ICCJ. Decizia nr. 653/2004. Comercial

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr.653/2004

Dosar nr. 3956/2003

Şedinţa publică din 19 februarie 2004

Asupra recursului în anulare de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 9646 din 29 noiembrie 2001, a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, dată în fond după casare în cel de-al treilea ciclu procesual, a fost admisă acţiunea reclamantei, SC M.I. SA Bucureşti, şi a fost obligată B.C.R. la plata sumei de 1.717.424.069 lei diferenţă curs valutar şi dobândă calculată până în ianuarie 2001, reţinându-se, în esenţă, că acesteia, în calitate de succesoare în drepturi şi obligaţii a B.X., cu care a fuzionat prin absorbţie, îi revine întreaga responsabilitate în acoperirea daunei, întrucât nu a respectat dispoziţiile art. 25 din „Condiţiile generale de livrare România-China", şi nici solicitarea clientului din 4 noiembrie 1991, creditând imediat contul reclamantei, fără să aştepte parcurgerea etapelor prevăzute în aceste norme.

Recursul declarat de pârâtă, împotriva acestei sentinţe, a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 897 din 11 iunie 2002, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.

Împotriva celor două hotărâri judecătoreşti, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, a declarat, la 11 iunie 2003, recurs în anulare în temeiul dispoziţiilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ., considerând că ele au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, ele fiind totodată şi vădit netemeinice.

Iniţial, recursul în anulare a fost înregistrat pe rolul Completului de 9 judecători, complet care prin încheierea nr. 611, din 8 decembrie 2003, s-a dezînvestit în favoarea secţiei comerciale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, căreia îi revine competenţa soluţionării recursului de faţă, în temeiul dispoziţiilor art. 22 şi 24 din Legea 56/1993, cu referire la art. 21 din acelaşi act normativ.

În motivarea recursului, în anulare, se arată, în esenţă, că exportul ce a generat prezentul litigiu a fost derulat începând cu 1988, în temeiul contractului nr. 331/912.401, pe o perioadă nedeterminată, în temeiul căruia reclamanta a exportat în China echipamente pentru o linie de producere aragaze, contract guvernat de „Condiţiile generale de livrare" româno-chineze, document edictat la nivel interguvernamental, şi care cuprindea norme imperative pentru părţi privind efectuarea plăţilor. Aceste plăţi urmau a se face prin mijlocirea băncilor desemnate, respectiv B.C. şi B.X., după expedierea mărfii, în condiţiile stabilite în art. 25 din „Condiţiile generale de livrare".

Constituind o faptă de comerţ exterior, monopol al statului român, conform art. 2 din Legea 1/1971, activităţile de decontare şi control valutar, izvorâte din această activitate, au revenit Ministerului Economiei şi Finanţelor, conform HG nr. 555/1992, şi nu SC B.X. SA, societate bancară pe acţiuni, înfiinţată prin HG nr. 1356/1990, care nu a preluat activităţile aduse la îndeplinire înainte de 1990, din dispoziţia sau în numele statului român, izvorâte din comerţul exterior.

După prezentarea cronologică a derulării raporturilor, dintre reclamantă şi pârâtă, în legătură cu factura şi documentele de plată depuse la 29 octombrie 1991, de către reclamantă la bancă, precum şi a raporturilor dintre banca românească şi cea chineză, se impută instanţelor de judecată interpretarea greşită a actului dedus judecăţii, prin încălcarea celor prevăzute în art. 25 alin. (2) din „Condiţiile generale de livrare" româno-chineze, pârâta fiind cea care şi-a îndeplinit întocmai obligaţiile prevăzute în acest text.

De asemenea, se apreciază că în mod nejustificat, instanţele au înlăturat culpa reclamantei care a premeditat încasarea contravalorii unei mărfi nelivrate în totalitate, şi care a urmărit obţinerea unei plăţi nedatorate, ştiind că nu îşi respectase obligaţiile contractuale.

Reţinerea culpei pârâtei de către instanţe, în sensul că nu a respectat dispoziţia reclamantei şi nu a stornat operaţiunea, este total greşită, atât pentru faptul că plata fusese deja efectuată la momentul cererii de stornare, cât şi pentru faptul că în acel moment erau în vigoare dispoziţiile HG 763/1993, conform cărora modalităţile de regularizare a diferenţelor de curs valutar puteau fi efectuate numai de către B.N.R. şi Ministerul Economiei şi Finanţelor.

Obligarea pârâtei să suporte diferenţele de curs valutar este nelegală şi sub aspectul perioadei pentru care ele au fost calculate, respectiv începând cu 28 noiembrie 1991, când s-a formulat cererea de stornare, şi până la 6 martie 1992, când s-a încasat efectiv valoarea facturii nr. 3366 de la partenerul extern, nefiind probată culpa B.X.

Susţinerea instanţelor, în sensul că B.X. a recunoscut cauzarea prejudiciului reclamantei, prin emiterea scrisorilor de garanţie (ce fac obiectul OUG nr. 131/2000) este eronată, deoarece prin respectivul act normativ s-a garantat numai plata unor sume nu şi existenţa creanţelor în litigiu, statul Român obligându-se să plătească în favoarea pârâtei suma garantată, numai în cazul în care ea va cădea în pretenţii.

În final, se critică înlăturarea nejustificată a expertizelor contabile efectuate în cauză şi care stabileau lipsa culpei B.X., în cauzarea pretinsului prejudiciu.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului în anulare, invocând şi cele reţinute în considerentele deciziei de casare nr. 1827/2000, a Curţii Supreme de Justiţie, dată în această cauză într-un alt ciclu procesual.

Recursul în anulare este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta:

Potrivit dispoziţiilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ., temei juridic pe care Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a fundamentat recursul declarat, se poate ataca pe calea recursului în anulare, acea hotărâre prin care s-a produs o încălcare esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare a cauzei pe fond, ori această hotărâre este vădit netemeinică.

În speţa de faţă, prin criticile aduse hotărârilor de fond şi cea de recurs, date în cel de-al treilea ciclu procesual, nu se invocă încălcări esenţiale ale legii, ci se impută instanţelor maniera interpretării probelor, în reţinerea culpei băncii, în producerea prejudiciului, apreciindu-se că această culpă aparţine exclusiv reclamantei. De altfel, motivele recursului în anulare, se regăsesc în motivele recursului exercitat de banca pârâtă împotriva hotărârii de fond (dosar nr. 406/2002 al Curţii de Apel Bucureşti), motive analizate de instanţa de recurs şi prin prisma celor reţinute în considerentele deciziei nr. 1827 din 4 aprilie 2000, a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială, decizie ce a încheiat al doilea ciclu procesual.

În acest sens, s-a reţinut că „banca a fost obligată prin documentele înaintate de reclamantă să nu efectueze plata decât după acceptarea partenerului extern, dispoziţie pe care avea obligaţia să o respecte".

În considerarea celor expuse, nu se poate invoca vădita netemeinicie a hotărârilor pronunţate ulterior acestei decizii de casare.

De asemenea, modalitatea stabilirii cuantumului despăgubirilor acordate, invocată în recursul în anulare, precum şi înlăturarea concluziilor unei expertize, nu constituie motive de vădită netemeinicie, în accepţiunea celor stipulate, în dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., nefăcându-se dovada că acestea ar fi consecinţa unor încălcării esenţiale ale legii.

În consecinţă, curtea apreciază că recursul în anulare este nefondat, urmând a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul în anulare, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, împotriva sentinţei nr. 9646 din 29 noiembrie 2001, a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, şi a deciziei nr. 897 din 11 iunie 2002, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 februarie 2004.

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 653/2004. Comercial