ICCJ. Decizia nr. 5774/2004. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 332/ C din 6 februarie 2004, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția comercială și contencios administrativ, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta D.E.M., domiciliată în Cluj, în contradictoriu cu SC A. SA cu sediul în Cluj Napoca, în sensul că a obligat pârâta să achite reclamantei următoarele sume de bani:
a) 700.000.000 lei cu titlu de despăgubiri reprezentând diferența de venit nerealizat de reclamantă pe perioada iunie 2000 - mai 2003,
b) 177.574.575 lei cu titlu de despăgubiri reprezentând cheltuieli ocazionate de refacerea și conservarea sănătății și cele generate de traiul zilnic al reclamantei,
c) 10.000 Euro plătibili în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând daune morale.
De asemenea, a constatat că, reclamanta a renunțat la judecată privind capătul de cerere având ca obiect plata sumei de 500 Euro în echivalent în lei cu titlu de despăgubiri periodice lunare începând cu data de 17 octombrie 2003, pe toată durata vieții reclamantei. Nu au fost acordate cheltuielile de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, așa cum rezultă din decizia penală nr. 316 pronunțată în ședința publică din 26 iunie 1997 de Curtea de Apel Cluj, secția penală, hotărâre definitivă și investită cu formulă executorie au fost admise recursurile declarate de inculpatul C.A. domiciliat în Cluj Napoca și parte civilă D.E.M. domiciliată în Cluj Napoca, în sensul că a condamnat pe inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută și pedepsită de art. 184 alin. (2) și (4) C. pen., cu aplicațiunea art. 74,art. 70 și art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), la 500.000 lei amendă și a obligat pe inculpat să-i plătească părții civile suma de 97.105.148 lei despăgubiri din care 10.000.000 lei daune morale, fiind menținute celelalte dispoziții ale hotărârilor judecătorești anterioare.
Cu această ocazie s-a stabilit că, în seara zilei de 20 ianuarie 1993, inculpatul a condus autoturismul său Dacia 1300 pe drumul național Oradea - Cluj Napoca, împrejurare în care reclamanta D.E.M. a fost victima unui accident rutier urmare căreia a suferit grave leziuni corporale (fractură acetabulară dreapta) ce au necesitat peste 60 zile îngrijiri medicale și având ca urmare o invaliditate permanentă, culpa exclusivă fiind în sarcina inculpatului.
Din conținutul deciziei nr. 226 din 23 mai 1994 și ulterior al deciziei nr. 53 din 26 mai 1997 asupra capacității de muncă dată în dosarul nr. 1383 s-a reținut că în urma producerii accidentului reclamanta a fost diagnosticată pe baza actelor medicale cu, "coxartroză dr. secundară fracturii de acetabulară operată cu material metalic. Coxartroza stg. secundară. Umăr dureros. Spondiloză cervico-dorsală. Scurtarea membr. înch. cu 3 cm. Supragreutate. HTA es." Rămânând cu o infirmitate permanentă a fost încadrată inițial de comisia de specialitate în grupa a II-a de invaliditate, iar ulterior în gradul II de invaliditate, având capacitatea de muncă diminuată cu 50 % împrejurare ce i-a permis să profeseze ca avocat însă cu mare dificultate așa cum rezultă din depoziția martorului R.F. și din actele depuse la dosar privind veniturile obținute de aceasta.
Temeiul juridic al răspunderii pârâtei în calitate de asigurător de răspundere civilă obligatorie a rezultat din contractul de asigurare cu autorul prejudiciului și derivă din dispozițiile art. 35,art. 36 alin. (2) teza ultimă și art. 44 din Decretul nr. 471/1971 republicat, iar natura juridică a răspunderii este civil delictuală. între asigurătorul de răspundere civilă obligatorie și terțul păgubit prin producerea accidentului de asigurat nu există raporturi juridice grefate pe contract de asigurare sau vreo altă înțelegere cu caracter de contract și care să pună problema răspunderii contractuale a asiguratorului. împrejurarea că temeiul juridic al răspunderii patrimoniale către terțul păgubit este în lege nu schimbă cu nimic natura răspunderii patrimoniale de drept comun, câtă vreme în materie de repararea prejudiciilor există două tipuri de răspundere: răspunderea specială contractuală și răspunderea generală extracontractuală de drept comun.
La baza răspunderii asiguratorului pârât stau cele două principii fundamentale ale răspunderii civile și anume: principiul reparării integrale a prejudiciului ce presupune că stabilirea întinderii reparației are loc având în vedere atât paguba efectiv suferită, cât și beneficiul ori câștigul nerealizat și principiul reparării în natură a prejudiciului incluzând aici și repararea prin echivalent bănesc cu toate avantajele și dezavantajele acesteia.
Este de principiu că una dintre condițiile răspunderii civile reprezintă existența unui prejudiciu în patrimoniul creditorului, prejudiciul putând fi atât de natură patrimonială cât și personal nepatrimonială. Condițiile prejudiciului sunt certitudinea și faptul că nu a fost reparat. Certitudinea prejudiciului se exprimă prin aceea că au acest caracter toate prejudiciile actuale, precum și cele viitoare și sigure.
în ceea ce privește primul capăt din cererea reclamantei acesta vizează prejudiciul încercat de aceasta prin neputința și imposibilitatea de a obține aceleași venituri din munca și activitatea prestată ca avocat înainte de producerea faptei ilicite și prejudiciabile în raport de situația sa concretă pe parcursul ultimilor trei ani înainte de introducerea prezentei acțiuni.
în regulă generală, în situația în care vătămarea sănătății ori integrității corporale a victimei are ca efect pierderea sau diminuarea capacității de muncă cu caracter permanent, persoana vătămată este îndreptățită să primească sub formă de prestații periodice sau ca o sumă globală diferența dintre pensie, ajutor social sau salariu, plătite de asigurările sociale ori angajator și veniturile lunare de care a fost lipsită ca urmare a vătămării suferite. Desigur că atunci când victima nu este încadrată în muncă stabilirea pagubei și a despăgubirii se face ținând cont de veniturile pe care le obținea desfășurând o activitate direct în interes propriu. Acest ultim reper a fost luat în considerare și de instanță la stabilirea prejudiciului și a despăgubirii pe perioada de trei ani solicitată de reclamantă. Și este așa deoarece reclamanta desfășura înainte de accident o profesie liberală, aceea de avocat în Baroul Cluj.
Din actele depuse la dosar, emise de Baroul Cluj reclamanta a realizat ca avocat pe perioada 1 martie 1992 - 31 martie 1993 suma de 1.043.831 lei, venitul mediu calculat pe baza veniturilor nete actualizate cu rata inflației la data de 31 ianuarie 1993 fiind de 150.943 lei, care actualizat cu rata inflației pe perioada 1 februarie 1993 - 30 aprilie 2003 este de 21.396.270 lei, care apoi înmulțit cu 36 luni perioada pentru care se solicită, rezultă în total suma de 770.265.720 lei.
Așa cum rezultă din adresa nr. 90 din 3 februarie 2004 emisă de Baroul Cluj pe perioada 1 iunie 2000 - 31 mai 2003 a fost înregistrată cu un onorariu brut în total de 93.500.000 lei din care apoi s-a scăzut suma de 33.785.000 lei cu titlu de contribuții profesionale rezultând diferența veniturilor nete impozabile în valoare de 59.715.000 lei.
Având în vedere că pe perioada de referință a acțiunii în despăgubiri reclamanta nu și-a putut exercita profesiunea de avocat la întreaga capacitate, ținând seama că veniturile rezultate din activitatea avocaților diferă în funcție de foarte mulți factori, dintre care în ce o privește pe reclamantă mulți sunt de natură personală și subiectivă legat în principal de consecințele și urmările nemijlocite ale accidentului suferit și a tratamentelor pe care le urmează, instanța va stabili că suma de 700.000.000 lei este corect stabilită și datorată de pârâtă cu titlu de diferență de venit nerealizat de reclamantă pe perioada iunie 2000 - mai 2003.
Cât privește despăgubirile materiale solicitate reprezentând cheltuielile ocazionate de refacerea și conservarea sănătății, precum și cele generate de traiul zilnic s-a reținut că s-au depus acte medicale de dată recentă, astfel că instanța a apreciat că angajarea acestor cheltuieli sunt justificate datorită necesității conservării și ameliorării stării de sănătate precum și datorită diminuării capacității de muncă a reclamantei și a stării de invaliditate.
în ceea ce privește capătul de cerere cu privire la plata daunelor morale s-a reținut că vor fi înlăturate apărările făcute de pârâtă în conformitate cu care nu se pot acorda daune morale pentru repararea prejudiciului de natură morală.
Este de necontestat că reclamanta a suferit un prejudiciu de natură morală ca urmare a accidentului. Prejudiciul se conturează din faptul că având în vedere urmările accidentului acestea au generat și generează suferințe pe plan psihic, estetic și de agrement. Pentru apreciere importanței și a cuantificării prejudiciului moral în regulă generală se ține seama de vârsta, profesia, funcția, nivelul de pregătire și de cultură generală a persoanei vătămate. Din această perspectivă se reține că înainte de producerea accidentului reclamanta îndeplinea profesia de avocat și a dus o viață normală specifică gradului de pregătire și instrucție și nivelului poziției sociale a acesteia.
Evident că accidentul și urmările acestuia au lăsat urme adânci în conștiința acesteia modificându-i definitiv perspectiva de viață și cariera profesională având impact major asupra psihicului și generând o suferință pe plan moral de netăgăduit. Este fără dubiu că urmările accidentului nu mai pot da speranțe reclamantei să se realizeze deplin pe plan social având în vedere că nu mai frecventează cercurile de prieteni și nu mai are o viață socială activă așa cum dealtfel au atestat și martorii în cauză.
Având în vedere elementele de fapt reținute anterior, se va statua că reclamanta este îndreptățită conform art. 999 C. civ., să primească o despăgubire compensatorie pentru prejudiciul moral încercat. Cu toate acestea se apreciază că între prejudiciul moral evidențiat și conturat prin elementele mai sus arătate și suma pretinsă trebuie să fie o proporție rezonabilă, disproporția în sens major putând conduce la o îmbogățire nejustificată a persoanei vătămate, iar în sens minor ar conduce la anihilarea efectului de despăgubire pe care se prezumă că îl produce plata sumei de bani cu acest titlu.
Față de cele ce preced, tribunalul a reținut că nu este justificată suma de 20.000 Euro plătibil în lei în raport și de cuantumul celorlalte pretenții de despăgubiri ce s-au acordat reclamantei.
De aceea s-a apreciat ca justă, echitabilă și rațională suma de 10.000 Euro plătibil în lei la cursul oficial de schimb al B.N.R. din data plății cu titlu de daune morale.
Astfel, urmează ca în temeiul art. 999 C. civ. și a celorlalte dispoziții legale să fie obligată pârâta să achite reclamantei această sumă de bani plătibilă în modalitatea arătată anterior.
Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia civilă nr. 330 din 19 mai 2004, a admis în parte apelul declarat de pârâta SC A.R.A. SA, sucursala CLUJ împotriva sentinței civile nr. 332/ C din 6 februarie 2004, pronunțată în dosarul nr. 9691/2003 al Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale în favoarea reclamantei. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate si a fost respins apelul declarat de reclamanta D.E.M.
Pentru a decide în acest sens, s-a considerat că despăgubirile materiale acordate de instanța de fond în baza probatoriului administrat au evidențiat ca toate cheltuielile pe care reclamanta a fost nevoită să le facă pentru refacerea, menținerea stării de sănătate și pentru a încetini procesul de îmbolnăvire sunt pe deplin justificate. De asemenea, reclamanta a făcut dovada pretențiilor sale reprezentând cheltuieli de deplasare, cheltuieli cu persoana care o ajută precum și valoarea venitului nerealizat datorită invalidității.
în ceea ce privesc daunele morale acordate la nivelul sumei de 10.000 Euro, Curtea a reținut că soluția instanței de fond este nelegală. Nu se contestă că datorită accidentului reclamanta a fost afectată și din punct de vedere social, moral, familial și că despăgubirile morale trebuie acordate în măsura în care aceste valori au fost vătămate, dar în concret, în cauză aceste despăgubiri nu pot fi puse în sarcina asiguratorului. Pentru aceasta se are în vedere că până la abrogarea expresă a Decretului nr. 471/1971 prin Legea nr. 36/1995, sunt aplicabile dispozițiile primului act normativ.
Atât Decretul nr. 471/1971 cât și Instrucțiunile nr. 6/1976 ale Ministerului Finanțelor se referă numai la daune materiale suferite de persoana păgubită, iar nu și la daune morale. Pe de altă parte, așa cum rezultă din actul emis de Ministerul Finanțelor, O.S.A.A.R. nr. 220.338 din 4 iulie 1995, în fundamentarea tarifului de primă de asigurare nu este cuprins și riscul de daună morală.
Prin urmare, din riscul asigurat este exclusă dauna morală, astfel că asiguratorul nu poate fi obligat să accepte acest risc. în temeiul răspunderii civile delictuale nu este exclusă obligarea la plata daunelor morale, dar această obligație nu poate reveni decât exclusiv persoanei vinovate de producerea accidentului.
împotriva deciziei civile nr. 330 din 19 mai 2004, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, a promovat recurs reclamanta D.E.M., care a criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate și netemeinicie, în esență sub aspectele că în mod greșit nu au fost acordate daunele morale în cuantum de 20.000 Euro, constând în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, cu referire la existența fizică, sănătate, integritate corporală, demnitate și onoare, precum și aspectul că nu au fost acordate cheltuielile de judecată în sumă de 30.000.000 lei efectuate în faza procesuală a apelului.
Intimata pârâtă SC A.R.A. SA, sucursala CLUJ a depus întâmpinare motivată în fapt și în drept, prin care a solicitat respingerea recursului.
înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, în raport de criticile formulate în cererea de recurs, constată că aceasta sunt neîntemeiate, urmând a respinge, ca nefondat, recursul promovat de reclamanta D.E.M., pentru următoarele considerente.
Printr-o corectă și integrală apreciere a probelor, instanța de apel a stabilit adevăratele raporturi juridice dintre părți, printr-o analiză și interpretare completă a legislației speciale care reglementează asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele cauzate terților prin accidente de autovehicule.
în temeiul prevederilor contractului de asigurare, asiguratorul preia, în condițiile și limitele stabilite, riscul asigurat, adică răspunderea civilă delictuală a asiguratorului față de terțul prejudiciat prin accidentul de autovehicul și acoperă paguba produsă, însă numai în limitele stabilite, corelate cu nivelul primei de asigurare încasate.
Atât reglementările cuprinse în Decretul nr. 471/1971 cât și cele din Instrucțiunile nr. 6/1976 ale Ministerului Finanțelor date în aplicarea legii, stabilesc drepturile și obligațiile părților în cadrul raportului juridic de asigurare, precizând riscul asigurat. De necontestat prin contractul de asigurare obligatoriu, asiguratorul A. SA s-a obligat expres a acoperi doar daunele materiale produse de către asigurații săi, nu și daunele morale.
în acest cadru juridic expus, asiguratorul nu răspunde pentru faptele culpabile ale asiguraților săi, deoarece are instituită numai o răspundere în limitele contractului încheiat între părți, în conformitate cu încasarea primei de asigurare. La stabilirea primei de asigurare, fundamentarea cuantumului acestuia, nu a luat în considerare și riscul de daună morală.
Prin adresa Ministerului Finanțelor, D.O.S.A.A.R., cu nr. 220338 din 4 mai 1995 s-a precizat că riscul de daună morală nu a fost luat în considerație la alcătuirea tarifului de primă la asigurarea prin efectul legii de răspundere civilă auto.
Corect nu au fost acordate cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocat, solicitate de reclamanta D.E.M. pentru faza procesuală a apelului, deoarece prin decizia civilă nr. 330 din 19 mai 2004, Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, a respins în totalitate calea de atac pronunțată de aceasta, fiind admis în parte apelul pârâtei SC A.R.A. SA, sucursala CLUJ.
Aceste argumente juridice fac ca toate criticile formulate de recurentă să fie nejustificate, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.E.M., nu au fost îndeplinite nici una din dispozițiile art. 304 C. proc. civ., s-a menținut ca legală și temeinică decizia civilă nr. 330 din 19 mai 2004, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5778/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5773/2004. Comercial → |
|---|
