ICCJ. Decizia nr. 4591/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4591/2004
Dosar nr. 9258/2004
Şedinţa publică din 11 noiembrie 2004
Asupra recursului de faţă:
Examinând actele şi lucrările constată:
Prin acţiunea formulată la 11 septembrie 2003, reclamanta SC I.T.T. SRL Sfântu Gheorghe, a chemat în judecată pârâta R.A., sucursala Sinaia, solicitând obligarea acesteia la plata sumelor de 25.000.000 lei, respectiv 30.000.000 lei despăgubiri civile aferente anilor 1999, 2000, pentru nerespectarea clauzei înscrisă în actul adiţional nr. 2 din 28 decembrie 1993 la contractul nr. 141 din 24 octombrie 1990, conform căreia după încetarea contractului, pe o perioadă de 5 ani, relaţiile contractuale cu parteneri atraşi de reclamantă se vor desfăşura prin intermediul acesteia iar, în caz contrar, pârâta va datora 15% din cifra de afaceri.
Ulterior, reclamanta şi-a majorat pretenţiile la 206.344.792 lei, conform raportului de expertiză efectuat în cauză.
Pârâta, în apărare, a invocat mai multe excepţii, respectiv excepţia inadmisibilităţii acţiunii, deoarece nu s-a realizat procedura prealabilă a concilierii directe şi excepţia prescrierii dreptului la acţiune, pentru despăgubirile aferente anului 1999.
Tribunalul Prahova prin sentinţa civilă nr. 625 din 30 martie 2004 a respins excepţiile şi pe fond, a admis acţiunea precizată.
A reţinut că, procedura prealabilă a fost realizată, conform procesului verbal din 5 august 2002, fiind astfel respectate dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ.
În privinţa prescrierii dreptului la acţiune pentru despăgubirile aferente anului 1999, a reţinut că nici această excepţie nu este întemeiată, având în vedere că prin actul adiţional nr. 3/1993 s-a prevăzut ca după încetarea contractului, pe o perioadă de 5 ani, relaţiile contractuale cu parteneri atraşi de reclamantă se vor desfăşura doar prin intermediul acestuia, iar în cazul nerespectării acestei obligaţii se va datora de pârâtă un comision de 15% din cifra de afaceri, clauză confirmată şi prin Convenţia protocol din 16 decembrie 1995, astfel că acţiunea înregistrată la data de 26 septembrie 2002, se înscrie în termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, pentru anul 1999.
Referitor la fondul litigiului, instanţa a dat eficienţă clauzei contractuale, iar în privinţa cuantumului despăgubirilor a avut în vedere expertiza V.G., efectuată în cauză.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta reiterând excepţiile şi a susţinut sub acest aspect, că nu s-au respectat întocmai dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., iar în privinţa prescripţiei, termenul a început să curgă de la data la care s-au încheiat contractele cu partenerii atraşi de reclamantă.
A mai invocat că nu sunt îndeplinite nici condiţiile art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., în sensul că lipseşte obiectul cererii iar pe fond, cererea se întemeiază pe un contract şi act adiţional care au încetat prin acordul părţilor, respectiv Convenţia din 16 decembrie 1995.
Prin Decizia civilă nr. 441 din 10 iunie 2004 a Curţii de Apel Piteşti, s-a respins apelul ca nefondat.
S-a motivat că reclamanta a făcut dovada cu înscrisurile aflate la dosar că a încercat concilierea directă, încât instanţa de fond a respins, în mod justificat, această excepţie.
De asemenea, aşa cum a susţinut şi intimata reclamantă, prin întâmpinare şi a reţinut şi instanţa, momentul începerii prescripţiei este acela al reflectării cifrei de afaceri în bilanţul contabil anual şi nu cel al datei la care s-au încheiat contractele, încât promovarea acţiunii la data de 25 septembrie 2002, pentru comisionul aferent anului 1999, se încadrează în termenul general de 3 ani.
Pe fond, Convenţia din 16 decembrie 1995, confirmă valabilitatea actului adiţional nr. 2/1993, cu privire la plata comisionului şi după data de 31 decembrie 1995, obiectul acţiunii fiind astfel determinat şi dovedit cu expertiza contabilă, efectuată în cauză.
Pârâta a formulat recurs, criticând soluţiile celor două instanţe, deoarece au fost date cu încălcarea legii şi sunt netemeinice.
Prin primul motiv de recurs a arătat că în opinia sa nu s-a realizat procedura prealabilă de conciliere, prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., instanţele punând temei pe actele invocate de către reclamantă fără a observa caracterul formal al acestora şi modul cum au fost întocmite, fiind încălcată o normă imperativă care stabileşte un conţinut al concilierii şi un termen de 15 zile de la primirea actelor nerespectate.
Prin al doilea motiv de recurs, privitor la excepţia prescripţiei extinctive consideră că, de asemenea, instanţele au aplicat greşit legea, deoarece analiza prescripţiei dreptului material la acţiune trebuia făcută având în vedere natura juridică a raporturilor obligaţionale existente între părţi şi care sunt de comision, iar în această situaţie momentul începerii termenului de prescripţie este cel al intermedierii relaţiilor comerciale de prestare a serviciilor de turism, situate la nivelul anului 1999.
Prin al treilea motiv de recurs se critică modul cum instanţele au soluţionat cauza pe fond.
Astfel reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe prevederile unei convenţii care a încetat prin voinţa părţilor şi anume, contractul de prestări servicii pentru activitatea de turism, încheiat la 23 decembrie 1990 şi înregistrat la 23 decembrie 1990 a încetat prin efectul Convenţiei, încheiată între părţi la 16 decembrie 1995, încât, numai printr-o interpretare denaturată a voinţei părţilor, s-a ajuns la o altă concluzie.
Nu sunt îndeplinite în cauză nici dispoziţiile art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., lipsind obiectul cererii deoarece obiectul cererii nu poate fi determinat pe baza Convenţiei (Protocol) din 16 decembrie 1997 deoarece, aceasta nu conţine nici un criteriu de determinare a cuantumului comisionului pe care prezumtiv l-ar datora, iar potrivit art. 948 pct. 3, raportat la art. 964 C. civ., clauza stipulată este nulă absolut deoarece nu îndeplineşte condiţiile imperative impuse de cele două articole.
Totodată, instanţele nu au ţinut cont de apărarea potrivit căreia reclamanta nu a respectat prevederile Convenţiei (Protocol) din 16 decembrie 1995, nefăcând dovada indicării anuale a partenerilor atraşi de ea, nu au avut loc negocieri care să se finalizeze în forma unui contract, comisionul ce urma să se plătească tour – operatorului, nu a fost determinat niciodată şi nu s-au încheiat contracte de comision pentru fiecare relaţie contractuală în parte.
În cauză, nu s-a făcut nici o probă cu privire la partenerii atraşi de către reclamantă, iar cererea pentru dispunerea unei expertize contabile a urmărit tocmai suplinirea lipsei dovezilor, contrar art. 201 C. proc. civ. şi art. 46 C. com.
În drept şi-a întemeiat recursul pe art. 304 pct. 9 şi 299 – 316 C. proc. civ.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se găseşte fondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Referitor la excepţia lipsei procedurii prealabile a concilierii, este adevărat că, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluţionarea acestuia prin concilierea directă cu cealaltă parte, conform art. 7201 C. proc. civ., text care consacră modalitatea scrisă şi forma directă a concilierii.
Legea conţine precizări şi cu privire la data convocării care, potrivit art. 7201 alin. (3) C. proc. civ., nu se poate fixa mai devreme de 15 zile de la data primirii actelor comunicate.
Revenind la speţă, se constată că scopul urmărit de legiuitor, a fost atins, iar în cauză au fost îndeplinite cerinţele minime ale art. 7201 C. proc. civ., atât timp cât, aşa cum au reţinut şi instanţele, ca urmare a convocării efectuată de către reclamantă prin adresa nr. 317 din 28 iunie 2002, părţile s-au întâlnit efectiv la 5 august 2002, deci după 15 zile de la convocare şi au încheiat un proces verbal prin care, pârâta şi-a exprimat neechivoc refuzul în legătură cu pretenţiile reclamantei precizate prin convocarea la conciliere cât şi de a prezenta documentele, care erau în posesia acesteia şi care constituiau bază de calcul potrivit convenţiei acestora.
Aşa fiind, în mod legal instanţele au respins excepţia prematurităţii (inadmisibilităţii) acţiunii.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente anului 1999, analiza urmează a fi făcută având în vedere natura juridică a raporturilor obligaţionale dintre părţi.
Astfel, la data de 23 decembrie 1990 între SC F. SA Sfântu Gheorghe (antecesoarea pârâtei) şi SC I.B.C. SRL Bucureşti (antecesoarea reclamantei) s-a încheiat contractul de prestări de servicii pentru activitatea de turism nr. 141/1990, ce avea ca obiect asigurarea de către prestator şi utilizarea de către beneficiar a condiţiilor de cazare, masă, tratament şi servicii în cadrul Complexului Hotelier B. din Covasna.
La data de 28 decembrie 1993, prin Actul adiţional (28 decembrie 1993) sau inclus alte clauze în sensul că.
2.1. „după încheierea contractului de charter, încă o perioadă de 5 ani SC F. SA sau succesorul de drept, în calitate de proprietar al Hotelului B. vor desfăşura activitatea cu parteneri atraşi de I.T.T., indicaţi anual prin adresă, doar prin intermediul acestei societăţi ca tour-operator, în baza unor contracte de comision cu I.T.T. SRL.
2.2. În cazul în care SC F. SA sau succesorul de drept proprietar al Hotelului B. va intra în relaţii directe cu partenerii notificaţi prin anexa de către I.T.T. SRL, îi datorează acesteia un comision de 15% din cifra de afaceri realizată cu turiştii români şi de 15% din cifra de afaceri realizată cu partenerii ce trimit turiştii străini, inclusiv dacă este vorba de tour-operatori sau agenţii de turism persoane juridice străine sau de societăţi ce derivă din partenerii nominalizaţi de I.T.T. SRL sau care au administratori sau directori din cadrul firmelor atrase şi cultivate relaţiile de afaceri de I.I.T. SRL.
La 15 decembrie 1995 prin Convenţia (Protocol), încheiată între SC I.T.T. SRL şi SC F., părţi în contractul nr. 141/1990 s-a stabilit că încetează de comun acord contractul nr. 141/1990, toate celelalte înţelegeri fiind lipsite de orice efecte juridice, iar după 31 decembrie 1995, pe o durată de 5 ani, contractele cu partenerii atraşi de I.T.T. SRL, pe durata contractului de prestări de servicii nominalizaţi prin listele anexă la contract, vor fi încheiate în baza negocierilor comune purtate de SC F. Covasna şi SC I.T.T., pe de o parte şi societăţile beneficiare, pe de altă parte. Comisionul ce se va acorda tour – operatorului va fi determinant pentru fiecare relaţie contractuală în parte.
Observând modul cum s-au derulat relaţiile contractuale, rezultă că prin actul adiţional din 28 decembrie 1993, contractul nr. 141/1990 a suferit modificări, includerea clauzei de la pct. 2.2 sus-arătată fiind de această dată de natura contractului de comision ca şi cele din Convenţia (Protocol) din 15 decembrie 1993 şi, nicidecum, nu pot fi interpretate ca o clauză penală în cuprinsul unui contract de prestări de servicii.
Aşa fiind, instanţele trebuiau să aplice regulile generale ce guvernează contractul de comision, caz în care data de la care începe să curgă termenul de prescripţie este data de la care s-au încheiat contractele, în speţă, cu partenerii atraşi iniţial de către reclamanta şi pe care pârâta le-a încheiat direct şi nu de la sfârşitul anului 1999, cu atât mai mult cu cât potrivit Convenţiei (Protocol) comisionul ce se va acorda tour - operatorului (SC I.T.T. SRL) urma să fie determinat pentru fiecare relaţie contractuală în parte şi nu în raport de cifra de afaceri anuală.
Reclamanta avea posibilitatea şi trebuia deci să depună diligenţe de a cunoaşte dacă societăţile menţionate în anexa la actul adiţional nr. 2/1993 menţinută apoi, prin Convenţia (Protocol) din 16 decembrie 1995, au intrat în relaţii contractuale directe cu pârâta şi, totodată, datele la care s-au încheiat convenţiile având ca obiect prestaţii de servicii hoteliere în cadrul Complexului B.
De altfel, această interpretare a convenţiei părţilor a fost dată deja într-un alt litigiu dintre părţi pentru o altă perioadă (1997) statuându-se în mod irevocabil asupra naturii izvorului obligaţiilor părţilor, care sunt de comision (Decizia civilă nr. 915/R/2002 a Curţii de Apel Braşov) şi în raport cu care rezultă că acţiunea a fost introdusă peste termenul de prescripţie în privinţa comisionului aferent anului 1999.
Aşa fiind, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune raportat la art. 1, art. 3 şi art. 7, din Decretul nr. 167/1958 este întemeiată şi trebuia admisă şi nu respinsă cum, nelegal, s-au pronunţat instanţele, iar motivul de recurs este fondat.
Cât priveşte restul motivelor de recurs, ele sunt nefondate, deoarece s-a arătat deja că prin Convenţia (Protocol) s-a prevăzut continuarea relaţiilor comerciale dintre părţi, de tipul contractului de comision, aşa cum a fost ele stabilite şi prin contractul de prestări de servicii iniţial, iar obiectul acţiunii priveşte chiar plata acestui comision care, în lipsa unor negocieri directe (care nu s-au realizat din culpa recurentei pârâte) a fost pretins în limită de 15%, potrivit uzanţei părţilor.
Nu se poate susţine deci nulitatea clauzei pentru că nu s-a prestabilit comisionul şi nici că cererea reclamantei nu are obiect în sensul, prevăzut de art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., iar cuantumul a fost stabilit pe baza expertizei contabile în raport de acest coeficient, neîncălcându-se prin aceasta nici o regulă în materie de probatorii.
Aşa fiind în baza art. 312 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., se va admite recursul şi se va modifica Decizia recurată, se va admite apelul şi se va schimba sentinţa instanţei de fond în sensul că se va admite în parte acţiunea, iar pârâta va fi obligată la plata sumei de 75.237.010 lei comision aferent anului 2000, constatându-se prescris dreptul la acţiune pentru pretenţiile aferente anului 1999 şi la 7.247.000 lei, către reclamantă cheltuieli de judecată.
În baza art. 274 C. proc. civ., intimata reclamantă va fi obligată către recurenta - pârâtă la 6.846.932 lei cheltuieli de judecată, iar în baza art. 276 C. proc. civ., compensând parţial obligaţiile de plată pârâta va fi obligată la 300.068 lei, cu acest titlu către reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta R.A., sucursala Sinaia, împotriva deciziei nr. 441 din 10 iunie 2004, a Curţii de apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, modifică Decizia atacată în sensul că admite apelul formulat de pârâta R.A. sucursala Sinaia, împotriva sentinţei civile nr. 625 din 30 martie 2004, pronunţată de Tribunalul Prahova. Schimbă sentinţa în sensul că admite în parte acţiunea formulată de reclamanta SC I.T.T. SRL, împotriva pârâtei R.A. sucursala Sinaia, pe care o obligă la plata sumei de 75.237.010 lei, cu titlu de despăgubiri civile aferente anului 2000, constatând prescris dreptul la acţiune pentru pretenţiile aferente anului 1999 şi la 7.247.000 lei, cheltuieli de judecată. Obligă intimata reclamantă către recurenta pârâtă la 6.846.932 lei cheltuieli de judecată în apel şi recurs. Compensează parţial obligaţiile privind cheltuielile de judecată şi obligă pârâta la 300.068 lei cu acest titlu.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4595/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4543/2004. Comercial → |
|---|
