ICCJ. Decizia nr. 830/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 830/2004
Dosar nr. 1498/2003
Şedinţa publică din 2 martie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea în pretenţii înregistrată la data de 11 februarie 2002, reclamanta, SC S.I. SA Bucureşti, a chemat în judecată pârâta, SC I.M. SA Arad, solicitând să se dispună următoarele:
1. plata echivalentului în lei a sumelor de 192.948 franci francezi, prin raportare la cursul oficial euro/leu al B.N.R. din ziua executării hotărârii judecătoreşti ce se va pronunţa;
2. dobânzile legale datorate la data de 17 februarie 1999 şi calculate până la data de 6 februarie 2002 (în conformitate cu OG nr. 9/2000, privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti şi cu procesul-verbal de compensare din data de 15 februarie 1999) în valoare de 420.319.504 lei.
3. dobânda legală de la data de 6 februarie 2002 până la plata integrală a sumei în principal;
4. cheltuielile de judecată.
Prin întâmpinare, pârâta, SC I.M. SA Arad, a invocat excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Arad, solicitând declinarea competenţei în favoarea Comisiei de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură a judeţului Arad.
Tribunalul Arad, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 449, pronunţată la 5 martie 2002, a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii civile exercitate de reclamanta SC S.I. SA împotriva pârâtei SC I.M. SA Arad în favoarea Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură a judeţului Arad.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, în contractul de comision nr. 2541 din 7 martie 1997, încheiat de părţi, şi anume, la art. 11 alin. (3), au inserat clauza compromisorie care a statuat că: „în cazul în care soluţia de rezolvare a divergenţelor pe cale amiabilă rămâne fără rezultat, litigiul va fi soluţionat de Comisia de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a judeţului Arad".
Dosarul a fost înregistrat la Comisia de Arbitraj Comercial al Camerei de Comerţ, Industrie, Agricultură Arad cu nr. 8/A/2002.
Prin hotărârea nr. 21, pronunţată, la 23 decembrie 2002, de către Tribunalul Arbitral, a fost admisă în parte acţiunea reclamantei SC S.I. SA Bucureşti şi a fost obligată pârâta SCI.M. SA Arad să plătească reclamantei echivalentul în lei a sumei de 24.963,9 euro, la cursul în vigoare la data executării, cu titlu de preţ, plus suma de 35.964.012 lei, reprezentând T.V.A.-ul aferent, şi 23.042.617 lei dobânzi comerciale.
A mai fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 116.715.400 lei cheltuieli de judecată parţiale.
Tribunalul Arbitral a reţinut că între părţile în proces, raporturile obligaţionale au ca izvor de drept contractul de comision încheiat pe perioadă determinată, respectiv, 1 martie 1997 – 28 februarie 1998, pe de o parte, iar pe de altă parte, în lipsa unui contract în care părţile nu au prevăzut scadenţa plăţii, tribunalul a reţinut că se face aplicarea prevederilor art. 1361 şi 1362 C. civ., potrivit cu care cumpărătorul este obligat să plătească preţul mărfii în momentul predării bunului.
Prin încheierea nr. 2 din 6 februarie 2003, pronunţată în dosarul nr. 8/A/2002, Comisia de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură a judeţului Arad - Tribunalul Arbitral a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de petenta SC S.I. SA Bucureşti.
A dispus modificarea minutei şi a dispozitivului hotărârii arbitrale nr. 21 din 23 decembrie 2002, în sensul că în locul sumei de 23.042.617 lei, reprezentând dobânzi comerciale, să se treacă suma de 230.426.229,565 lei dobânzi comerciale, acordată după următorul calcul (235.754.267 x 0,09 % dobânda de referinţă a B.N.R. = 212.178,84; 212.178,84 lei x 1086 zile întârziere = 230.426.229,565 lei).
Împotriva hotărârii arbitrale nr. 21 din 23 decembrie 2002, SC I.M. SA Arad a formulat acţiune în anulare.
Reclamanta SC I.M. SA Arad a solicitat admiterea acţiunii, anularea hotărârii nr. 21 din 23 decembrie 2002, pentru motivele prevăzute de art. 364 lit. b), g) şi i) C. proc. civ., iar pe fond admiterea numai în parte a acţiunii reclamantei, pentru suma de 235.754.267 lei preţ şi cheltuieli de judecată proporţionale.
Reclamanta a solicitat compensarea cheltuielilor de judecată cu cele acordate SC S.I. SA Bucureşti.
În motivarea acţiunii în anulare, reclamanta SC I.M. SA a susţinut că Tribunalul Arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală, deci, în baza unei clauze compromisorii inoperante [art. 364 lit. b) C. proc. civ.] că hotărârea arbitrală nu cuprinde motivele în fapt şi în drept privind acordarea despăgubirilor băneşti sub forma reactualizării preţului mărfii în litigiu [art. 364 lit. g) C. proc. civ.] şi că hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică şi dispoziţiile imperative ale legii [art. 364 lit. i) C. proc. civ.].
Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 29 din 19 mai 2003, a admis acţiunea în anulare formulată de reclamanta SC I.M. SA Arad împotriva hotărârii nr. 21 din 23 decembrie 2002, pronunţată de Comisia de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură a judeţului Arad.
A anulat hotărârea arbitrală şi, în fond, a admis acţiunea reclamantei SC S.I. SA Bucureşti (pârâtă în prezenta cauză) împotriva pârâtei SC I.M. SA Arad (reclamantă în prezenta cauză).
A obligat pârâta SC I.M. SA să plătească reclamantei SC S.I. SA echivalentul în lei al sumei de 163.514 franci francezi cu titlu de preţ, la data executării hotărârii, plus suma de 35.964.012 lei T.V.A. aferent şi 116.715.400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.
A obligat reclamanta SC S.I. SA (pârâtă în prezenta cauză) să-i plătească pârâtei SC I.M. SA Arad (reclamantă în prezenta cauză) suma de 20.379.915 lei cu titlu de cheltuieli de judecată datorate în acţiunea în anulare.
Curtea de Apel Timişoara, pentru a soluţiona astfel acţiunea în anulare formulată de reclamanta SC I.M. SA Arad, a reţinut că obligaţia corectă a SC I.M. SA rezultă din contractul de comision nr. 2541, cât şi din procesul-verbal de compensare, a fost de a plăti restul preţului picioarelor de masă rămas necompensat în franci francezi (FF) la care se adaugă T.V.A. De asemenea, din facturile nr. 7221988 din 25 august 1997 şi nr. 7221987 din 25 august 1997, rezultă că părţile au stabilit preţul produsului picioare de masă în FF, echivalent în lei.
În consecinţă, Curtea a reţinut că, în mod nejustificat tribunalul arbitral, prin hotărârea pronunţată în dosarul nr. 8/A/2002, a obligat pârâta să plătească reclamantei echivalentul în lei al sumei de 24.963,9 euro, la cursul în vigoare la data executării cu titlu de preţ, transformând suma datorată de pârâtă în euro şi, deci, tribunalul arbitral a încălcat dispoziţiile art. 364 lit. j) C. proc. civ., dând mai mult decât s-a cerut, cât şi dispoziţiile imperative ale art. 1073 şi art. 1082 – 1086 C. civ., care stabilesc expres condiţiile în care se acordă despăgubirile.
Cu petiţia înregistrată la data de 2 iulie 2003, reclamanta SC I.M. SA Arad a declarat recurs împotriva sentinţei nr. 29 din 19 mai 2003, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială.
Motivele de recurs invocate sunt:
- Art. 304 pct. 1 C. proc. civ. – instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale.
Recurenta arată că, în opinia sa, acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale este o acţiune obişnuită, nicidecum o cale de atac şi, ca atare, completul de judecată la Curtea de Apel Timişoara a fost greşit alcătuit din trei judecători, corecta şi legala compunere fiind dintr-un singur judecător.
- Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. – instanţa a interpretat greşit unele acte juridice deduse judecăţii, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestora.
În contextul acestui motiv se arată că în contractul de comision nr. 2541/1997, privit ca instrumentum sunt reglementate două contracte de comision între SC I.M. SA Arad şi SC S.I. SA, privind mobilierul prevăzut în anexa nr. 1, respectiv, importul temporar de furnituri de mobilier (regim vamal Lohn, respectiv, drewback – art. 7, 7.1, 7.2 din contract). Ulterior încheierii contactului de comision, materialele, inclusiv picioarele de masă, au fost importate în regim de import definitiv de către SC S.I. SRL, care le-a predat şi facturat pentru a fi folosite la fabricarea meselor, încheindu-se astfel, în acest moment, un contract de vânzare–cumpărare, fără a se preconstitui un înscris care să cuprindă clauza compromisorie.
Ceea ce s-a menţinut din contractul de comision, arată recurenta, a fost numai prevederea din anexa 2, în sensul de a nu se plăti preţul materialelor, urmând să se compenseze periodic contravaloarea materialelor pe măsura exportului de mese, cum s-a şi procedat, de altfel.
Instanţa a interpretat greşit şi a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al anexei nr. 2 la contractul de comision nr. 2541/1997, facturile nr. 7221988 din 25 august 1997, respectiv, nr. 722987 din 25 august 1997, emise de SC S.I. SRL şi procesul-verbal de compensare (dosarul arbitral), reţinând, în mod cu totul eronat, că: „Obligaţia exactă a SC I.M. SA a fost de a plăti restul preţului picioarelor de masă, rămas necompensat, în franci francezi, la care se adaugă T.V.A".
Se mai precizează de către recurentă că facturile menţionate anterior au fost emise în lei şi au fost înregistrate în contabilitatea sa, aspect care rezultă din raportul de expertiză contabilă în care se arată că, la contul „Furnizori", este înscris debitul în sumă de 235.754.267 lei, după efectuarea compensărilor. În acest sens, expertul s-a contrazis pe sine, ajungând la concluzia că recurenta datorează suma în franci francezi pentru a se ţine cont la efectuarea compensărilor, întrucât contravaloarea meselor exportate prin intermediul comisionarului (fiind vorba despre exporturi) urma a se încasa în valută. Pentru acelaşi considerent au fost stabilite preţurile materialelor în valută şi în anexa nr. 2 la contractul de comision.
În procesele-verbale de compensare, încheiate succesiv, s-a folosit moneda franci francezi, întrucât, pentru exporturi, potrivit OG nr. 18/1994, exista obligaţia de a factura şi încasa în valută contravaloarea exportului realizat.
Recurenta mai precizează că, prin procesele-verbale de compensare, nu şi-a asumat obligaţia de plată a soldului în valută. Pe parcursul derulării operaţiunilor de export şi emiterii facturilor s-au încheiat succesiv mai multe procese–verbale de compensare, soldul în valută menţionându-se cu totul impropriu: „total datorie IMAR", soldul micşorându-se de la un proces–verbal de compensare la altul, pe măsura livrărilor efectuate.
Recurenta consideră că aceasta a fost manifestarea reală, internă de voinţă a părţilor la încheierea proceselor–verbale de compensare, şi anume, exclusiv pentru efectuarea înregistrărilor în contabilitate a prestaţiilor executate, cum, de altfel, s-a menţionat şi la sfârşitul fiecărui proces-verbal de compensare.
Prevederile art. 41 C. com., arată recurenta, constituie norma generală, legislaţia economico-financiară privind efectuarea plăţilor între agenţii economici, a încasării şi repatrierii valutei, precum şi cea privind ţinerea contabilităţii, constituie norma specială, derogatorie, care se aplică cu prioritate fiind imperativă.
- Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – sentinţa a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Recurenta arată că, interpretând în mod eronat actele juridice menţionate, curtea de apel a pronunţat o sentinţă prin care se acordă mascat despăgubiri sub forma preţului, în speţă, suma de 697.387.210 lei, la cursul de schimb de 4265 lei pentru un franc francez din ziua înlocuirii cu euro (18 februarie 2002), faţă de suma, de 235.754.267 lei, înscrisă în contabilitatea sa ca preţ datorat, încălcând astfel art. 1082 – 1084 C. civ., fără a motiva în fapt şi în drept aceste despăgubiri.
De asemeni, recurenta mai arată că sentinţa nu este susceptibilă de executare la data comunicării ei, francul francez nu mai era cotat, deoarece fusese scos din circulaţie şi, deci, nu se poate stabili echivalentul în lei şi, totodată, curtea de apel nu s-a pronunţat asupra unui capăt de cerere formulat în acţiunea în anulare, privind compensarea cheltuielilor de judecată.
Pentru motivele arătate, recurenta a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea, spre rejudecare, la curtea de apel, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea sentinţei şi, reţinând cauza pentru judecare pe fond, admiterea în parte a acţiunii SC S.I. SRL, pentru suma de 235.754.267 lei, cu cheltuielile de judecată aferente la toate instanţele, în cuantum de 20.379.915 lei.
Din analiza motivelor de recurs formulate, raportate la actele şi lucrările existente la dosar, rezultă că motivele nu sunt întemeiate.
Astfel, primul motiv de recurs invocat, ce priveşte alcătuirea greşită a completului de judecată la Curtea de Apel Timişoara, care a soluţionat acţiunea în anulare, nu poate fi primit, instanţa a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale.
Astfel, prin Decizia nr. 5, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie la 25 iunie 2001, a fost admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
În aplicarea dispoziţiilor art. 364 şi urm. C. proc. pen., stabileşte că acţiunea în anulare îndreptată împotriva hotărârii arbitrale constituie cale de atac.
Competenţa de soluţionare a acestei căi de atac revine instanţei judecătoreşti imediat superioare celei prevăzute în art. 342 C. proc. pen., în circumscripţia în care a avut loc arbitrajul.
Nici al doilea motiv de recurs - instanţa a interpretat greşit unele acte deduse judecăţii, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestora, în sensul că instanţa greşit a reţinut că, în contractul de comision, clauza compromisorie, prevăzută la art. 11, se referă atât la raporturile juridice de comision, cât şi la cele de vânzare-cumpărare, şi, astfel, a respins motivul de anulare, prevăzut de art. 364 lit. b) C. proc. civ., ca neîntemeiat, întrucât recurenta, însăşi, a invocat excepţia de necompetenţă a Tribunalului Arad, în temeiul prevederilor art. 11 alin. (3) din contractul nr. 2541 din 17 martie 1997 încheiat de părţi.
În ceea ce priveşte motivul de recurs, referitor la interpretarea greşită a anexei nr. 2 la contractul de comision, facturile nr. 7221988 din 25 august 1997, respectiv, nr. 7221987 din 25 august 1997, emise de SC S.I. SRL, şi procesul-verbal de compensare (dosar nr. 1329/2002), în mod corect instanţa, care a soluţionat acţiunea în anulare, a interpretat anexa nr. 2 la contract, considerând ca SC I.M. SRL s-a obligat să plătească echivalentul în lei al preţului picioarelor de masă stabilit de părţi în franci francezi, situaţie în care şi acest motiv urmează să fie respins.
Este de menţionat că anexa nr. 2 la contractul de comision nr. 2541/1997 a fost semnată şi ştampilată de ambele părţi şi exprimă acordul de voinţă al acestora cu privire la stabilirea preţului în franci francezi.
Motivul de recurs, privind acordarea în mod mascat de despăgubiri, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1082 – 1084 C. civ., nu este fondat; recurenta nu a invocat nici un temei legal în susţinerea acestui motiv, iar Curtea de Apel Timişoara, corect, a acordat restul de preţ datorat în moneda stabilită de părţi prin anexa 2 la contractul de comision nr. 2541/1997 şi procesul-verbal de compensare din 15 februarie 1999 şi a obligat-o în fapt pe recurentă la plata echivalentului în lei a sumei reprezentând preţul datorat.
În consecinţă, hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Timişoara este temeinică şi legală, situaţie în care recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC I.M. SA Arad împotriva sentinţei nr. 29 din 19 mai 2003 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Obligă recurenta la 73.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 2 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 831/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 829/2004. Comercial → |
|---|
