ICCJ. Decizia nr. 3241/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3241/2004
Dosar nr. 947/2003
Şedinţa publică din 5 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă constată:
Prin acţiunea formulată la Tribunalul Prahova, reclamanta SC C.E.O. SA Bucureşti, sucursala de distribuţie Ploieşti, a chemat în judecată pe pârâta S.N.P. P. SA Bucureşti, schela de petrol B.S., solicitând obligarea sa la plata sumei de 309.493.369 lei penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa nr. 19 din 6 ianuarie 2000, Tribunalul Prahova a respins, ca nefondată, acţiunea, reţinând că obligaţiile reciproce ale părţilor au fost stinse prin compensare, anterior introducerii acţiunii.
Împotriva sentinţei tribunalului, SC C.E.O. SA, sucursala de distribuţie Ploieşti, a declarat apel, susţinându-se că, în cauză, compensarea s-a făcut cu întârziere, împrejurare în raport cu care datorează majorări legale de întârziere.
Prin Decizia nr. 723 din 4 septembrie 2000, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a admis acţiunea, aşa cum a fost formulată.
Decizia nr. 723/2000 a fost recurată de pârâta S.N.P. P. SA, schela de petrol B.S.
Prin Decizia Curţii Supreme de Justiţie s-a admis recursul, a fost casată Decizia din apel cu trimitere, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă, cu îndrumarea de a se face în cauză aplicarea dispoziţiilor art. 212 C. proc. civ., faţă de faptul că preţul a fost achitat prin nevaliditatea compensării.
Prin Decizia nr. 10 din 24 martie 2003, Curtea de Apel Ploieşti a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC C.E.O. SA Ploieşti.
Împotriva acestei decizii, reclamanta SC C.E.O. SA Ploieşti a declarat recurs, criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, întrucât instanţa îşi motivează soluţia pe răspunsul expertului la obiecţiunile intimatei pârâte şi nu pe concluziile expertizei efectuate în cauză. Că, prin expertiza dispusă în cauză, instanţa de apel a apreciat faptul că Normele metodologice şi instrucţiunile nr. 15261/1997, emise de R.E.N.E.L. îi sunt opozabile intimatei.
Se mai susţine că, în mod eronat, instanţa a reţinut că adresa nr. 8021/1995 îi este opozabilă intimatei, deşi respectiva adresă a avut un caracter conjuctural şi limitat în timp, de a exonera de la întrerupere în furnizarea energiei electrice unităţile P., rău platnice doar pentru anul 1995.
Ultimul motiv de recurs se referă la greşita eliminare a clauzelor contractuale penale prevăzute în art. 17 din contractul de furnizare, potrivit cărora, pentru neachitarea facturii de energie electrică emise de furnizor în termen de 10 zile, se percepe 0,2% pe zi de întârziere, cu începere din prima zi a emiterii facturii şi până la achitarea ei.
Examinând legalitatea şi temeinicia deciziei recurate, în raport cu criticile formulate, se constată că recursul declarat este nefondat.
Raportul de expertiză efectuat la fond a fost validat şi prin sentinţa pronunţată.
Expertul care a refăcut lucrarea în apel şi-a însuşit aceste concluzii şi a lămurit, prin răspunsul său la obiecţiuni, şi aspectele impuse prin Decizia de casare nr. 6590 din 15 noiembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, referitoare la instrucţiunile SC C.E.O. SA, instrucţiuni ce nu sunt opozabile intimatei-pârâte, întrucât nu s-a convenit între părţi respectarea acestora.
Singura modalitate practicată între cele două părţi a fost cea a compensării, care s-a derulat exclusiv pe baza convenţiei intervenită între forurile superioare ale părţilor, materializată prin adresa nr. 8021/1991.
Susţinerea recurentei, că adresa respectivă a avut un caracter conjuctural, urmează a fi înlăturată, faţă de dovezile din dosar, din care rezultă că plăţile făcute între subunităţile P. şi SC C.E.O. SA s-au făcut numai prin procese-verbale.
Prevederile contractuale, privind clauza penală, au fost corect apreciate de instanţă, în contextul convenţiei dintre părţi din care rezultă că facturile au fost decontate de pârâtă în termenul scadent, prevăzut de HG nr. 236/1993 şi, ca urmare, pârâta nu datorează majorări de întârziere, în funcţie şi de ordinul de compensare.
Astfel fiind, recursul declarat este nefondat, conform art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta SC C.E.O. SA, sucursala de distribuţie şi furnizare energie electrică Ploieşti, împotriva deciziei nr. 10 din 24 martie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 5 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3245/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3238/2004. Comercial → |
|---|
