ICCJ. Decizia nr. 4436/2004. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiunea introdusă la data de 24 martie 2003, Municipiul București prin Primarul General, în contradictoriu cu pârâta SC E.C. SRL, a solicitat instanței obligarea acesteia la plata sumelor de 6.139,75 dolari S.U.A., reprezentând majorări de întârziere calculate pentru neachitarea sumei de 3.063 dolari S.U.A., la care pârâta a fost obligată prin sentința civilă nr. 6109 din 6 decembrie 1999, calculate pentru perioada 1 octombrie 1999, 31 ianuarie 2003; 5.640 dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 1 octombrie 1999, 31 martie 2000 și 9.977,38 dolari S.U.A. majorări de întârziere pentru neplata sumei de 5.640 dolari S.U.A., datorată pentru perioada 1 octombrie 1999, 31 ianuarie 2003.
în motivarea acțiunii reclamanta a susținut că între părțile litigante a existat contractul de asociere nr. 52 din 13 decembrie 1999, având ca obiect spațiul situat în București, că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de plată a cotei de profit.
Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința nr. 10286 din 8 septembrie 2003, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și ca o consecință, a respins capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumelor de 6.130,75 dolari S.U.A., majorări de întârziere pentru neachitarea sumei de 3.063 dolari S.U.A.; 4.700 dolari S.U.A. contravaloare lipsă de folosință pentru perioada 1 octombrie 1999, 29 februarie 2000 și a majorărilor de întârziere calculate la această sumă ca fiind prescrise.
Prin aceeași sentință au fost respinse cererile de obligare a pârâtei la plata sumei de 940 dolari S.U.A., reprezentând contravaloare lipsă de folosință pentru luna martie 2000 și a majorărilor de întârziere aferente ca neîntemeiate.
Prima instanță a reținut în considerentele sentinței că reclamanta a invocat un drept patrimonial de creanță care este supus prescripției extinctive și neexistând nici o cauză de întrerupere a cursului prescripției, față de data introducerii cererii de chemare în judecată a constatat prescris dreptul la acțiune, pentru sumele datorate în perioada 1 octombrie 1994, 30 septembrie 1999 și respectiv 1 octombrie 1999, 31 martie 2000, reprezentând contravaloare cotă de profit și lipsă de folosință. De asemenea, dreptul la acțiune este prescris și pentru sumele din aceleași perioade, reprezentând majorări de întârziere, acestea având caracter accesoriu.
împotriva acestei sentințe reclamanta a formulat apel, iar prin decizia nr. 329 din 23 iunie 2004, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială apelul a fost admis, sentința atacată a fost schimbată în parte în sensul că SC E.C. SRL a fost obligată la plata sumei de 243 dolari S.U.A., reprezentând contravaloare lipsă folosință spațiu în perioada 24 martie, 31 martie 2000 și la 426,02 dolari S.U.A., majorări de întârziere aferente acestui debit pentru perioada 24 martie 2000, 30 aprilie 2004, către reclamantă și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
Instanța de apel a analizat criticile aduse sentinței și a reținut că în mod corect instanța de fond a constatat prescris dreptul la acțiune, pentru debitul restant în cuantum de 3.063 dolari S.U.A., însă în ceea ce privește suma de 243 dolari S.U.A. datorată de pârâtă cu titlu de lipsă de folosință spațiu pentru perioada 24 martie, 31 martie 2000, cererea este întemeiată în raport de data introducerii acțiunii.
împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs invocând motivele de nelegalitate, prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și a solicitat ca, în fond, după admiterea recursului să se modifice în parte decizia atacată în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune și să se admită acțiunea, astfel cum a fost formulată și precizată.
Recurenta a susținut în esență că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 16 alin. final din Decretul nr. 167/1958, constatând prescris debitul restant la care pârâta a fost obligată prin sentința civilă nr. 6109 din 6 decembrie 1999, cererile de executare silită formulate operând ca o întrerupere a termenului de prescripție.
De asemenea, recurenta apreciază că instanța nu și-a exercitat rolul activ, în ceea ce privește completarea probatoriului în cauză, conducând astfel la o interpretare eronată ce a avut ca și consecință sancționarea ei pentru pasivitatea de care a dat dovadă, în recuperarea sumelor restante.
Recursul nu este fondat.
Analizând probatoriul administrat în cauză, în mod corect instanța de fond a apreciat ca fiind prescris dreptul material la acțiune, în ceea ce privește debitul restant la care pârâta a fost obligată prin sentința civilă nr. 6109 din 6 decembrie 1999, în valoare de 3.063 dolari S.U.A.
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamanta a formulat o primă cerere de executare, prin poprire, a sentinței civile nr. 10286 din 8 septembrie 2003, în anul 2000, care, însă, a fost suspendat după cum însăși recurenta a susținut, dar nu a depus dovezi din care să rezulte că a cerut repunerea pe rol a acestuia și care a fost finalitatea executării.
Potrivit dispozițiilor art. 16 lit. c) din Decretul 167/1958, prescripția se întrerupe printr-un act începător de executare, însă, prin alin. final se stipulează că prescripțianu este întreruptă dacă cererea de executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat.
Chiar dacă recurenta a mai formulat o nouă cerere de punere în executare a sentinței menționate, în noiembrie 2002 poprirea nu s-a înfăptuit întrucât pârâta nu avea deschise conturi la terțul poprit indicat de reclamantă.
Astfel, în mod corect instanțele, atât cea de fond cât și cea de apel au constatat că prima cerere de executare s-a perimat, iar a doua s-a respins, astfel că în cauză erau incidente dispozițiile art. 16 alin. final din Decretul 167/1958 din economia cărora rezultă că prescripția nu a fost întreruptă.
Față de susținerea recurentei că instanța de apel nu și-a exercitat rolul activ în completarea probatoriului, Curtea reține că acest motiv nu este fondat, în condițiile în care reclamanta nu a respectat principiul de drept ce obligă orice petent să-și probeze susținerile în apărarea drepturilor pretinse.
în consecință, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat, motivele de nelegalitate invocate de recurentă neîncadrându-se în motivele expres, prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4426/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4440/2004. Comercial → |
|---|
