ICCJ. Decizia nr. 829/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.829/2004
Dosar nr. 946/2003
Şedinţa publică din 2 martie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 21 noiembrie 2002, reclamantul, Municipiul Bucureşti, a chemat-o în judecată pe pârâta, SC P.P. SRL Bucureşti, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 4.158.838,96 dolari S.U.A., din care: 888.638,96 dolari S.U.A. penalităţi de întârziere aferente perioadei noiembrie 1994-august 2002, la debitul constatat prin sentinţa civilă nr. 1183/1995; contravaloare lipsă folosinţă spaţiu în cuantum de 150.000 dolari S.U.A. aferentă perioadei noiembrie 1994-decembrie 1997, şi daune în cuantum de 3.110.200 dolari S.U.A. calculate pe perioada noiembrie 1994-31 august 2002, sume ce urmează să fie plătite în lei la cursul oficial al B.N.R. de la data efectuării plăţii.
Prin sentinţa comercială nr. 20 din 14 februarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-VI-a comercială, a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune al reclamantului şi a respins ca prescrisă acţiunea formulată împotriva pârâtei.
În motivarea acestei soluţii, instanţa a reţinut următoarele:
Privind penalităţile de întârziere, acestea au fost calculate pentru un debit stabilit printr-o sentinţă civilă din anul 1995, care nu a fost depusă în instanţă, ele putând fi solicitate pe cale separată, cel târziu până în 1998, respectiv în termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani, iar plata parţială a debitului în valoare de 6.150 dolari S.U.A. nu poate întrerupe termenul de prescripţie, atâta timp cât reclamantul a învederat că nu deţine dovezi privind această plată parţială;
Referitor la capătul de cerere, privind contravaloarea lipsei de folosinţă, a reţinut că şi acesta este prescris, faţă de sentinţa din 1997, prin care s-a constatat rezilierea contractului, sentinţă pe care reclamantul a învederat că nu o poate depune în instanţă, şi în raport de care termenul de prescripţie s-a împlinit în anul 2000. A mai reţinut că şi capătul de cerere, privind daunele pentru neplata debitului, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, fiind un capăt de cerere accesoriu, este de asemenea prescris.
Împotriva sentinţei pronunţate de curtea de apel, a declarat recurs reclamantul, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi solicitând desfiinţarea sentinţei civile recurate, iar pe fond admiterea acţiunii sale aşa cum a fost formulată.
Recurentul-reclamant susţine astfel, că greşit instanţa de apel a constatat prescrise pretenţiile sale, considerând că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958, şi că termenul de prescripţie s-a împlinit fără a fi afectat de vreo cauză de suspendare sau întreruptă.
În acest sens, arată că dreptul său de a cere executarea silită a debitului principal s-a născut într-adevăr în cursul anului 1995, când i-a fost admisă acţiunea împotriva pârâtei, prin sentinţa civilă nr. 1183 din 31 mai 1995, rămasă definitivă prin neapelare, dar urmare introducerii cererii de înfiinţare şi validare a popririi ce a fost admisă de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 4924 din 24 mai 1999, consideră că, în conformitate cu dispoziţiile art. 4052 alin. (1) C. proc. civ., cursul prescripţiei s-a întrerupt, iar după întrerupere a început să curgă un nou termen de prescripţie, potrivit art. 4052 alin. (2) din acelaşi cod, fiind în termenul legal pentru a solicita atât contravaloarea debitului principal, cât şi, în temeiul principiului „accesorium sequitur principalem", penalităţile de întârziere calculate pentru nerespectarea obligaţiei principale.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea actelor dosarului, se constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect că pretenţiile reclamantului sunt prescrise, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 1 şi 3 raportate la art. 7 din Decretul nr. 168/1958, asupra obiectului acţiunii, ce cuprinde mai multe capete de cerere şi având în vedere cele două principii generale ale dreptului civil „idem est non esse et non probare" şi „accesorium sequitur principale".
Astfel, în ce priveşte primul capăt de cerere, reprezentând penalităţi de întârziere aferente unui debit stabilit printr-o hotărâre judecătorească, datând din anul 1995, aşa cum susţine recurenta, s-a reţinut corect că faţă de introducerea acţiunii, la 21 noiembrie 2002, dreptul la acţiune s-a prescris încă din anul 1998.
Şi pretenţiile formând obiectul celui de-al doilea capăt de cerere, constând în contravaloare lipsă folosinţă spaţiu, sunt prescrise, întrucât faţă de sentinţa invocată de reclamant, din 1997, termenul de prescripţie s-a împlinit în anul 2000; pe cale de consecinţă, daunele pentru neplata debitului reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă spaţiu, cerute prin cel de-al treilea capăt de cerere, fiind o cerere accesorie, urmează soarta cererii principale, fiind de asemenea prescrise.
Susţinerea recurentului, în sensul că prin formularea unei cereri de înfiinţare şi validare a popririi, ce a făcut obiectul dosarului nr. 5227/1998, al Judecătoriei sector 4 Bucureşti, care prin sentinţa civilă nr. 4924 din 24 mai 1999, a fost admisă, s-ar fi întrerupt cursul prescripţiei în condiţiile art. 4052 alin. (1) C. proc. civ., şi ar fi început să curgă un nou termen de prescripţie conform art. 4052 alin. (2) C. proc. civ., este nedovedită şi lipsită de temei legal.
Aceasta, deoarece nu s-a depus la dosarul cauzei hotărârea invocată, iar pe de altă parte, temeiul legal la care se referă recurentul este oricum inaplicabil în speţă, întrucât acesta priveşte întreruperea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, or, în această cauză se putea pune eventual în discuţie întreruperea prescripţiei dreptului material, al acţiunii în pretenţii, decurgând din neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive.
În consecinţă, reţinându-se că recurentul-reclamant nu a formulat nici un motiv de desfiinţare a deciziei curţii de apel, în condiţiile art. 304 C. proc. civ., aceasta va fi menţinută şi se va respinge recursul reclamantului, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva sentinţei nr. 20 din 14 februarie 2003, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 830/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 827/2004. Comercial → |
|---|
