ICCJ. Decizia nr. 728/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 728/2004
Dosar nr. 4489/2001
Şedinţa publică din 25 februarie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta,SC. I.I. SRL, a chemat-o în judecată pe pârâta, SC. I.T. SRL, şi a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să fie obligată la plata sumei de 31.767.508 lei reprezentând contravaloare marfă şi penalităţi de întârziere.
Tribunalul Constanţa, prin sentinţa nr. 3066/2000, a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 18.487.750 lei reprezentând contravaloare marfă şi la 6.138.750 lei penalităţi de întârziere.
Prin aceeaşi sentinţă au fost respinse pretenţiile, pentru plata penalităţilor de întârziere, calculate pentru întârzierea în plata contravalorii facturii nr. 7492489/2000.
Apelul declarat de pârâta, SC. I.T. SRL Constanţa, împotriva sentinţei nr. 2066/2000, a fost admis de Curtea de Apel Constanţa care, prin Decizia nr. 306 din 29 martie 2001, a schimbat în parte sentinţa apelată şi, în fond, a respins capătul de cerere pentru plata penalităţilor de întârziere în sumă de 6.138.750 lei, restul dispoziţiilor sentinţei fiind menţinute.
Pentru a decide astfel, Curtea a examinat criticile aduse sentinţei şi a apreciat că, în lipsa clauzei penale, nu putea fi obligată pârâta la plata penalităţilor de întârziere.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, reclamanta, SC. I.I.
Recurenta a invocat motivele de casare prevăzute de art. 304 pct.8 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susţinut că actul dedus judecăţii a fost greşit interpretat.
1. În concret recurenta a susţinut că au fost nesocotite prevederile art. 46 C. com., prin care s-a stabilit că operaţiunile comerciale pot fi dovedite cu facturi acceptate, că aceste înscrisuri fac dovada raportului juridic şi, în măsura acceptării, exprimă voinţa părţilor contractante.
În aceste condiţii, menţiunea făcută pe factură în legătură cu penalităţile ce urmează să fie percepute pentru întârzierea în plată reprezintă, potrivit opiniei recurentei, voinţa părţilor cu privire la clauza penală.
2. Al doilea motiv invocat de recurentă, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., priveşte restrângerea sferei de aplicare a art. 948 C. civ., care potrivit susţinerii recurentei a avut ca finalitate respingerea capătului de cerere privind penalităţile de întârziere.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Este adevărat că potrivit art. 46 Cod Comercial, în materie comercială se pot folosi mijloace de probă specifice activităţii comerciale, printre care se înscriu şi facturile acceptate.
Aceste înscrisuri, sub semnătură privată, au rolul de a constata executarea unei operaţiuni comerciale. Nu este mai puţin adevărat că factura cuprinde menţiuni care se bazează pe actul juridic încheiat de părţile contractante, fără însă a se confunda cu acesta.
Factura, cu alte cuvinte, face dovada existenţei actului juridic în sens de negotium, precum şi a executării operaţiunii care constituie obiectul ei.
Fundamentul emiterii facturii este raportul juridic de drept comercial, fără însă ca acest înscris să se substituie fundamentului său, întrucât aceasta constată numai executarea operaţiunii.
Ca urmare, factura acceptată de destinatar face dovada în favoarea emitentului, dar numai asupra elementelor esenţiale ale operaţiunii, şi anume: preţ, cantitate de marfă, condiţii de predare, recepţie.
A admite teza recurentei, potrivit căreia înscrierea penalităţilor pe factură reprezintă rezultatul acordului de voinţă cu privire la aplicarea acestei sancţiuni, înseamnă a nesocoti noţiunea însăşi de clauză penală, care presupune acordul de voinţă pentru evaluarea anticipată a reparaţiei prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei de plată.
Aşadar, menţiunea penalităţilor făcută pe factură în mod unilateral, după îndeplinirea prestaţiei şi nu anticipat (art. 1066 C. civ.), cât şi lipsa acordului de voinţă neîndoielnic, cu privire la această convenţie accesorie, nu dă dreptul creditorului la reparaţia cerută.
Se mai impune precizarea că facilitatea asigurării mijloacelor de probă prevăzută de art. 46 C. com., pentru eventualele neînţelegeri legate de executarea contractului, nu poate fi extinsă şi asupra clauzei penale care are ca scop aplicarea unei sancţiuni contractuale bazată pe răspundere contractuală în care voinţa părţilor este definitorie.
2. Şi ultima critică, prin care se invocă nerespectarea dispoziţiilor art. 948 C. civ., neargumentată însă de recurentă, este nefondată.
În speţă, lipseşte consimţământul valabil al părţii care se obligă, aşa încât, nu se poate reţine că s-a aplicat greşit articolul mai sus citat şi nici că s-a acceptat tacit clauza penală, prin faptul efectuării plăţilor parţiale înscrise în acest document.
În consecinţă, faţă de cele ce preced, potrivit art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta, SC. I.I. SRL Bucureşti, împotriva deciziei nr. 306 din 29 martie 2001, a Tribunalului Constanţa, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 25 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 729/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 696/2004. Comercial → |
|---|
