ICCJ. Decizia nr. 3459/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3459/2004
Dosar nr. 9294/2004
Şedinţa publică din 8 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 9862 din 27 noiembrie 2003, Judecătoria Timişoara a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii Primarul Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, împotriva pârâtei SC U. SA, astfel cum a fost modificată, a constatat încetat contractul de închiriere nr. 1852 din 30 octombrie 1996, încheiat între părţi, a dispus evacuarea pârâtei din spaţiul cu altă destinaţie, situat în Timişoara, şi a obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 25.722.142 lei, cu titlu de chirie, penalităţi de întârziere şi despăgubiri pentru folosinţa spaţiului, aferente perioadei 1 septembrie 2001 - 28 februarie 2003.
Pentru a hotărî astfel, instanţa fondului a reţinut că pârâta nu şi-a respectat obligaţia de plată a chiriei începând cu 1 septembrie 2001, aşa cum s-a obligat prin clauza instituită la art. V şi VII din contract, iar pe de altă parte, la data de 31 martie 2003 contractul de închiriere a încetat, tacita relocaţiune fiind interzisă prin stipulaţie expresă.
Împotriva acestei sentinţe, atât reclamanţii cât şi pârâta au declarat apel, invocând motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Timişoara, investită cu soluţionarea căii de atac, a pus în discuţia părţilor, ex officio, în şedinţa publică din 5 mai 2004, excepţia de ordine publică a necompetenţei materiale a primei instanţe de a soluţiona cererea cu care a fost investită, iar prin Decizia civilă nr. 133, pronunţată la aceeaşi dată, a admis apelurile declarate de reclamanţii Primarul Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi pârâta SC U. SA a anulat hotărârea primei instanţe şi a dispus trimiterea cauzei, pentru soluţionare în primă instanţă la Tribunalul Timiş.
În considerentele deciziei, Curtea a reţinut că acţiunea introductivă de instanţă, prin care se solicită constatarea încetării efectelor contractului de închiriere convenit şi evacuarea pârâtei are o natură comercială, raportat la dispoziţiile art. 3 C. com., potrivit cărora închirierea spaţiului folosit ca magazin de desfacere reprezintă un act obiectiv de comerţ.
Ca atare, în raport de prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., în forma în vigoare la data soluţionării cauzei în primă instanţă, conform cărora procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect este neevaluabil în bani, se judecă în primă instanţă de tribunale, Curtea de apel a apreciat că prima instanţă, Judecătoria Timişoara, în mod greşit s-a considerat competenţa material să soluţioneze cauza.
În contra acestei decizii, au declarat recurs în termen legal, reclamanţii Primarul Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, solicitând modificarea deciziei recurate şi pe fond admiterea acţiunii în totalitate.
Prin motivele de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurenţii critică hotărârea atacată sub aspectul calificării acţiunii introductive ca acţiune comercială, susţinând în esenţă că potrivit art. 8 C. com., statul, judeţul şi comuna nu pot avea calitatea de comercianţi şi nu pot înfăptui acte de comerţ.
Prin urmare, susţin recurenţii, contractul de închiriere încheiat cu intimata pârâtă este supus legii civile, art. 1420 C. civ., ceea ce atrage competenţa instanţei civile să soluţioneze litigiul decurgând din nerespectarea acestui contract.
Recursul este nefondat, pentru considerentele care urmează:
Litigiul dedus judecăţii este supus jurisdicţiei comerciale, deoarece închirierea spaţiului cu destinaţia de magazin de desfacere a produselor lactate, de către intimată, societate comercială, constituie un act de comerţ subiectiv potrivit art. 4 C. com., care instituie o prezumţie de comercializate, pentru toate obligaţiile comerciantului.
Întrucât prezumţia de comercialitate nu a fost răsturnată de recurentă, în sensul că nu s-a făcut dovada faptului că operaţiunea este străină comerciantului datorită scopului urmărit de acesta, ci dimpotrivă, închirierea a vizat un spaţiu cu destinaţie comercială, în mod corect instanţa de apel a reţinut natura comercială a litigiului.
Potrivit art. 56 C. com., actul juridic care este comercial numai pentru una din părţi, este supus legii comerciale, afară de dispoziţiile referitoare la persoane chiar a comercianţilor, prin urmare operează principiul potrivit căruia faptele de comerţ unilaterale sau mixte sunt guvernate de legea comercială, deoarece un raport juridic unic trebuie supus unei reglementări unice.
Faptul că recurentele nu pot avea calitatea de comercianţi, potrivit art. 8 C. com., nu impietează asupra naturii comerciale a litigiului, în raport de considerentele mai sus evocate.
De altfel, doctrina românească s-a pronunţat prevalent în sensul că statul şi unităţile sale administrativ teritoriale deşi nu pot să dobândească calitatea de comerciant, pot să facă acte de comerţ fiind supus legii comerciale, câtă vreme nici o dispoziţie legală nu interzice săvârşirea operaţiunii comerciale respective.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii Primarul Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, împotriva deciziei nr. 133 din 5 mai 2004 a Curţii de Apel Timişoara, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3460/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3546/2004. Comercial → |
|---|
