ICCJ. Decizia nr. 954/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 954/2004
Dosar nr. 7220/2001
Şedinţa publică din 10 martie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 13 octombrie 1999, reclamanta SC S.S.T. SRL Constanţa a chemat în judecată pe pârâta SC A.S.R. SA Bucureşti, pentru a fi obligată la plata sumei de 1.267.477 dolari S.U.A. sau echivalentul în lei, la data plăţii, reprezentând despăgubiri, plus dobânzi aferente debitului principal de la rămânerea definitivă a sentinţei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că, în calitate de proprietar al navei P. a încheiat cu pârâta un contract de asigurare în condiţia „pierdere totală", iar în timpul unei manevre de remorcare a acestei nave, la data de 14 octombrie 1997, vasul a eşuat, fiind efectuate mai multe operaţiuni de salvare – asistenţă a căror contravaloare o solicită societăţii de asigurare.
Cauza a fost înregistrată iniţial la secţia comercială a Tribunalului Constanţa, dar, prin încheierea din 30 noiembrie 1999, s-a constatat că litigiul este maritim şi dosarul a fost trimis, spre soluţionare, secţiei maritime şi fluviale a aceluiaşi tribunal, fiind înregistrat sub nr. 286/MF/1999.
Prin sentinţa civilă nr. 334 din 4 decembrie 2000, Tribunalul Constanţa, secţia maritimă şi fluvială, a respins acţiunea reclamantei, cu motivarea că nu a fost îndeplinită clauza de la art. 4 din actul adiţional la contractul de asigurare (în sensul că asiguratul este îndreptăţit la despăgubire dacă preţul repunerii navei ar fi reprezentat ¾ din suma asigurată, ceea ce nu este cazul), iar asiguratul a încălcat clauza 6.1. din Condiţiile generale de asigurare, precum şi dispoziţiile art. 1.2 din Condiţiile speciale.
Societatea comercială reclamantă a formulat apel împotriva acestei sentinţe, iar prin Decizia nr. 56 din 18 iunie 2001, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei, reţinând - în esenţă – lipsa de diligenţă a armatorului asigurat, ceea ce a făcut aplicabilă clauza de nedespăgubire prevăzută la art. 1.2 din contractul de asigurare.
Cu actul înregistrat la 7 august 2001, societatea comercială reclamantă a formulat recurs împotriva acestei decizii, susţinând următoarele:
- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ.;
- hotărârea atacată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea legii, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.;
- instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unei dovezi administrate în cauză, care era de natură să conducă la o altă soluţie decât cea pronunţată, conform art. 304 pct. 10 C. proc. civ., în sensul că nu s-a pronunţat asupra clauzei de la art. 4 din actul adiţional şi nici asupra celei cuprinse în art. 6.3 din contract;
- nu s-a ţinut seama de apărările şi dovezile administrate, care demonstrau că nu starea tehnică a navei a determinat accidentul, iar armatorul nu avea posibilitatea de a împiedica accidentul din 14 octombrie 1997.
Recursul reclamantei este nefondat.
Din actele dosarului rezultă că, la 14 octombrie 1997, nava P., fără propulsie şi energie, a plecat din portul Constanţa remorcată de un vas aparţinând SC C.O. SA, în vederea andocării şi reparării în portul Midia.
În apropierea portului Midia, vremea a devenit nefavorabilă şi ruliul puternic a determinat desprinderea remorcii, aşa încât nava a eşuat lângă digul sudic al portului Midia.
Ulterior, nava P. a fost dezeşuată şi andocată, iar armatorul a solicitat asigurătorului SC A.S.R. SA Bucureşti acordarea despăgubirilor derivând din contractul de asigurare încheiat cu aceasta, situaţie care a generat litigiul.
Prima critică formulată de recurenta-reclamantă se referă la dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţinând că Decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
Din examinarea considerentelor deciziei Curţii de Apel Constanţa rezultă că aceasta a examinat fiecare motiv de apel şi a înlăturat motivat criticile apelantei, aşa încât primul motiv de recurs va fi respins.
Recurenta a invocat şi dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţinând că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, deoarece, deşi în apel s-ar fi putut administra noi probe, instanţa a respins cererea reclamantei pentru expertiza maritimă.
În realitate, instanţa de apel a analizat cererea apelantei pentru efectuarea unei noi expertize şi a respins-o prin încheierea din 19 aprilie 2001, motivat de împrejurarea că în cauză s-au efectuat trei expertize (una la fond şi două extrajudiciare), aşa încât nici acest motiv de recurs nu este fondat.
Prin cel de al treilea motiv de recurs, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., susţinând că instanţa nu s-a pronunţat asupra unor dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Astfel, recurenta a arătat că instanţa de apel nu s-a pronunţat în legătură cu art. 4 din actul adiţional la contractul de asigurare, care, coroborat cu art. 1 din acelaşi act, explică clauzele de pierdere totală în care se acordă despăgubiri.
Atât instanţa de fond, cât şi cea de apel şi-au întemeiat soluţia chiar pe clauzele invocate de recurentă, reţinând că, în conformitate cu art. 4 din actul adiţional încheiat la 4 februarie 1997, „se consideră pierdere totală constructivă a navei dacă costul repunerii în folosinţă depăşeşte ¾ din suma asigurată a acesteia".
Pe de altă parte, s-au avut în vedere concluziile expertizei A.I., potrivit căreia se consideră „pierdere totală constructivă", când cheltuielile de remediere a unei avarii întrec valoarea de asigurare a navei stabilită la încheierea asigurării, ceea ce nu era cazul în speţă şi, în consecinţă, în mod corect s-au respins pretenţiile la despăgubiri.
În dezvoltarea aceluiaşi motiv de recurs, reclamanta a mai arătat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra clauzei prevăzută la art. 6.3, potrivit căreia „nu se consideră modificări care măresc riscul efectuarea călătoriilor de probă şi nici schimbările de felul celor arătate în art. 6.1, dacă acestea se datorează forţei majore (...)", adică exact situaţia în care s-a aflat nava P. la 14 octombrie 1997.
În realitate, primind concluziile expertizei tehnice, instanţele s-au pronunţat implicit asupra aplicării acestui text, deoarece, prin concluzii, expertul reţine că nu sunt aplicabile prevederile art. 6.3 din contract, deoarece schimbarea riscului, aşa cum este caracterizată la art. 6.1, nu s-a datorat forţei majore, ci intenţiei armatorului de a muta nava în alt port, pentru reparaţii, aşa încât şi această critică va fi respinsă.
În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, reclamanta a mai susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat în legătură cu clauza 8.4 din Condiţiile generale asupra permisului de plecare eliberat de Căpitănia Portului Constanţa şi nici nu a ţinut seama de diligenţele armatorului în vederea pregătirii navei pentru remorcaj, dar toate aceste apărări au fost analizate de instanţe atunci când au evaluat concluziile raportului de expertiză tehnică, acesta din urmă răspunzând complet şi documentat tuturor apărărilor reclamantei prezentate ca obiective ale expertizei.
În fine, recurenta a mai arătat că instanţele aveau obligaţia de a examina probele potrivit cărora daunele produse navei nu sunt imputabile armatorului, dar, atâta timp cât expertul a stabilit că armatorul a ignorat avertizările de furtună transmise prin staţia de coastă, instanţa a fost îndreptăţită să tragă concluzia că reclamantul nu a respectat dispoziţiile art. 12 alin. final din Concluziile speciale de asigurare.
Pentru toate aceste considerente, recursul reclamantei va fi respins ca nefondat, conform art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta, SC S.S.T. SRL Constanţa, împotriva deciziei nr. 56 din 18 iunie 2001 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 10 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 962/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 999/2004. Comercial → |
|---|
