ICCJ. Decizia nr. 4073/2004. Comercial
| Comentarii |
|
La 6 martie 2000 reclamantul F.P.S. București a chemat în judecată pârâta A.G.P. Alba Iulia, pentru a fi obligată la plata sumei de 258.937.533 lei, reprezentând penalități de întârziere, conform contractului de vânzare cumpărare acțiuni nr. 34 din 1 iunie 1993.
în cauză, s-a formulat și cerere de chemare în garanție a Băncii R.C.R. SA.
Prin sentința civilă nr. 933 din 22 noiembrie 2000 a Tribunalului Alba s-a admis acțiunea, iar pârâta a fost obligată la plata sumei pretinse și s-au respins cererea de chemare în garanție și cererea formulată de pârâtă, împotriva aceleiași chemate în garanție.
Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut că prin contractul nr. 34/1993 intervenit între reclamant și pârâtă s-a convenit vânzarea a 70% din capitalul social deținut de stat, plătindu-se un avans, iar plata restului prețului s-a eșalonat în cinci rate anuale până în iunie 1999, iar în caz de neplată s-a prevăzut obligația de plată a unor penalități de întârziere astfel că, față de probele administrate a rezultat că pârâta datorează penalitățile pretinse, în temeiul art. 969 și art. 1065 C. civ.
Cu referire la cererea de chemare în garanție a reținut că este inadmisibilă, nefiind îndeplinite condițiile art. 60-63 C. proc. civ., ca și cererea de obligare a chematei în garanție la plata sumei de 78.000.000 lei, rate credit necuvenite.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta A.G.P. Alba Iulia, invocând nelegalitatea și netemeinicia susținând, în esență, că în mod greșit s-a înlăturat apărarea potrivit căreia prima rată a fost achitată la 3 iunie 1996, care nu a fost decontată din vina chematei în garanție, că în 1999 a achitat pentru a doua oară suma de 78.000.000 lei, cu O.P. nr. 25 din 10 iunie 1995 și O.P. nr. 29 din 18 iunie 1999, context în care prima instanță trebuia să atragă răspunderea chematei în garanție.
Prin decizia civilă nr. 382/ A din 11 mai 2001, Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, a admis apelul și a schimbat sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta doar la plata sumei de 190.537.533 lei și la cheltuieli de judecată aferente, dar pentru alt motiv invocat din oficiu respectiv, prescrierea dreptului la acțiune pentru sumele aferente ratei scadentă la data de 1 iunie 1996 și pentru care termenul de 3 ani, s-a împlinit la 1 iunie 1999.
în drept, a aplicat dispozițiile art. 3 și art. 12 din Decretul nr. 167/1958.
Reclamanta a formulat recurs invocând nelegalitatea, deoarece prin natura obligațiilor la care dă naștere contractul de vânzare cumpărare este un contract cu executare dintr-o dată (uno ictu) și nu un contract cu executare succesivă.
în consecință, termenul de prescripție începe să curgă de la data stabilită în contract pentru plata ultimei rate, chiar și pentru rate anterioare neachitate, nefiind incidente dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958.
Totodată, chiar dacă s-ar reține că termenul de prescripție începe să curgă după scadența fiecărei rate, trebuia avută în vedere împrejurarea că rata (scadentă la data de 1 iunie 1996) a fost plătită la 16 iunie 1997 și prin această plată s-a întrerupt termenul de prescripție, conform art. 16 alin. (1) pct. a din Decretul nr. 167/1958, începând să curgă un nou termen care nu se împlinise la data introducerii acțiunii, respectiv la data de 18 februarie 2000.
în drept, și-a întemeiat recursul pe art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.
Recursul este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Acțiunea reclamantului are ca obiect obligarea la plata penalităților de întârziere, prevăzute în contractul nr. 34/1993 și nicidecum, obligația de plată a prețului încât analizarea excepției prescripției dreptului la acțiune trebuie circumscrisă acestui obiect.
Prin contract pârâta s-a obligat, în caz de neplată, la termen a ratelor de preț, la plata de penalități de întârziere de 0,3 % din valoarea acțiunilor neachitate, pentru fiecare zi de întârziere, pentru perioada dintre data scadenței și data plății efective.
Penalitățile de întârziere constituie prestații succesive ce se datorează pentru fiecare zi și sunt aplicabile, desigur, dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită, așa cum a reținut și instanța de apel.
Cum însă, dreptul la penalități de întârziere se dobândește zi cu zi, dreptul la acțiune pentru plata lor, ia naștere după expirarea fiecărei zile de întârziere.
în aceste condiții, în mod nelegal, instanța de apel a luat în calcul ca unic termen de la care a început să curgă prescripția, doar data scadenței obligației principale și nu fiecare zi de întârziere raportată la data scadenței obligației principale și în funcție de care cererea de obligare la penalități pentru rată, nu era prescrisă la momentul introducerii acțiunii.
Așa fiind, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, pronunțând o hotărâre nelegală încât în baza art. 312 C. proc. civ., Curtea a admis recursul pentru motivul prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. și a schimbat hotărârea în sensul respingerii apelului, penalitățile de întârziere fiind datorate ca efect al plății cu întârziere.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4076/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4130/2004. Comercial → |
|---|
