ICCJ. Decizia nr. 665/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.665/2004
Dosar nr. 8524/2001
Şedinţa publică din 19 februarie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 435 din 22 martie 2000, a Tribunalului Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată şi precizată de reclamanta, SC P.D. SA Predeal, iar pârât SC K.H. SRL Predeal a fost obligată la 342.599.246 lei daune moratorii, plată ce urmează a se face în 6 rate lunare, respectiv câte 57.099.874 lei lunar, plus cheltuieli de judecată aferente sumei.
Prin aceeaşi sentinţă au fost respinse cererile reclamantei privind rezilierea asocierii, părţile încheind între timp un nou contract de asociere pentru aceeaşi vilă, „C.B.", precum şi evacuarea pârâtei.
De asemenea, cererea reconvenţională a pârâtei, prin care invoca nulitatea clauzei, privind împărţirea foloaselor asocierii stipulată în contract cât şi în actele adiţionale, nulitatea argumentată pe dispoziţiile art. 1513 C. civ., a fost respinsă ca nefondată, reţinându-se că pârâta a acceptat, recunoscut şi executat parţial cele stipulate în respectiva clauză.
Apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentinţe, atât cu privire la cererea principală, cât şi cu privire la reconvenţională, a fost respins prin Decizia nr. 138 din 11 aprilie 2001, a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Instanţa de apel a reţinut că asocierea părţilor, cu privire la exploatarea vilei „C.B." din Predeal, s-a concretizat prin încheierea contractului nr. 10 din 28 februarie 1995, contract supus regulilor stipulate în dispoziţiile art. 251-263 C. com., şi nu dispoziţiile art. 1513 C. civ.
Cele stipulate de părţi, în art. 13 din contract, cu privire la împărţirea profitului, nu contravine ordinii publice sau bunelor moravuri, aşa încât, cele stipulate în art. 5 din C. civ., au fost respectate, dispoziţiile art. 969 C. civ., urmând a-şi produce pe deplin efectele.
S-a reţinut şi că pârâta, prin conduita ei procesuală, semnând în faţa primei instanţe actul prin care era de acord cu reeşalonarea datoriei, nu a manifestat conduita celui ce consideră nulă convenţia respectivă, aşa încât apelul ei a fost respins ca nefondat.
Nemulţumită de această decizie pârâta a declarat recurs, solicitând casarea ei pentru motivele prevăzute în dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta critică soluţiile instanţelor de înlăturare a dispoziţiilor art. 1513 C. civ., potrivit cărora, în contractul de societate este sancţionată cu nulitate absolută acea clauză prin care una dintre părţi îşi apropie numai câştigul, celeilalte rămânându-i pierderile, o asemenea clauză fiind şi abuzivă în accepţiunea Legii 193/2000.
Cum dispoziţiile art. 1513 C. civ. sunt imperative, în cauză greşit s-a conferit putere de lege celor convenite de părţi în respectiva clauză, făcându-se aplicarea greşită a disp. art. 969 C. civ.
De asemenea, recurenta critică neaplicarea compensării creanţelor reciproce ale părţilor rezultate din contract, compensare ce opera de drept în temeiul dispoziţiilor art. 1144 C. civ., creanţa sa în sumă de 132.820.432 lei, reprezentând contravaloarea investiţiilor făcute, nefiind contestată de reclamantă, motivarea instanţei de apel fiind lapidară sub acest aspect, iar soluţia greşită, aşa încât recurenta solicită constatarea compensaţiei legale, conform celor invocate în reconvenţională.
Întrucât ea a solicitat numai constatarea compensării, şi nicidecum valorificarea unor pretenţii proprii, recurenta apreciază că nu datorează taxa de timbru la valoare şi nici nu poate fi avută în vedere transformarea obligaţiilor reciproce invocată în întâmpinarea din apel de către reclamantă.
În final, recurenta apreciază că temeiul juridic al contractului încheiat cu reclamanta sunt dispoziţiile art. 33 şi 34 din Legea 15/1990 şi nu dispoziţiile art. 251-263 C. com., fiind vorba despre o locaţie de gestiune şi nu asociere comercială.
Prin concluziile scrise, depuse de recurentă astăzi la dosar, argumentarea criticilor este diferită de cea invocată iniţial, aşa încât curtea va analiza legalitatea şi temeinicia deciziei din apel, doar prin prisma celor invocate în termenul legal de motivare a recursului declarat.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta:
Critica, referitoare la nesancţionarea celor stipulate de părţi în art. 13 din contract cu nulitate absolută, este neîntemeiată, deoarece, prin respectiva clauză, părţile au convenit împărţirea profiturilor în limita a 30% pentru reclamantă şi 70% pentru pârâta recurentă.
Pentru reclamantă s-a stipulat că profitul ei net este de 30% , dar nu mai puţin de 833.334 lei, fapt ce echivalează nu cu o excludere a reclamantei de la pierderi, ci cu o limitare a acestora, situaţia juridică ce nu este sancţionată cu nulitatea absolută în reglementarea asocierii în participaţiune prevăzută în dispoziţiile art. 251-263 C. com.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 din C. com., dispoziţiile C. civ. se aplică numai atunci când C. com. nu dispune, condiţie neîndeplinită în cazul asocierii în participaţiune.
De altfel, chiar în notele scrise, recurenta recunoaşte că în contractul încheiat cu reclamanta nu au fost inserate clauze la care se referă dispoziţiile art. 1513 C. civ., dar susţine eronat că reclamanta a fost scutită de instanţă de a participa la pierderi, cererea sa reconvenţională nefiind formulată în acest sens.
Susţinerile recurentei, în sensul că greşit s-a considerat contractul părţilor ca fiind un contract de asociere şi nu locaţie de gestiune, precum şi greşita respingere a cererii ei de „constatare a compensării legale", au fost invocate pentru prima dată în recurs, omisso medio, apelul său fiind argumentat exclusiv pe nulitatea clauzei leonine stipulată în art. 1513 C. civ., aşa încât nu pot fi analizate, ele neavând suport nici în reconvenţionala formulată la fond.
De altfel, prin notele scrise nici n-au mai fost susţinute aceste critici.
În consecinţă, curtea apreciază că recursul declarat este nefondat, urmând a fi respins, Decizia din apel fiind legală şi temeinică, ea reţinând, ca şi instanţa de fond, că pe parcursul procesului pârâta a şi achitat cota de profit restantă, în discuţie rămânând numai daunele moratorii, părţile convenind prin notele depuse la dosar plata lor eşalonată, iar în prezent derulând un nou contract de asociere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta, SC K.H. SRL Predeal, împotriva deciziei nr. 138/Ap din 11 aprilie 2000, a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 743/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 663/2004. Comercial → |
|---|
