ICCJ. Decizia nr. 4141/2004. Comercial

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 4141/2004

Dosar nr. 1007/2003

Şedinţa publică din 28 octombrie 2004

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 26 octombrie 2000, reclamanta S.N.P. P. SA Bucureşti, prin sucursala Piteşti a solicitat instanţei de judecată, pronunţarea unei hotărâri de obligare a pârâtei C.F.R. M. SA Constanţa la plata sumei de 48.885.180 lei, reprezentând contravaloarea cantităţii de 4650 kg. benzină constatată lipsă pe timpul transportului.

Prin sentinţa nr. 3188/ COM din 21 decembrie 2000, Tribunalul Constanţa, secţia comercială, a admis acţiunea astfel cum a fost formulată, reţinând că pierderea mărfii pe timpul transportului a fost probată cu înscrisurile administrate în cauză ca mijloace de probe, împrejurare în raport de care răspunderea cărăuşului este antrenată, conform art. 83.1 din R.T. pe căile ferate.

Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, prin Decizia nr. 411/ COM din 25 aprilie 2001, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva hotărârii primei instanţe, apreciind că în cauză s-a stabilit existenţa lipsei cantitative produse pe timpul transportului şi valoarea pagubei produse, corespunzător probatoriului administrat.

Prin Decizia nr. 6690 din 12 noiembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, a admis recursul declarat de pârâtă împotriva acestei din urmă hotărâri, a casat Decizia atacată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe de apel în vederea stabilirii valorii pagubei.

Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, în rejudecare, prin Decizia nr. 12/ COM din 3 aprilie 2003, a respins apelul declarat de pârâtă, ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a apreciat că valoarea despăgubirii a fost corect calculată, corespunzător dispoziţiilor art. 85.2 din R.T. pe căile ferate, cu referire la preţul practicat de furnizor şi obligaţiile de plată stabilite, prin art. 10 alin. (1) şi art. 12 alin. (1) din OG nr. 3/1992, art. 16 şi art. 17 din OG nr. 27/2000, precum şi a dispoziţiilor Legii nr. 118/1996.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâta a declarat recurs, invocând motivele de modificare, prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

S-a susţinut că instanţa s-a pronunţat în lipsa dovezilor care să susţină cuantumul prejudiciului încercat. În acest sens, recurenta a arătat că reclamanta nu a depus la dosar copii ale instrumentelor de plată cu care ar fi achitat obligaţiile bugetare, cu referire la T.V.A., accize şi taxa de drum incluse în valoarea pagubei solicitate şi acordate de prima instanţă.

În acelaşi sens, recurenta a mai susţinut că obligaţiile bugetare menţionate nu devin incidente, la beneficiar, în cazul pierderii mărfii.

În concluzie, pârâtul a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii în parte a acţiunii, pentru suma de 13.187.469 lei.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Netemeinicia unei hotărâri priveşte nesusţinerea soluţiei adoptate de materialul probator administrat în cauză sau adoptarea acestuia în lipsa administrării de probe.

Ori, în prezenta cauză hotărârea primei instanţe este întemeiată pe materialul probator administrat în cauză şi este în sensul concluziilor pe care acesta îl impune. Ca atare, recursul se constată a fi nefondat sub aspectul acestei critici.

Reexaminând cauza în raport de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., instanţa de control judiciar a constatat că întinderea prejudiciului, cu referire la obligaţiile bugetare în discuţie, a fost stabilită corespunzător temeiurilor legale invocate de pârâtă.

Drept urmare, hotărârea atacată nu este susceptibilă de critică sub acest aspect.

În recurs, pârâta susţine că prejudiciul, sub aspectul examinat, nu este dovedit, urmare nedepunerii la dosar a înscrisurilor, privind îndeplinirea obligaţiilor de plată către buget de către reclamantă.

Critica se constată a fi neîntemeiată.

Astfel, sub un prim aspect, obligaţiile bugetare sunt stabilite de lege şi acestea devin exigibile în momentul îndeplinirii actului generator, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de control judiciar.

Sub un al doilea aspect, eventuala neîndeplinire a obligaţiilor bugetare de plată devenite exigibile se examinează şi atrag răspunderea în condiţiile legislaţiei fiscale, în raport de buget, astfel cum acestea sunt stabilite de organul de control financiar competent. Drept urmare, înscrisurile dovedind îndeplinirea obligaţiilor bugetare, constituind obiectul unui raport juridic de drept fiscal, având ca părţi statul şi plătitorul acestora, nu îndeplinesc condiţiile de admisibilitate a probei reglementate de legea procesuală civilă într-un alt raport juridic, având ca obiect întinderea prejudiciului şi ca părţi cărăuşul şi beneficiarul mărfii. Totodată, din motivele arătate, eventuala neîndeplinire a obligaţiilor bugetare de plată este lipsită de relevanţă asupra întinderii prejudiciului cauzat prin lipsa cantitativă produsă pe timpul transportului şi de care cărăuşul este ţinut a răspunde. Ca atare, recursul se constată a fi nefondat şi sub aspectul acestei critici.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de C.F.R. M. SA, sucursala Constanţa, împotriva deciziei nr. 12/ COM din 3 aprilie 2003 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2004.

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4141/2004. Comercial