ICCJ. Decizia nr. 3456/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3456/2004
Dosar nr. 1324/2003
Şedinţa publică din 7 octombrie 2004
Deliberând asupra recursurilor de faţă,
Prin cererea înregistrată sub nr. 5969 din 18 noiembrie 1997, reclamanta SC T.E. SA Bucureşti, a solicitat obligarea pârâtelor SC R. SA Bucureşti şi R.A.R. Mediaş la plata sumei de 1.123.557.492 lei diferenţă de preţ şi dobânzi legale cât şi cheltuieli de judecată.
Motivându-şi acţiunea reclamanta arată că a livrat către G. din Moldova, în perioada 1993 – 1994 mobilier fabricat în România, pentru a stinge obligaţiile de plată către G. din Moscova.
La data de 23 februarie 1995 s-a încheiat între reclamantă şi pârâte un protocol pentru stingerea datoriei prin care R.A.R. Mediaş se obligă să achite către reclamantă suma de 1.123.557.492 lei diferenţă de preţ, urmând ca după încasarea sumei, reclamanta să confirme către R. SA operaţiunea pentru efectuarea înregistrărilor corespunzătoare în evidenţa contabilă.
Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 1919 din 11 mai 1998 a admis, în parte, acţiunea reclamantei, a obligat-o pe pârâta R.A.R. Mediaş la plata sumei de 1.123.557.492 lei diferenţă de preţ şi 19.500.574 lei cheltuieli de judecată cât şi la dobânda legală de 6% pe an, de la data introducerii acţiunii, respectiv 18 noiembrie 1997 până la 31 ianuarie 1998, data abrogării Decretului 311/1954.
A fost respinsă acţiunea faţă de pârâta SC R. SA Bucureşti.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că protocolul din 23 februarie 1995 este o convenţie tripartită independentă de orice alt contract nefăcându-se nici o referire în conţinutul acesteia la vreun alt contract.
Prin acest protocol rezultă că pârâta R.A.R. Mediaş s-a obligat să-i achite reclamantei suma de 1.123.557.492 lei, reprezentând diferenţă de preţ, ea fiind singura care şi-a asumat o obligaţie de plată.
S-a apreciat că nu se regăsesc condiţiile unei delegaţii imperfecte reglementate de art. 1132 C. civ. şi doar pârâta R.A.R. Mediaş este în culpă pentru neplata sumei datorate în baza protocolului, astfel că trebuie să suporte şi dobânda.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta cât şi pârâta R.A.R. Mediaş.
Reclamanta critică sentinţa susţinând că a fost greşit interpretat protocolul astfel că a fost obligată doar pârâta R.A.R. Mediaş la plata sumei, încălcându-se dispoziţiile art. 1132 C. civ., în baza cărora se impunea obligarea şi a pârâtei.
Mai arată reclamanta că suma solicitată trebuia actualizată cu indicele de inflaţie, iar dobânda nu a fost corect calculată.
Pârâta susţine că dreptul la acţiune al reclamantei este prescris având în vedere că diferenţele de preţ pretinse sunt aferente anilor 1993 – 1994.
Se mai arată că reclamanta nu a depus dovada notificării, conform art. 1079 C. civ., iar protocolul a fost revocat de pârâta R.A.R. prin adresele 2448 din 23 iunie 1995 şi 2715 din 17 iulie 1995. A fost invocată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a apelantei-pârâte.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 299 din 31 ianuarie 2000 a respins, ca nefondate, apelurile reclamantei şi pârâtei.
S-a reţinut că protocolul încheiat nu întruneşte elementele constitutive ale unei delegaţii imperfecte, ci este o convenţie prin care pârâta R.A.R. se obligă să achite reclamantei diferenţa de preţ de 1.123.557.492 lei.
De altfel, din contractul de comision pentru importul de gaze naturale, comisionarul R. SA se obligă să realizeze importul, în numele şi pe seama comitentului R.A.R., comitenta fiind cea care trebuia să achite contra-valoarea importului.
Potrivit O.M.I. nr. 1551 din 22 iunie 1992 R.A.R. era coordonator pentru importul de gaze naturale, acesta urmând a se realiza prin societatea specializată de comerţ exterior R. În contul plăţii contra-valorii acestui import s-a încheiat între SC T. SA şi SC R. un acord prin care reclamanta a exportat mobilă către G. Rusia, pentru stingerea obligaţiilor de plată pe care le avea de fapt R.A.R., rămânând o diferenţă de preţ pe care aceasta trebuia să o achite, ea fiind beneficiara importului de gaze naturale.
Dobânda s-a considerat corect calculată.
În ceea ce priveşte apelul pârâtei instanţa de apel a reţinut că în mod corect a fost respinsă excepţia prescripţiei faţă de recunoaşterea făcută prin încheierea protocolului din 23 februarie 1995, prin care pârâta s-a obligat la plată astfel fiind întreruptă prescripţia, conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
Având în vedere acest protocol a fost respinsă şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, pârâta fiind parte contractuală.
Notificarea prevăzută de art. 1079 C. civ., s-a considerat ca nefiind necesară în raport de dispoziţiile art. 43 C. com., potrivit cărora debitorul este de drept în întârziere.
Cu privire la denunţarea protocolului s-a considerat că o convenţie legal făcută presupune pentru desfacerea sa o modalitate simetrică respectiv un acord de voinţă, ceea ce în cauză nu a existat.
Această decizie a fost atacată cu recurs de către reclamantă şi pârâta R.A.R.
Reclamanta susţine motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9, 10 şi 11 C. proc. civ. şi arată că în mod greşit s-a reţinut că nu a solicitat o expertiză pentru actualizarea sumelor cu rata inflaţiei. Şi exonerarea pârâtei de orice plată este considerată ca neîntemeiată faţă de raporturile contractuale dintre părţi.
Este criticată şi acordarea dobânzilor doar de la data formulării acţiunii şi nu de la data la care obligaţia principală a devenit exigibilă.
Recursul pârâtei a vizat aprecierea eronată a raporturilor contractuale; în opinia acestei părţi nu există relaţii contractuale decât între SC T. SA şi SC R. SA. Se mai susţine că trebuiau luate în considerare adresele prin care R.A.R. revocă protocolul încheiat.
Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia nr. 6765 din 21 noiembrie 2001 a admis recursul reclamantei, a casat Decizia cu privire la apelul acestei părţi şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
A fost respins ca nefondat recursul pârâtei.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa supremă a reţinut că din protocolul încheiat între părţi nu rezultă că pârâta SC R. SA nu ar mai avea nici o obligaţie din cele pe care le avusese anterior instituind totodată obligaţia de plată în sarcina R.A.R. SA. Se mai reţine că protocolul nu a fost contestat în conţinutul său şi el reprezintă un contract între părţile semnatare.
Faţă de stăruinţa reclamantei în cererea sa de actualizare a valorii, în raport cu indicele de inflaţie, Curtea Supremă a apreciat că se impunea efectuarea unei expertize contabile, motiv pentru care s-a casat, în parte, Decizia şi s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului reclamantei indicându-se analizarea şi a celorlalte motive de apel ale reclamantei.
Recursul pârâtei a fost respins reţinându-se că în mod corect instanţa de apel a apreciat că aceasta este ţinută să-şi îndeplinească obligaţiile asumate prin protocolul semnat de părţi la 23 februarie 1995, neputând fi înlăturată forţa obligatorie a protocolului printr-un act unilateral al R.A.R.
Rejudecând apelul reclamantei, Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia comercială nr. 27 din 24 aprilie 2003 a admis apelul acestei părţi, a schimbat sentinţa în sensul că a admis acţiunea modificată şi a obligat-o pe pârâta T. la plata către reclamantă a sumei de 26.230.319.975 lei, actualizarea sumei de 1.123.557.492 lei diferenţă de preţ şi 466.478.800 lei cheltuieli de judecată.
S-a luat act că reclamanta a renunţat la capătul de cerere privind dobânzile şi a fost respinsă ca nefondată acţiunea faţă de SC R. SA.
Instanţa de apel, în rejudecare, a reţinut că prin protocolul din 23 februarie 1995 pârâta R.A.R. Mediaş s-a obligat să achite reclamantei suma de 1.123.557.492 lei, diferenţă de preţ, iar menţiunea că după încasarea sumei reclamanta va confirma la R. SA operaţiunea pentru efectuarea înregistrărilor corespunzătoare în evidenţa contabilă nu este de natură a reţine că în sarcina SC R. s-a stabilit vreo obligaţie de plată.
Au fost apreciate ca fiind corecte reţinerile instanţei de fond în sensul că pârâta SC R. SA nu s-a obligat alături sau în locul pârâtei R.A.R. Mediaş să plătească suma reprezentând plata diferenţei de preţ.
Protocolul a fost corect interpretat ca nefiind o delegaţie imperfectă reglementată de art. 1132 C. civ.
Cererea cu privire la actualizarea sumei cu indicele de inflaţie a fost admisă, în temeiul art. 1073 C. civ., iar suma s-a stabilit pe baza expertizei astfel cum s-a dispus prin Decizia de casare.
Această decizie a fost atacată cu recurs atât de reclamantă cât şi de pârâta T. SA (succesoare R.A.R.).
Reclamanta invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
Se arată că, în mod greşit a fost interpretat protocolul concluzionându-se că nu ar consemna delegaţia imperfectă din art. 1132 C. civ. şi păstrarea de către R. a calităţii de debitor.
Se mai arată că se încalcă art. 315.1 C. proc. civ., care este imperativ şi se ignoră că instanţa supremă a casat cu trimitere pronunţându-se asupra calităţii de debitor a SC R.
Pârâta, în recursul său invocă motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se arată că au fost încălcate dispoziţiile art. 1132 C. civ., în speţă SC R. SA, rămânând debitor şi art. 315.1 C. proc. civ., ignorându-se dezlegarea dată de Curtea Supremă problemelor de drept, respectiv interpretarea protocolului ca fiind o delegaţie imperfectă.
Recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte recursul reclamantei se constată că protocolul încheiat între părţi este o convenţie independentă de alte raporturi juridice anterioare, întrucât în conţinutul său nu este menţionată nici o referire la alte contracte sau raporturi juridice nefiind îndeplinite cerinţele delegaţiei imperfecte reglementate de art. 1132 C. civ. De asemenea prin acest protocol SC R. nu-şi asumă nici o obligaţie de plată a sumei de 1.123.557.492 lei, singura sa obligaţie fiind aceea de a opera în evidenţa contabilă înregistrările corespunzătoare. Această obligaţie nu este una de a da şi instanţa supremă prin Decizia de casare nu a stabilit că în cauză ne aflăm în ipoteza delegaţiei imperfecte, prevăzute de art. 1132 C. civ., ci doar a făcut consideraţii referitoare la dispoziţiile art. 984 şi art. 978 C. civ.
Referirea privind calitatea de debitor a SC R. alături de R.A.R. Mediaş, prin Decizia de casare este legată de calificarea obligaţiilor din protocol care rămân, prima, a R.A.R. obligaţie de plată, de a da, iar cea a SC R. obligaţie de a face, obligaţia de a opera în evidenţele contabile.
Instanţele nu pot adăuga în procesul de interpretare a convenţiilor încheiate între părţi, obligaţii pe care părţile nu le-au trecut în acele convenţii, indiferent de raporturile juridice anterioare dintre părţi.
În ceea ce priveşte recursul pârâtei T. SA Mediaş şi acesta este nefondat, pentru aceleaşi considerente referitoare la neîndeplinirea condiţiilor, pentru interpretarea protocolului ca delegaţie imperfectă, prevăzută de art. 1132 C. civ.
Faptul că protocolul nu cuprinde nici o menţiune cu privire la stingerea obligaţiilor pe care SC R. le-ar fi putut avea anterior, ea însăşi nu înseamnă că aceasta în calitate de debitor aduce alături un alt debitor, instanţele stabilind că protocolul este o convenţie independentă de obligaţiile anterioare dintre părţi tocmai, pentru că părţile au înţeles să-şi soluţioneze raporturile anterior, iar înscrisul intitulat protocol este o convenţie autonomă şi nu o delegaţie imperfectă prin care se transmite o datorie, ci este urmare a unor compensări.
Aşadar nu au fost încălcate nici dispoziţiile art. 1132 C. civ. şi nici art. 315.1 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC T.E. SA Bucureşti şi pârâta T. SA Mediaş, împotriva deciziei nr. 27/ A din 24 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 7 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4065/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5004/2004. Comercial → |
|---|
