ICCJ. Decizia nr. 4223/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4223/2004
Dosar nr. 7184/2004
Şedinţa publică din 28 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată Tribunalului Suceava, la data de 15 noiembrie 2001, reclamanta creditoare SC B. SA Suceava formulat acţiune în răspundere împotriva administratorilor SC A.T. SRL Suceava.
În motivare a arătat că prin sentinţa nr. 83 din 1 februarie 2001 a Tribunalului Suceava, pronunţată în dosarul nr. 10524/2000 s-a dispus deschiderea procedurii prevăzută de art. 31 alin. (5) din Legea nr. 64/1995, prin care s-a stabilit şi calitatea ei de creditoare în limita sumei de 197.684.402 lei faţă de debitoarea SC A.T. SRL Suceava, reprezentând contravaloarea unor cantităţi de bere livrate debitoarei, cantităţi care au fost însuşite şi folosite de către administratorii societăţii.
După casarea cu trimitere a cauzei spre rejudecare, în final prin sentinţa nr. 1947 din 23 octombrie 2002 (dosar nr. 9810/2002) Tribunalul Suceava, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis cererea reclamantei, stabilindu-se în sarcina administratorilor răspunderea în limita sumei de 197.784.402 lei, reţinându-se că în cauză sunt incidente prevederile art. 124 din Legea nr. 64/1995.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs cei patru pârâţi administratori. Curtea de Apel Suceava, invocând prevederile art. 3 pct. 7 din O.U. nr. 58/1993, a calificat această cale de atac drept apel.
Prin Decizia nr. 33 din 18 martie 2002, Curtea de Apel Suceava a admis apelurile declarate de pârâţii M.Ş.Z. şi N.N. şi a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantei SC B. SA Suceava faţă de cei doi pârâţi.
Prin aceeaşi decizie au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de pârâţii M.V. şi M.A.
Împotriva deciziei Curţii de apel Suceava au declarat recurs pârâţii M.V. şi M.A. invocând următoarele motive: sentinţa de condamnare a lui M.V. nu este definitivă, nu este real că societatea a fost condusă de M.V. şi M.A. în perioada vizată şi, în ce îi priveşte pe cei doi, despăgubirile trebuiau avute în vedere doar până la excluderea lor din societate, nu pentru toată perioada.
Cu ocazia judecării recursului, Înalta Curte a invocat şi a pus în discuţia părţilor, din oficiu, nelegalitatea apelului în raport de dispoziţiile art. 2821 C. proc. civ. şi pe cale de consecinţă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursului, precum şi competenţa de soluţionare pe fond a cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 124 din Legea nr. 64/1995.
Examinând excepţia invocată, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată.
Este adevărat că prin modificarea pct. 1 al art. 3 C. proc. civ., prin pct. 5 al art. I din OUG nr. 58/2003 s-a înlăturat competenţa de atribuţiune sau materială a curţilor de apel de a soluţiona în primă instanţă procesele şi cererile în materie comercială, aceasta revenind judecătoriilor şi tribunalelor, cu aplicarea criteriului valoric, iar potrivit art. 2 al aceluiaşi art. 3 modificat, curţile de apel devin instanţe de drept comun în ce priveşte apelul. Acest ultim text se coroborează cu art. 282 alin. (1) C. proc. civ., care a fost modificat prin art. I pct. 7 al OUG nr. 58/2003, text invocat de Curtea de Apel Suceava în recalificarea dată căii de atac din recurs în apel, având următorul cuprins: „Hotărârile date în primă instanţă de judecătorie şi tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel".
Situaţia este diferită însă, în problema căilor de atac deschise împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorul sindic în procedura reorganizării judiciare şi falimentului, deşi această procedură aparţine, în mod evident şi de necontestat, materiei comerciale. Or, având în vedere dispoziţiile cu caracter special ale art. 7 din Legea nr. 64/1995 şi aplicarea principiului generalia specialibus non derogat, întrucât Codul de procedură civilă, ca lege generală, modificat prin OUG nr. 58/2003 nu a abrogat în mod expres textul menţionat, în continuare hotărârile pronunţate de judecătorul sindic în exercitarea atribuţiilor ce îi revin (cele principale fiind enumerate în art. 10 al Legii nr. 64/1995) în procedura reorganizării judiciare şi falimentului, rămân supuse numai căii de atac a recursului.
Competenţa de atribuţiune sau materială de a judeca aceste recursuri revenea şi revine, chiar şi înainte de modificarea art. 299 C. proc. civ., prin introducerea alin. (3) prin Legea nr. 195/2004, şi cu atât mai evident după aceea, curţilor de apel, şi nu Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceasta prin aplicarea din nou a principiilor generale specialibus non derogat şi specialia generalibus derogant şi având în vedere lipsa unui text de abrogare sau modificare a art. 7 din Legea nr. 64/1995 care prevede că instanţa de recurs pentru hotărârile date de judecătorul sindic, în baza art. 10, este curtea de apel.
Aşadar, Curtea de Apel Suceava în mod eronat a recalificat căile de atac ale părţilor, intitulate „recurs", în apel şi le-a judecat ca atare şi, drept urmare, Înalta Curte urmează, că în temeiul art. 312, raportat la art. 306 alin. (2) C. proc. civ., să admită recursul pârâţilor şi să trimită cauza spre rejudecare.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 64/1995 „Toate procedurile prevăzute de lege, cu excepţia recursului prevăzut la art. 7, sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în jurisdicţia căruia se află sediul debitorului care figurează în registrul comerţului şi sunt exercitate de un judecător sindic desemnat de către preşedintele tribunalului, în condiţiile art. 8". Prin aceste prevederi s-a instituit o normă de competenţă nouă, atribuindu-se judecătorului, sindic plenitudinea jurisdicţiei şi exclusivitatea competenţei pentru „toate" procedurile prevăzute de Legea nr. 64/1995 şi nu doar pentru cele enumerate, vădit exemplificativ, în art. 10 al legii. În mod incontestabil stabilirea răspunderii administratorilor, reglementată de art. 124 – art. 127 din Legea nr. 64/1995 în capitolul „Răspunderea membrilor organelor de conducere" face parte din categoria procedurilor prevăzute de această lege şi vizate de art. 6 iar, potrivit art. 124, judecătorul, sindic este cel care poate dispune ca o parte a pasivului societăţii, ajunsă în stare de insolvenţă, să fie suportată de către membrii organelor de conducere.
În speţă nu judecătorul, sindic a soluţionat cererea de instituire a răspunderii administratorilor ci acesta, contrar dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 64/1005, a dispus, „detaşarea" dosarului şi transpunerea lui la un alt complet, care l-a şi soluţionat.
Faţă de acesta, Înalta Curte urmează să caseze nu numai Decizia curţii de apel ci şi sentinţa tribunalului şi să dispună trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Suceava, respectiv judecătorului, sindic desemnat în acest dosar de faliment de către preşedintele tribunalului, în condiţiile art. 8 din Legea nr. 64/1995.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâţii M.A. şi M.V. împotriva deciziei nr. 33 din 18 martie 2004 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială şi contencios administrativ.
Casează Decizia atacată şi sentinţa nr. 1947 din 23 octombrie 2003 a Tribunalului Suceava.
Trimite cauza spre competentă soluţionare la judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Suceava.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4236/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4221/2004. Comercial → |
|---|
