ICCJ. Decizia nr. 4855/2004. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiunea completată, reclamanta SC M. SRL Botoșani a chemat-o în judecată pe pârâta SC S.I. SRL Buzău, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată la plata sumei de 301.850.057 lei, reprezentând penalități de întârziere contractuale.
Printr-o acțiune separată, pârâta, la rândul său, a chemat-o în judecată pe reclamantă, solicitând a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 20 iulie 2002, cele două cauze conexându-se.
Prin sentința nr. 204 din 3 martie 2004, Tribunalul Buzău, secția comercială și de contencios administrativ, a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă SC M. SRL și a obligat-o pe pârâta-reclamantă SC S.I. SRL la plata sumei de 15.000.000 lei reprezentând dobânzi legale.
Totodată, tribunalul a admis cererea conexă formulată de pârâta-reclamantă și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 30 iulie 2002 și a respins capătul de cerere privind restituirea cauțiunii.
Au fost compensate cheltuielile de judecată până la concurența sumei de 7.387.110 lei, fiind obligată reclamanta-pârâtă SC M. SRL la 19.044.390 lei cheltuieli de judecată către pârâta-reclamantă SC S.I. SRL.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că în contractul de vânzare-cumpărare s-au stipulat penalități de întârziere în cuantum de 2% pe zi de întârziere, dar contractului îi lipsesc elemente esențiale pentru validitate, respectiv consimțământul și cauza licită, iar în convenție s-a înscris o clauză penală excesivă, abuzivă și imorală, procentul penalităților fiind de 720% pe an, față de 24% pe an, cât reprezintă dobânda legală de referință a B.N.R.
Prin urmare, a considerat instanța, se impune admiterea cererii pârâtei-reclamante și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, dar, deoarece relațiile comerciale dintre părți s-au derulat ca în cazul convenției urmate de acceptare, a dispus admiterea în parte a acțiunii principale și obligarea pârâtei-reclamante la plata sumei de 15.000.000 lei, reprezentând dobânda legală, calculată potrivit O.G. nr. 9/2000, sumă cu care pârâta a fost de acord.
Prin decizia nr. 469 din 17 iunie 2004, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței mai sus menționate și a obligat-o pe reclamantă la 5.000.000 lei cheltuieli de judecată, către intimată.
în motivarea acestei hotărâri, instanța de apel a reținut, în esență, că soluția pronunțată de instanța de fond este corectă, deoarece din probele administrate rezultă, pe de-o parte, semnarea contractului de o altă persoană, care nu avea calitatea de reprezentant (administrator) al societății pârâte și, pe de altă parte, înscrierea în contract a unei penalități de 2% pe zi de întârziere, încalcă prevederile art. 5 C. civ., în sensul că, prin convenții, nu se poate deroga de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri, precum și dispozițiile Legii nr. 193/2000, modificată prin Legea nr. 65/2002, care interzice comercianților stipularea în contracte a unor clauze abuzive.
Ca atare, a concluzionat că în mod întemeiat prima instanță a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare și, tot întemeiat, a fost respinsă și cererea apelantei-reclamante de restituire a cauțiunii, aceasta fiind depusă în altă cauză.
împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamanta SC M. SRL Botoșani, întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului său și obligarea pârâtei SC S.I. SRL Buzău la plata penalităților contractuale în sumă de 301.850.057 lei și a tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea litigiului dintre părți.
Recurenta, în esență, formulează critici privind greșita admitere a cererii conexe, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți, susținând că asociatul care a semnat contractul a reprezentat legal societatea, în baza unui mandat tacit de reprezentare acordat de administratorul societății, condiții în care contractul nu poate fi considerat nul absolut și nici măcar nul relativ.
Mai mult, contractul a fost confirmat și prin executare, fiind executate prestațiile fără nici un fel de obiecții.
Pornind de la susținerea că părțile au încheiat un contract legal și perfect valabil, recurenta exprimă critici și în ceea ce privește aprecierea greșită a clauzei penale înscrise în contract, ca fiind excesivă și împovărătoare pentru beneficiarul mărfii, deoarece prin stipularea acestei clauze nu au fost încălcate prevederile art. 5 C. civ., cum eronat s-a reținut, nu s-a derogat de la legile ce interesează ordinea publică și bunele moravuri, iar, pe de altă parte, părțile sunt libere să stabilească în convenția lor rata dobânzii pentru întârzierea la plată a unei obligații bănești, penalitatea de 2% pe zi prevăzută în contract fiind legală și chiar uzuală, impunându-se a fi avute în vedere dispozițiile art. 969 C. civ. și nu ale Legii nr. 193/2000, modificată prin Legea nr. 65/2002, care nici nu este incidentă în cauză, atât timp cât nu se aplică între societăți comerciale, ci între acestea și persoanele fizice.
Recursul este fondat, potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare. Astfel:
Cu privire la criticile formulate în legătură cu admiterea cererii conexe, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului.
Criticile sunt întemeiate, întrucât acest prim motiv invocat vizează un motiv de nulitate relativă. Dovadă că este așa, contractul s-a executat, nulitatea a fost acoperită, valabilitatea contractului fiind recunoscută de societate prin reprezentanții săi.
Pe de altă parte, pârâta nu-și poate invoca propria culpă de a fi delegat prerogativa încheierii actelor juridice în numele și pe seama persoanei juridice, cu atât mai mult cu cât prin statut se admite că dreptul de reprezentare poate fi transmis temporar.
Transmiterea dreptului de reprezentare, fie și tacit (persoana a semnat și deținea și ștampila societății) nu poate să-i prejudicieze pe contractanții de bună credință, iar dacă se constată că administratorul și-a substituit altă persoană, răspunde solidar cu aceasta față de societate.
Totodată, trebuie avut în vedere că respectivul contract a fost executat, plățile s-au efectuat, (dar cu întârziere), iar până la momentul când s-a declanșat acțiunea pentru penalități, nu s-a pus nici o problemă în legătură cu valabilitatea contractului.
Prin urmare, s-a reținut greșit de către instanța de fond și instanța de apel existența clauzei ilicite.
Nici lipsa consimțământului invocată de pârâtă nu poate fi primită ca o critică fondată, întrucât s-a acceptat fără rezerve executarea contractului, iar la încheierea actului și apoi pe parcursul executării convenției, pârâta nu a lăsat loc de îndoială cu privire la însușirea clauzelor inserate în contract.
Se reține, ca atare, că respectivul contract a fost valabil încheiat, încă o dovadă în plus fiind și aceea că în cererea ce a format obiectul dosarului, pârâta nu a invocat nici măcar în apărare motivul legat de valabilitatea contractului, pentru ca, apoi, în recurs, să invoce pentru prima dată acest motiv, peste care, instanța a trecut, apreciind că pârâta a cerut constatarea nulității absolute, cererea fiind introdusă ulterior, respectiv după casarea cu trimitere, până la rejudecarea în fond.
în rejudecare, instanța de fond a pronunțat o soluție greșită, pentru că, constatând nulitatea absolută a contractului, nu mai putea discuta clauza penală.
Totuși, instanța a analizat clauza penală, dar prin prisma "judecății" expertului, care trebuia să se limiteze la obiectivul stabilit de instanță, constând în stabilirea cuantumului penalităților.
Cu aceste considerente se răspunde și celui de-al doilea motiv de recurs, vizând criticile privind greșitele aprecieri asupra clauzei penale.
Prin urmare, se reține că nu ne aflăm în prezența unei clauze abuzive, părțile având dreptul să stabilească de comun acord cuantumul penalităților ce urmează a fi suportate pentru întârzierea la plată a obligației bănești și, deci, nu era în discuție o chestiune de probă, ci doar de întindere (cuantum) a penalităților datorate.
Instanța a acordat dobândă, deși nimeni nu a cerut-o și dacă nu considera că se datorează penalități, trebuia să le respingă și nu să modifice obiectul cererii introduse de reclamantă.
Referitor la dispozițiile Legii nr. 193/2000, modificată prin Legea nr. 65/2002, invocate de pârâtă, se reține că nu sunt aplicabile în cauză, contrar celor reținute de instanța de apel. Astfel, de principiu, instanța ar putea să constate că există clauze care ar putea altera echilibrul într-o convenție, dar această problemă nu se pune în cazul în speță.
în consecință, având în vedere că motivele exprimate în recurs sunt întemeiate, în conformitate cu cele mai sus arătate, se va admite recursul declarat de reclamantă, împotriva deciziei curții de apel, care va fi modificată în tot, în sensul că se va admite acțiunea precizată formulată de reclamantă și va fi obligată pârâta, la plata către aceasta, a sumei de 301.850.057 lei penalități de întârziere în decontare și 67.000.000 lei cheltuieli de judecată, în toate instanțele.
Totodată, s-a respins cererea conexă formulată de pârâtă împotriva reclamantei, ca nefondată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4860/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4758/2004. Comercial → |
|---|
