, trebuie făcută distincţie între art. 19 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 13 şi 16 din Decretul nr. 167/1958.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamantă, invocându-se motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se susţine că stabilirea vinovăţiei asiguratului este o condiţie esenţială pentru acordarea despăgubirilor, acestea nu se acordă decât după stabilirea definitivă a vinovăţiei.
Recurenta mai susţine şi că suspendarea a operat de drept.
Recursul reclamantei este nefondat pentru următoarele considerente:
Obligaţia de plată a asigurătorului este una care izvorăşte din contractul de asigurare şi singura condiţie pentru naşterea acestei obligaţii, dacă asiguratul a plătit ratele, este producerea evenimentului asigurat. De la această dată, se naşte şi dreptul la acţiune al reclamantei. Cum riscul asigurat s-a produs la data de 2 iulie 2000, rezultă că în mod corect instanţele au aplicat dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, întrucât termenul de prescripţie în materie de asigurări este de 2 ani.
Susţinerea reclamantei-recurente, cu privire la condiţia stabilirii vinovăţiei asiguratului, nu este întemeiată, deoarece plata despăgubirii se datorează în baza contractului de asigurare şi obligaţia asigurătorului este independentă de vinovăţia asiguratului.
Critica referitoare la o pretinsă suspendare de drept a prescripţiei pe perioada judecării cauzei penale nu este justificată, nefiind reglementată de lege (art. 13 din Decretul nr. 167/1958) nici o astfel de ipoteză a suspendării prescripţiei.
Nici art. 16 din Decretul nr. 167/1958 nu este incident în cauză, neintervenind vreo împrejurare dintre cele limitativ prevăzute pentru întreruperea prescripţiei.
Aşadar, dreptul la acţiune al reclamantei era prescris la data de 7 aprilie 2003, când a fost introdusă acţiunea şi criticile recurentei sunt neîntemeiate, motiv pentru care se va respinge, ca nefondat, recursul reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de SC E.D.R. SA Ştei, împotriva deciziei nr. 20/C din 10 februarie 2004 a Curţii de Apel Oradea.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 15 septembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2811/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1782/2004. Comercial → |
|---|
