ICCJ. Decizia nr. 4998/2004. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 4972 din 5 aprilie 2002, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, s-a admis cererea restrânsă formulată de creditoarea SC B.P. SRL împotriva debitoarei SC S. SA, care a fost somată ca în termen de 20 zile de la comunicare să plătească creditoarei suma de 7.717.588.527 lei, din care 4.551.293.707 lei debit restant și 3.166.295.820 lei penalități de întârziere în plată calculate până la 25 martie 2002.
Totodată prin aceeași sentință s-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că SC B.P. SRL a făcut dovada unei creanțe certe, lichide și exigibile împotriva debitoarei, rezultată din neexecutarea unor obligații de plată asumate printr-un contract de prestări servicii, situație în care în cauză au devenit incidente dispozițiile art. 1 și 6 din O.G. nr. 5/2001.
Acțiunea în anulare formulată de pârâta SC S. SA Călărași împotriva sus-menționatei sentințe a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin sentința nr. 12775 din 23 octombrie 2002 a Tribunalului București, secția comercială.
împotriva hotărârilor mai sus-menționate, precum și împotriva încheierii de investire cu formulă executorie, a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, susținând că hotărârile atacate au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond și totodată că acestea sunt și vădit netemeinice.
în dezvoltarea motivelor din recursul în anulare, se susține în esență că, pricina a fost soluționată cu încălcarea competenței teritoriale, care în speță era exclusivă, deoarece pârâta are sediul în orașul Călărași și ca atare, și având în vedere dispozițiile art. 7 C. proc. civ., competența de soluționare a litigiului, atât în ceea ce privește somația de plată, cât și acțiunea în anulare, revenea Tribunalului Călărași și nu Tribunalului București și cum debitoarea nu a fost citată în fața primei instanțe, aceasta a fost lipsită de posibilitatea de a invoca excepția necompetenței materiale.
De asemenea, se mai susține, că înscrisurile doveditoare ale cererii au fost depuse de reclamantă la primul termen de judecată, astfel că cererea inițială nu îndeplinea cerințele imperative prevăzute de art. 112 și art. 7203C. proc. civ. și art. 3 din O.G. nr. 5/2001, ceea ce constituia un fine de neprimire a cererii introductive și atrăgea obligatoriu efectuarea procedurii prevăzute de art. 114 C. proc. civ., astfel că cererea introdusă de reclamantă la 7 martie 2002, neînsoțită de nici un act doveditor, nu îndeplinea cerințele art. 4 din O.G. nr. 5/2001, aceasta în afara faptului că înscrisurile depuse ulterior de către reclamantă, nu îndeplineau cerințele la care se referă dispozițiile art. 112 pct. 5 și art. 114 C. proc. civ., întrucât nu au fost certificate ca fiind conforme cu originalul.
Printr-un alt motiv se susține, că de altfel, cererea reclamantei este și inadmisibilă, deoarece, prin sentința nr. 311/2000, împotriva acesteia s-a deschis procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995, și ca atare în conformitate cu dispozițiile art. 35, raportat la art. 36 din legea precizată, toate acțiunile judiciare sau extrajudiciare, îndreptate împotriva debitoarei, pentru realizarea creanțelor au fost suspendate de drept, urmând ca eventual termenele de prescripție să înceapă să curgă după 30 zile de la data încheierii procedurii.
Drept urmare, față de prevederile legale menționate, reclamanta era datoare să urmeze, pentru realizarea creanței sale, calea prevăzută de legea specială, respectiv să înscrie creanța sa în tabelul creditorilor și să participe la efectuarea procedurii speciale la care s-a făcut referire anterior și aceasta cu atât mai mult cu cât creditoarea cunoștea situația reală a debitoarei și anume că se afla în lichidare din moment ce contractul de prestări servicii nr. 184 din 17 august 2000, a fost încheiat cu lichidatorul judiciar al acesteia, SC R.V.A. SA.
Se mai susține, că acțiunea era contrar celor reținute de instanță, inadmisibilă și în raport de încheierea pronunțată de Tribunalul Călărași, la 6 martie 2001 prin care a fost admisă cererea formulată de instituția publică implicată, A.P.A.P.S., și de Ministerul Finanțelor Publice și s-a dispus suspendarea procedurii falimentului, în temeiul art. III din O.G. nr. 38/2001 și prevederilor H.G. nr. 225/2001, și ca urmare, debitoarea a fost supusă procedurii speciale de supraveghere financiară care durează pe toată perioada programului de restructurare și redresare financiară, dar nu mai mult de 3 ani, urmând ca la sfârșitul acestei proceduri speciale, fie să se reia procedura falimentului fie să se pronunțe închiderea procedurii. în această situație, potrivit dispozițiilor speciale în materie enunțate mai sus (art. 3 din H.G. nr. 225/2001) debitoarea se afla în continuare în situația prevăzută de art. 35 și art. 36 din Legea nr. 64/1995 sau altfel spus toate acțiunile judiciare sau extrajudiciare, deci inclusiv cererea de față întemeiată pe dispozițiile O.G. nr. 5/2001 aprobată prin Legea nr. 205/2002, îndreptate în contra debitoarei erau suspendate de drept, și ca atare în acest context, greșit instanțele au admis și respectiv menținut soluția de admitere a cererii formulată de reclamantă și au somat debitoarea să plătească creditoarei suma de 7.717.588.527 lei din moment ce în condițiile arătate, cererea era inadmisibilă în raport cu dispozițiile legale speciale invocate.
De asemenea, se mai susține că soluția de admitere a cererii dată de instanța de fond este nelegală și sub aspectul că aceasta a fost pronunțată prin sentință (nr. 4972 din 5 aprilie 2002) ceea ce constituie o încălcare a dispozițiilor art. 6 din O.G. nr. 5/2001, care prevăd că în cazul în care judecătorul constată în urma examinării dovezilor existente la dosar că pretențiile creditorului sunt justificate, emite o ordonanță (și nu o sentință), astfel că prin ignorarea dispozițiilor legale precizate s-a ajuns în situația ca litigiul să fie soluționat prin două sentințe și nu printr-o ordonanță și respectiv sentința, așa cum era legal, situație care atrage și nulitatea investirii cu formulă executorie a sentinței, deoarece, potrivit art. 2 alin. 9 din O.G. nr. 5/2001, numai ordonanța poate fi investită și constituie titlu executoriu.
Se mai susține, că atâta timp cât debitoarea nu a recunoscut expres datoria, iar din corespondența purtată între părți rezultă că aceasta a achitat o parte din suma datorată și s-a angajat să plătească în continuare, cu toate dificultățile financiare prin care trece, greșit a fost admisă cererea și aceasta a fost somată să plătească suma de 7.950.871.979 lei, întrucât în acest context există o incertitudine a existenței și întinderii creanței, aceasta în afara faptului că pentru valorificarea pretențiilor referitoare la penalitățile de întârziere în plată, care au fost stabilite convențional, era obligatorie obținerea unui titlu legal prin parcurgerea procedurii de drept comun, și ca atare, în cauză nu erau aplicabile nici cu privire la acest capăt de cerere dispozițiile O.G. nr. 5/2001, privind somația de plată.
Pe de altă parte, se mai susține că, din moment ce din procesul verbal de eșalonare a datoriei rezultă că debitoarea SC S. SA Călărași și-a onorat obligațiile de plată pentru perioada august 2001 - ianuarie 2002, prin decontarea facturilor nr. 9458153 din 14 mai 2002 și nr. 9458154 din 14 mai 2002, înseamnă că numai printr-o gravă eroare de apreciere a probelor de la dosar, instanța de control judiciar a menținut sentința deoarece actele menționate atestau nu numai că debitoarea a achitat sumele datorate cu titlu de contravaloare a serviciilor prestate, pe perioada dedusă judecății, ci și pe cele datorate pe perioada ulterioară până la rezilierea contractului. în această situație demersurile reclamantei, care a ascuns cu rea credință primei instanțe încheierea procesului verbal de eșalonare a datoriei de la data de 23 martie 2002 (mai înainte de pronunțarea sentinței) o situează pe aceasta în sfera abuzului de drept (art. 723 C. proc. civ.) și demonstrează totodată că, prin promovarea acțiunii a urmărit în fapt îmbogățirea fără justă cauză în dauna debitoarei SC S. SA.
în consecință se solicită admiterea recursului în anulare pentru și în sensul motivelor scrise depuse la dosar.
Recursul nu este fondat.
Cu privire la criticile referitoare la lipsa competenței teritoriale a Tribunalului București de a judeca cererea în primă instanță, invocată în legătură cu faptul că debitoarea SC S. SA are sediul în municipiul Călărași, deci pe raza de activitate a Tribunalului Călărași, se constată că acestea nu sunt întemeiate, deoarece în speță nu este vorba de o competență teritorială exclusivă, care să atragă nulitatea hotărârii, ci de o competență teritorială alternativă reglementată de dispozițiile art. 10 pct. 4 C. proc. civ., care statuează că în afară de instanța domiciliului pârâtei, în cererile referitoare la obligații comerciale, este deopotrivă competentă să soluționeze pricina și instanța locului unde obligația a luat naștere sau aceea a locului plății.
Or, în cauză, contractul a fost încheiat în municipiul București și tot în această localitate se efectuau și plățile privind contravaloarea prestațiilor datorate intimatei reclamante, și ca atare și având în vedere textul legal precitat se constată că Tribunalul București era competent să soluționeze pricina în primă instanță, astfel că față de cele reținute cu privire la acest aspect, nu pot fi primite susținerile din recursul în anulare, prin care s-a invocat excepția necompetenței teritoriale a instanței, care a soluționat litigiul în primă instanță.
Pe fondul recursului, se constată că prin procesul verbal de eșalonare a datoriilor încheiat între reprezentanții părților aflate în litigiu la data de 28 martie 2002, pârâta SC S. SA a recunoscut că datorează reclamantei SC B.P. SRL București, pentru serviciile prestate suma de 4.669.107.229 lei, pentru perioada anterioară încheierii actului, obligându-se să achite eșalonat, la datele menționate întreaga datorie.
Or, chiar dacă acest proces verbal nu a fost depus la fond, aceasta nu înseamnă că hotărârea primei instanțe ar fi lovită de nulitate, pentru că s-a bazat pe un probatoriu nul, deoarece așa cum rezultă din actele dosarului pârâta recunoscuse și anterior (urmare a notificării transmise prin executorul judecătoresc) prin adresele nr. 448 din 21 decembrie 2001 și din 14 ianuarie 2002 existența debitului, obligându-se ca în perioada următoare să facă plăți în sumă de cca. 125 mii lei și respectiv 500.000.000 lei.
Ca atare, aceste situații unite și cu celelalte dovezi existente la dosar, justifică reținerile primei instanțe, în sensul că în speță este vorba de o creanță certă, lichidă și exigibilă, și ca atare că aceasta poate fi valorificată în baza dispozițiilor speciale ale art. 1 și 6 din O.G. nr. 5/2001.
în ce privește critica privind inadmisibilitatea acțiunii fundamentată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 64/1995, se constată că într-adevăr potrivit acestui text legal "la data deschiderii procedurii prevăzută de acest act normativ, se suspendă toate acțiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale.
Or, chiar dacă contractul de prestări servicii a fost încheiat cu SC R.V.A. SA, în calitate de beneficiar al prestațiilor ceea ce astfel spus înseamnă că pârâta SC S. SA se afla la acea dată (17 august 2000) în procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995, această împrejurare nu conducea în mod necesar la concluzia că introducerea cererii la data de 7 martie 2002, ar fi inadmisibilă, din moment ce chiar prin recursul în anulare se precizează că prin încheierea din 6 martie 2001, deci anterior sesizării instanței cu somație de plată, Tribunalul Călărași a dispus suspendarea procedurii falimentului pornită împotriva debitoarei SC S. SA Călărași.
Ca atare, din moment ce procedura falimentului era suspendată, iar instituirea procedurii speciale de supraveghere financiară a SC S. SA a fost adoptată abia începând cu 1 iulie 2002, înseamnă că la data introducerii acțiunii, 7 martie 2002, nu erau aplicabile (în continuare) dispozițiile art. 35 din Legea nr. 64/1995, așa cum se susține eronat prin recursul în anulare (privind suspendarea de drept a acțiunilor judiciare sau extrajudiciare introduse pentru recuperarea unor creanțe împotriva debitoarei) și pe cale de consecință, reclamanta putea să-și valorifice creanța, inclusiv printr-o cerere întemeiată pe dispozițiile O.G. nr. 5/2001, așa cum de altfel a și procedat.
în ce privește critica referitoare la acordarea penalităților de întârziere în plată, se constată că nici aceasta nu poate fi reținută în contextul în care, pârâta nu a produs nici o dovadă care să ateste că în realitate a achitat reclamantei sumele datorate cu titlu de contravaloare prestații la termenele stipulate în contract și ca atare cum în contract, care constituie legea părților a fost introdusă clauza penală, înseamnă că bine prima instanță a admis cererea și a somat-o pe pârâtă să plătească și penalitățile de întârziere solicitate.
De altfel, în legătură cu acest aspect, este de menționat faptul că susținerile din recursul în anulare, în sensul că pârâta ar fi achitat facturile nr. 9458153 și 9458154 din 14 februarie 2002, sunt contrazise chiar de aceasta, care precizează în acțiunea în anulare că aceste facturi nu fac obiectul litigiului.
în sfârșit, și susținerile din recursul în anulare, prin care se afirmă că, faptul că instanța de fond s-a pronunțat prin sentință (și nu prin ordonanță așa cum prevede expres O.G. nr. 5/2001) ar atrage nulitatea hotărârii, sunt, de asemenea, contrazise de dovezile existente la dosar din care rezultă, pe de o parte, că motivul invocat (și anume că în cauză trebuia emisă o ordonanță și nu o sentință) nu a constituit un impediment în calea executării silite a sentinței nr. 4972/2002, dată de Tribunalul București, iar pe de altă parte, că executarea silită a privit suma de 7.717.588.527 lei (adică inclusiv penalitățile) ceea ce demonstrează (din moment ce procesul nr. 1 din 4 decembrie 2003, de executare silită a fost semnat de reprezentanții părților fără obiecțiuni) că în realitate debitoarea nu a făcut nici o plată peste suma recunoscută ca achitată de către reclamantă și pentru care a fost emisă somația de plată, întrucât în caz contrar era îndreptățită să introducă contestație la executare, cerere care nu a fost formulată în cauză.
Așa a fost, recursul în anulare a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5088/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4539/2004. Comercial → |
|---|
