ICCJ. Decizia nr. 3926/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3926/2004
Dosar nr. 5045/2004
Şedinţa publică din 21 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2610 din 8 decembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis în parte acţiunea principală formulată de reclamanta B.P.R., cooperativa de Credit, societate în faliment, reprezentată prin lichidator SC R. SRL Târgovişte, împotriva pârâtelor T.L., I.E.A., D.E., P.R. şi T.A., pe care le-a obligat în solidar la plata sumei de 5.000.004 lei rate restante şi la 2.566.662 lei dobânzi restante.
Prin aceeaşi sentinţă, tribunalul a admis şi cererea reconvenţională formulată de pârâtă, în sensul că a fost obligată reclamanta să respecte dispoziţiile art. 22 din contractul de împrumut nr. 1870 din 22 decembrie 1999 şi, pe cale de consecinţă să se constate cuantumul real şi legal al debitului după operarea compensaţiei debitului cu fondul social constituit la momentul încheierii contractului şi modificat ulterior şi a obligat reclamanta la 6.745.000 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa o atare sentinţă, prima instanţă a reţinut că între reclamantă şi pârâta T.L. s-a încheiat un contract de împrumut în baza căruia aceasta i-a acordat pârâtei suma de 10.000.000 lei, cu acest titlu pentru o perioadă de 24 de luni.
A mai reţinut aceeaşi instanţă că deşi la data încetării plăţilor pârâta T.L. avea constituit un fond social în cuantum de 3.605.611 lei, nu a operat compensarea cu debitul astfel că reclamanta prin prezenta acţiune a solicitat obligarea, în solidar a pârâtelor la plata sumei de 115.482.389 lei.
Tribunalul a mai motivat că în speţă părţile au înţeles să procedeze la o compensare a datoriilor reciproce, şi anume între creditul restant şi fondul social, deoarece ambele existau în acelaşi moment, erau certe, lichide şi exigibile.
S-a mai reţinut de către aceeaşi instanţă că din interpretarea art. 22 din contractul de împrumut, reclamanta şi-a dat acordul privind compensarea înainte de intrarea în faliment, situaţie faţă de care ea nu mai era îndreptăţită să calculeze şi să pretindă penalităţi de întârziere.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat, prin Decizia nr. 120 din 9 februarie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, în dosarul nr. 813/2004, reţinându-se în esenţă că, datoria debitoarei s-a stins prin compensare rămânând o diferenţă la plata de 5.000.000 lei, rate restante, plus 12.566.662 lei dobânzi, iar compensarea datoriei cu fondul social a fost posibilă întrucât obligaţiile părţilor existau, fiind lichide şi exigibile, împrejurare faţă de care nu îşi găseşte aplicarea dispoziţia legală referitor la clauza penală.
În contra celei din urmă hotărâri, reclamanta a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând în esenţă că:
- 1. încălcarea flagrantă a clauzelor contractuale şi ale codului civil, în sensul înlăturării clauzei penale, prevăzute de art. 5 şi a însuşirii variantei a II-a expertizei;
- 2. respingerea cererii reconvenţionale formulată de intimată, întrucât aceasta prin maniera în care era motivată în fapt şi în drept are caracterul de întâmpinare.
În consecinţă, recurenta solicită admiterea recursului, schimbarea deciziei recurate, în sensul însuşirii variantei întâi a expertizei, respectiv obligarea în solidar a părţilor la plata sumelor: 5.000.000 lei împrumut restant, 2.566.662 lei dobânzi neachitate şi 45.496.765 lei penalităţi de întârziere, cu obligarea în continuare a penalităţilor până la achitarea integrală a debitului şi respingerea cererii reconvenţionale, în temeiul art. 304 şi art. 312 C. proc. civ.
Curtea invocă din oficiu excepţia de necompetenţă a căii de atac exercitată de reclamantă, ca recurs, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 282 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 7 din OUG 58/2003, în vigoare la acea dată, prevede că: „nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală, privind pensiile de întreţinere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 200 milioane lei inclusiv, acţiunile posesorii.
Obiectul cauzei dedus judecăţii era o acţiune în pretenţii cu o valoare de 113.482.389 lei, reprezentând rate scadente şi dobânzi, deci, de până la 200 milioane, situaţie, în care, calea de atac este numai recursul, astfel încât, greşit instanţa de apel a soluţionat-o ca apel.
Şi, având în vedere dispoziţiile art. II din Legea nr. 195/2004, recursurile împotriva hotărârilor date fără drept de apel potrivit legii în vigoare la data pronunţării lor şi aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se trimit spre judecată instanţelor imediat superioare celor care au pronunţat hotărârea în primă instanţă.
În consecinţă, Curtea va admite recursul, va casa Decizia şi trimite cauza spre rejudecare a căii de atac exercitată, ca recurs, la Curtea de Apel Ploieşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta B.P.R., cooperativa de Credit prin lichidator judiciar SC R. SRL Târgovişte, împotriva deciziei nr. 120 din 9 februarie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare a căii de atac exercitată, ca recurs, la Curtea de Apel Ploieşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 21 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4025/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3925/2004. Comercial → |
|---|
