ICCJ. Decizia nr. 660/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.660/2004
Dosar nr. 5850/2001
Şedinţa publică din 19 februarie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introdusă la Tribunalul Constanţa, secţia comercială, la 10 august 1999, reclamantul, M.I., în contradictoriu cu pârâta, SN. A.I. Constanţa, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata următoarelor sume:
- 730.050.480 lei reprezentând contravaloarea serviciilor de pază de care a beneficiat pârâta în perioada 19 octombrie 1997-30 iunie 1999, 324.065.568 lei reprezentând penalităţi de întârziere aferente preţului neachitat, calculate conform legii.
În susţinerea acţiunii, reclamanta arată următoarele:
- în baza decretului prezidenţial nr. 106 din 7 mai 1980, s-a încheiat contractul nr. 3 din 15 iunie 1989, între UM 0608 Constanţa, subordonată UM 0406 Constanţa, şi A.I. Constanţa, având ca obiect asigurarea cu pază militară a aerogării de pasageri şi a turnului de dirijare a circulaţiei aeriene.
- până la apariţia HG nr. 523 din 12 septembrie 1997, paza aeroportului s-a executat fără plată.
- în scopul perfectării unui nou contract, conform art. 7 din Legea 18/1996, „unităţile care beneficiază de pază militară încheie contracte de prestări servicii cu unităţile de jandarmi"
- UM 0608 Constanţa a informat conducerea aeroportului despre noile dispoziţii legale, fără a primi vreun răspuns din partea acesteia
- pârâta beneficiară a refuzat încheierea contractului, din motive imputabile acesteia
- instituirea pazei militare, la obiectivele de importanţă deosebită pentru activitatea statului, nu este lăsată la latitudinea părţilor, ea fiind prevăzută şi impusă de actele normative.
Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 447 din 23 mai 2000, a admis în parte acţiunea reclamantei, a obligat pârâta să plătească reclamantului, cu titlu de contravaloare prestări servicii, suma de 1.065.253.844 lei şi a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata penalităţilor.
În pronunţarea acestei hotărâri, instanţa de fond a reţinut, în ceea ce priveşte capătul de cerere principal, că potrivit art. 7 din HGR. nr. 523 din 24 august 1998, în executarea obiectului său de activitate, pârâta avea obligaţia să încheie contract cu reclamanta, şi că, în lipsa acestui contract, reclamanta este îndreptăţită la plata sumei datorate cu titlu de preţ pentru prestaţiile efectuate.
În privinţa capătului de cerere accesoriu, instanţa a reţinut că, întrucât părţile nu au fost legate printr-un contract, în lipsa unei clauze penale, nu-şi găsesc aplicabilitate nici penalităţile prevăzute de Legea 76/1992.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, atât reclamanta, cât şi pârâta.
În motivele de apel, reclamanta, arată că în mod greşit instanţa a respins capătul de cerere privind penalităţile de întârziere, acestea fiind datorate legal şi nu convenţional.
În motivele de apel, pârâta a arătat că instanţa de fond nu a motivat respingerea inadmisibilităţii acţiunii şi că litigiul trebuia rezolvat pe cale administrativă, conform art. 10 din contract.
Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia nr. 182 C din 22 mai 2001, a respins ambele apeluri ca nefondate, reţinând, cu privire la apelul reclamantului, că în lipsa unui contract penalităţile nu sunt datorate, iar cu privire la apelul pârâtei, că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 29/1990 care reglementează raporturile de contencios administrativ.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul, M.I., cât şi pârâta, SN. A.I. Constanţa, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Criticile recurentei reclamante vizează greşita dezlegare dată de instanţe capătului de cerere accesoriu, privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere.
Criticile recurentei-pârâte vizează faptul că instanţa de apel nu a analizat decât unul dintre motivele de apel, respectiv excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ignorând cel de-al doilea motiv care viza faptul că acţiunea este nedovedită.
Mai arată recurenta pârâtă, privitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, că instanţa a interpretat eronat înţelesul clauzei cuprinse în art. 10 din cele două contracte.
Curtea, analizând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru motivele ce se vor arăta.
Referitor la recursul reclamantei, Curtea, reţine din examinarea înscrisurilor existente la dosarul cauzei, că, la data efectuării prestaţiilor a căror contravaloare a fost solicitată prin acţiune, părţile nu mai erau legate prin contractul încheiat la 15 iunie 1989, prestaţiile fiind efectuate potrivit HGR. nr. 523/1997, în conformitate cu dispoziţiile căreia, în raport de obiectul de activitate, pârâta avea obligaţia încheierii unui contract cu reclamanta.
Întrucât elementele acţiunii situează răspunderea părţilor în câmpul delictual şi nu în cel contractual, în mod legal şi temeinic, instanţa de apel a menţinut hotărârea instanţei de fond, cu privire la capătul de cerere accesoriu, reclamanta fiind îndreptăţită numai la plata preţului prestaţiilor efectuate, chiar şi în raport de dispoziţiile art. 76/1992.
În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă, se reţine că excepţia de inadmisibilitate a acţiunii a fost invocată în baza art. 10 din contractul nr. 3 din 15 iunie 1989.
Contractul şi-a încetat efectele în 1992, aşa cum, dealtfel, corect s-a reţinut de instanţă. Cum pretenţiile din acţiune vizează perioada octombrie 1997-30 iunie 1997, este evident că pentru perioada în litigiu nu mai pot fi invocate temeiuri contractuale, acestea nemaisubzistând, prin efectul încetării contractului.
Invocarea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii are temei contractual, excedând cadrul delictual în care se situează natura răspunderii, în prezenta cauză.
Cât priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, se reţine că probatoriile administrate sunt de natură a fundamenta capătul principal de cerere, preţul prestaţiilor, şi sub acest aspect, hotărârea recurată, fiind legală şi temeinică.
În considerarea celor ce preced, Curtea, în temeiul art. 312 C. proc. civ., constatând temeinicia şi legalitatea deciziei recurate, va respinge ca nefondate ambele recursuri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul, M.I., împotriva deciziei nr. 182/C din 22 mai 2001, a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta, SN. A.I. Constanţa S.A., împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 662/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 656/2004. Comercial → |
|---|
