ICCJ. Decizia nr. 826/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.826/2004
Dosar nr. 390/2003
Şedinţa publică din 2 martie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 13 iulie 1999, reclamanta SC A.G.P. a chemat-o în judecată pe pârâta SC S.T.R. S.N.C. Crasna, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 24.950 dolari S.U.A., în lei, la cursul zilei plăţii, suma solicitată reprezentând chirie restantă pe perioada 11 aprilie 1998 – 16 iunie 1999 şi penalităţi de întârziere, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 531 din 8 octombrie 1999, Tribunalul Sălaj a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat-o pe pârâtă să-i plătească acesteia suma de 24.950 dolari S.U.A., la cursul zilei plăţii, reprezentând chirie restantă pe perioada 11 aprilie 1998 – 16 iunie 1999 şi penalităţi de întârziere la plată, de 1% pe fiecare zi de întârziere, şi la 19.002.693 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Apelul declarat de pârâtă şi cererile de intervenţie în interes propriu ale numiţilor B.I., C.I., A.Ş.I., B.V. şi B.N., în contra sentinţei civile mai sus menţionate au fost respinse de către Curtea de Apel Cluj, prin Decizia civilă nr. 287 din 29 martie 2000.
Prin Decizia civilă nr. 2421 din 26 aprilie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, a admis recursul declarat de pârâtă şi a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecarea apelului, aceleiaşi instanţe.
În motivarea deciziei, instanţa supremă a reţinut omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa cu privire la încuviinţarea în principiu a cererii de intervenţie în interesul pârâtei, precum şi necesitatea analizării criticii pârâtei privitoare la încălcarea de către prima instanţă a dreptului său la apărare, în raport cu cele exprimate de pârâtă, în mod constant la fond cu privire la intenţia de a formula o cerere reconvenţională.
În rejudecare, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia civilă nr. 49 din 10 octombrie 2002, a admis în parte apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 531 din 8 octombrie 1999, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă şi a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 2.000 dolari S.U.A., reprezentând chirie pentru perioada aprilie – iulie 1998, 590 dolari S.U.A. penalităţi de întârziere contractuale, de 1% pe zi, pe perioada 5 aprilie – 31 iulie 1998 sau echivalentul acestor sume în lei din ziua plăţii şi 2.701.408 lei cheltuieli de judecată parţiale la fond.
A obligat-o pe intimată să-i achite apelantei suma de 1.350.704 lei cheltuieli de judecată ale părţilor ocazionate cu plata onorariilor avocaţiale, în toate fazele procesuale.
În considerentele deciziei pronunţate, instanţa de apel a reţinut că dubiul privind data eliberării spaţiului profită debitorului obligaţiei, conform art. 983 C. civ., dar cum nici pârâta nu a dovedit eliberarea spaţiului anterior datei de expirare a contractului de locaţiune, chiria şi penalităţile aferente se vor calcula până la această dată, respectiv, 1 august 1998, asupra datei de încetare a oricărei plăţi existând certitudine, ambele părţi fiind de acord că aceasta s-a întâmplat în aprilie 1998.
Penalităţile de 1% sunt datorate pentru 118 zile, reţinându-se că reclamanta nu a formulat cerere pentru acordarea unor penalităţi şi pe viitor, până la achitarea integrală a debitului.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamanta, criticând-o, ca fiind vădit netemeinică şi esenţial nelegală şi solicitând admiterea recursului, casarea în întregime a hotărârii recurate şi, în rejudecare, pe fond, respingerea apelului declarat împotriva sentinţei tribunalului şi obligarea intimatei pârâte, la plata către recurentă, a cheltuielilor de judecată la toate instanţele.
În motivarea recursului său, reclamanta susţine că au fost interpretate eronat probele administrate, inclusiv cele testimoniale, astfel:
- greşit s-a reţinut că adresa nr. 40/1999 şi procesul-verbal din 12 martie 1999 nu conferă certitudine că se referă la grajdul nr. 3 şi nu nr. 2, care nici nu a făcut obiectul vreunui contract de închiriere între părţi; greşit s-a reţinut de asemenea şi prescrierea dreptului în pretenţii, deoarece contrar celor reţinute de instanţă, a dovedit că a somat-o pe pârâtă cu privire la plata chiriei restante şi a penalităţilor de întârziere şi, tot greşit, s-a reţinut că pârâta nu a plătit chirie pentru că nu a folosit grajdul închiriat deoarece apărarea pârâtei a fost în sensul că l-a cumpărat şi, deci, ca proprietar nu datorează chirie.
Recurenta mai arată şi că instanţa a reţinut eronat aplicabilitatea art. 983 C. civ. şi, totodată, că nu s-a pronunţat asupra cererilor de intervenţie.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea actelor dosarului se constată că recursul formulat de reclamantă nu cuprinde motivele de fapt pe care se întemeiază, prin încadrarea şi dezvoltarea lor în raport cu situaţiile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., fiind doar o prezentare a nemulţumirilor recurentei în legătură cu modul de soluţionare a cauzei şi soluţia adoptată de curtea de apel.
Aşa fiind, se constată că, în cauză, s-a dat o interpretare judicioasă probelor administrate, iar referitor la cei doi martori audiaţi s-a reţinut corect că declaraţiile lor sunt contradictorii şi au fost înlăturate, dându-se relevanţă actelor depuse la dosarul cauzei din care a rezultat cu certitudine că pârâta a notificat-o pe reclamantă, la 26 martie 1998, asupra faptului că, începând cu luna aprilie 1998, va sista plata chiriei, ca urmare a nerealizării înţelegerii de vânzare a imobilului, precum şi asupra intenţiei sale de a părăsi spaţiul.
Aceste acte coroborate cu faptul că, până la promovarea acţiunii, reclamanta nu a notificat-o pe pârâtă că datorează chirie ori alte sume pentru folosinţa spaţiului, cu împrejurarea că reclamanta nu a mai emis alte facturi pentru perceperea chiriei şi cu incertitudinea ce o prezentau adresa nr. 40/1999 şi procesul-verbal din 12 martie 1999, faţă de susţinerea pârâtei că a folosit şi alt grajd (nr. 2), aparţinând reclamantei, fără a exista un contract scris, au condus corect la concluzia că se impune aplicarea dispoziţiilor art. 983 C. civ.
Ca atare, având în vedere că părţile au fost de acord că data încetării oricăror plăţi s-a localizat în aprilie 1998 şi, întrucât pârâta nu a dovedit eliberarea spaţiului anterior datei expirării contractului de locaţiune, în mod corect s-a apreciat că chiria şi penalităţile aferente se impun a fi calculate până la 1 august 1998, dubiul cu privire la data eliberării spaţiului profitând debitorului obligaţiei, conform art. 983 C. civ.
Totodată, se constată că instanţa s-a pronunţat şi asupra cererilor de intervenţie, conformându-se dispoziţiilor deciziei de casare pronunţate de instanţa supremă, fiind respectate dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. şi, în consecinţă, reţinându-se că hotărârea curţii de apel este legală şi temeinică, va fi menţinută şi se va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea Agricolă A.G.P. împotriva deciziei nr. 49 din 10 octombrie 2002 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 2 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 827/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 825/2004. Comercial → |
|---|
